Zice-se că ar fi fost,
Mai demult,
Doi târgoveţi:
Un bogat-semeţ şi prost-
Şi-un sărac, baiat isteţ.
Stând de vorbă pe o dreavă,
Se treziră la gâlceavă.
Cel bogat, om certăreţ
Pretindea că-i mai de preţ,
Şi se cade ca oricine
Cu respect să i se-închine
(banii au şi ei un rost:
merite dau celui prost!)
-Prietene, ascultă-mă pe mine,
eu socotesc că nu ţi se cuvine
să fii cinstit ca om de rangul meu.
Poţi tu să dai ospeţe cum dau eu?…
Te văd citind. La ce-ţi serveşte în viaţă,
Când ai palatul în pod, o chichineaţă.
Şi vara porţi, ca iarna, aceeaşi haină sumbră,
Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?
Republicii nu-i trebuiesc golanii,
Ci cei ce ştiu să-şi cheltuiască banii.
Cu mesele şi luxul, eu risipesc comori.
Pe urma mea trăiesc, cum ştii prea bine,
Atâţia meseriaşi şi negustori,
Şi câte un pârlit de scrip, ca tine…...
I-ar fi răspuns săracul aşa cum se cuvine,
Dar a tăcut, având prea mult de spus.
Şi iată că războiul l-a răzbunat mai bine,
Căci fără milă, Marte, oraşul le-a distrus.
În alt oraş săracul, om cult şi renumit,
Fu găzduit, cinstit şi răsplătit,
În timp ce bogătaşul , acum sărac şi prost,
Rămase fără adăpost…..
Păţania a limpezit gâlceava:
Vârtejul soartei spulberă doar pleava,
Lăsând pe loc grăuntele de aur.
Învăţătura-i pururi un tezaur .!.
(La Fontaine - Victoria Învăţăturii)
