Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arată-n deal, cu faţa purpurie,
A nopţilor fermecătoare Doamnă.
Pe câmpul veşted tainic ea-mprăștie
Stralucitoarea-i negură albastră.
O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră
Atâta farmec ar putea descrie!
Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
În umbra lui mă simt prins de tristeţe:
Există oare-atâta frumuseţe
În fire, — aşa cum o simţi tu, poetul?
Ori suntem pradă — o! gândire-amară!
De-a simţurilor noastre amăgire
Ce-aruncă-un val frumos peste-o neştire,
Şi totuşi, Doamne, ce frumoasă seară! (Duiliu Zamfirescu)
