Rolul prostiei în istorie.

Cariera politică a lui Victor Ponta este un caz de manual în ceea ce priveşte rolul prostiei în istorie. Am spus acest lucru încă din iulie 2012, pe vremea când plagiatorul şi partizanii săi îşi savurau ceea ce li se părea a fi un inexorabil triumf asupra statului de drept. Iată-l acum învins de propra-i aroganță, impertinență şi egomanie. Ascensiunea acestui Arturo Ui a putut fi oprită întrucât cetăţenii acestei ţări au înţeles cu cine au de-a face. Nu au ascultat ditirambii penibili rostiţi de diverşii sicofanţi. Au înţeles că Ponta este un inamic al democraţiei, al valorilor pe care se întemeiază comunitatea euro-atlantica. Crezând că fraiereşte pe toată lumea, Ponta s-a fraierit în primul rând pe el însuşi. A sosit momentul ca acest atlet al minciunii să plece din fruntea guvernului României. A sosit momentul ca Ponta să stea pe margine, acolo unde îi este locul. A sosit momentul ca ACL să îşi afirme dreptul de a forma guvernul. Victor Ponta şi celilalți membri ai grupului infracţional organizat trebuie să plece. Teodor Melescanu trebuie demis de urgenţă. A sosit momentul ca PSD să înţeleagă că alegerile din noiembrie 2014 simbolizează finalul epocii turpitudinii, adică al erei Iliescu.

Iată mai jos articolul apărut aici, pe “Contributors”, pe 30 iulie 2014:

“Fiecare pasăre pe limba ei piere. În cazul clicii la care mă refer aici, pe limba prostiei. A unei neghiobii îngâmfate, guralive, ţanţoşe, plină de emfază, tupeu şi dispreţ, asemeni pasului de defilare al lui Mazăre. Dacă nu intrau în jocul lui Dan Voiculescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu ar fi putut savura victoria din locale şi s-ar fi putut pregăti în linişte pentru alegerile parlamentare. Presiunile au fost însă enorme, nerăbdarea puerilă la fel, ambiţiile erau dezlănţuite, era şi este în joc soarta unor dosare cât se poate de grele. Trebuiau protejaţi Dan Voiculescu, Relu Fenechiu şi alţii ca ei…

Trebuia sugrumată justiţia independenta, trebuia emasculata Curtea Constituţională, trebuiau paralizate DNA şi ANI. Costurile pentru România au fost imense. La ora când scriu aceste rânduri, ciferle oferite de BEC demonsteraza ca refendumul pus la cale de pucişti a capotat. În continuare, cu iresponsabila jovialitate, Victor Ponta clamează victoria, primele sale comentarii, evident sub şoc, sugerează că omul halucinează. Se va calma şi va accepta evidentele. Va recunoaşte că trebuie să coabiteze cu Traian Băsescu, ca maghiarii sunt cetăţeni cu drepturi depline ai României, ca UE nu este la cheremul USL.

Dacă are un strop de onoare, El Crin va trebui să se retragă din viaţa politică. Dar ne putem aştepta la un congres extraordinar al PNL la care diverşii sicofanţi să-l implore să nu demisioneze, evident pentru “binele României”. Deocamdată, Dan Mihalache, unul dintre fruntaşii antonescieni, recurge la insulte când este întrebat ce va face El Crin. Oricum, este limpede că din acest moment planul loviturii de stat a eşuat lamentabil. Începe un nou capitol în istoria agitatei democraţii romaneşti post-comuniste. Un capitol promiţător.Cifrele probează ca cel puţin jumătate din romani spun NU statului de nedrept şi îngenuncherii justiţiei.

Piedica principală în calea puciştilor o reprezenta Traian Băsescu. De-aci şi personalizarea isterică a campaniei useliste şi a variilor antene, “cotidiene” etc. A fost pusă în funcţiune o propagandă de-a dreptul monstruoasa, nicio minciună nu a fost socotită prea absurdă pentru a nu fi difuzată ca adevăr revelat. Traian Băsescu este un om cu pasiuni, cu emoţii, cu scăderi, cu slăbiciuni, dar cu o trăsătură pe care nu i-o pot nega nici cei mai îndârjiţi adversari: o tenacitate extraordinară. Un om politic veritabil, cu viziune şi cu valori, nu o marionetă. Pentru Băsescu, independenţa justiţiei este lucru non-negociabil. La fel şi siguranţa naţională. Cine a crezut este vorba doar de declaraţii retorice, să se gândească la soarta unor Adrian Năstase şi Sorin Ovidiu Vantu. Suicidar pentru ei, puciştii n-au luat în calcul că România face parte din UE, că există mecanisme internaţionale de sactionare a calcării în picioare a statului de drept. Au denigrat presa internaţională, au apăsat pe pedală unui primejdios anti-europenism, au recurs la cele mai compromise arme ale propagandei comuniste pentru a-şi calomnia criticii. N-au înţeles că trăim în 2012, că România nu mai poate fi întoarsă înapoi, la starea de prostraţie şi disperare a unor timpuri apuse.

Public mai jos fragmente dintr-un text despre rolul prostiei în istorie, apărut pe “Contributors” cu luni în urmă, în noiembrie 2011, înainte ca această ofensivă anti-democratică să se fi transformat în lovitura de stat.

Cei care prevesteau o inevitabilă guvernare Ponta-Antonescu au subestimat un factor care joacă un rol esenţial în istorie: lipsa inteligenţei politice. Ori a inteligenţei pur şi simplu. Prostia, oricât de abil ar fi mascată, prin măşti atent plăsmuite şi prin vorbe meşteşugite, tot prostie rămâne. Îl putem acuza pe Vadim Tudor de multe lucruri, de la xenofobie delirantă la orgoliu supradimensionat, dar nu de stupiditate. A jucat politic încă de pe vremea lui Ceauşescu, a continuat să o facă în ultimele două decenii, vulgar, odios, detestabil, dar, repet, nu stupid.

Acum câteva luni, cuplul uslaş Ponta-Antonescu părea că are vântul (şi pe Sorin Ovidiu Vântu nu mai puţin) în pupa. Unde se află Vântu acum? În ce direcţie bate vântul politicii romaneşti la acest ceas? Să-l tratezi pe Ion Iliescu drept o cantitate neglijabilă în PSD este o probă de gravă, fatală, infantilă miopie. Înseamnă că n-ai înţeles în ce confrerie ai intrat şi atunci îţi meriţi soarta. În asemenea “societăţi” trădările sunt pedepsite nemilos. A citit Victor Ponta vreo istorie a mafiei? Să uiţi că ai fost inventat de Adrian Năstase, să te joci cu caizii, este o eroare de dimensiuni galactice dacă vrei să contezi în acel partid. Cât îl priveşte pe atletul grobianismului steril, Crin Antonescu, el este un factor derivat, un efect secundar, un epifenomen. Efemer, volatil şi guraliv, fără greutate în trecut, fără idei în prezent şi fără vocaţie în viitor, marcat de fatuitate şi vacuitate, este cel mai perisabil personaj dintre cei care s-au zbătut să intre în prim planul politicii româneşti a ultimelor două decenii. Crin Antonescu, groparul PNL, este un Emil Constantinescu din care s-a extras rădăcina pătrată.

Legile politicului sunt diferite  de cele ale jocului lego. Victor Ponta poate fi un mare navigator pe maşini de curse, însă pe poligonul politicii romaneşti de azi îmi pare un mare pierzător. Fie şi numai pentru că nu a putut rosti măcar o frază convingătoare în ultimii doi ani, de când este pseudo-liderul acestei formaţiuni. Chiar şi nişte bloggeri stângişti sunt mai interesanţi decât Ponta în cele mai puţin nefericite momente ale sale. Nu e de stânga, nu e dreapta, nu este de nicăieri. Este “omul fără însusiri” ajuns pe trambulina puterii de unde încearcă disperat să sară, în sus, în jos, la dreapta sau la stânga, doar-doar l-o lua în seama cineva. Tupeul lui Ponta nu este nici măcar unul arogant, doar năbădăios, asemeni nazurilor unui adolescent acneic. Rămâne să notăm că toate aceste lupte intestine din PSD sunt lipsite de orice semnificaţie valorică şi ideatică. Toţi protagoniştii sunt de fapt creaţiile lui Iliescu, veteranul păpuşar bolşevic şi regizorul unui spectacol cu multe umbre şi prea puţine personaje reale. Politica uslașă se derulează sub semnul vendetelor mediocrităţii.”(Vladimir Tismăneanu)

Read More