Andrei Gabriel Pleșu (n. 23 august 1948, București) este un scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, un stilist distins al limbii române. A fost ministrul Culturii (28 decembrie 1989 - 16 octombrie 1991) în Guvernul Petre Roman și ministrul Afacerilor Externe în Guvernul Radu Vasile (29 decembrie 1997 - 22 decembrie 1999). În anii '60 a intrat în Partidul Comunist Român, fiind deziluzionat repede și rămânând până la Revoluția din 1989 un opozant al regimului comunist, deși nu s-a remarcat prin gesturi deschise de disidență. Absolvent al Liceului „Spiru Haret” și al Facultății de Arte Plastice (la Secția de istoria și teoria artei), ca șef de promoție, a participat la Școala de la Păltiniș, fiind alături de Gabriel Liiceanu unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Constantin Noica. A ajuns persona non grata în urma scandalului „Meditației Transcedentale”, pierzându-și locul de muncă și fiind nevoit să petreacă o lungă perioadă de timp „în exil” la Tescani. Deși i-a fost permis să părăsească țara încă înainte de 1989, întâlnind figuri de primă mână ale exilului, precum cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu, a ales să nu rămână în străinătate.
Doctor honoris causa al Universității „Albert Ludwig” din Freiburg (2000) și al Universității „Humboldt” din Berlin (2001), Commandeur des Ordre des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d'honneur și autor de succes, a fost și puternic contestat în ultimii ani, fiind asimilat alături de Gabriel Liiceanu și Horia Roman Patapievici unui grup de interese care ar acapara viața intelectuală și culturală a României. Andrei Pleșu a fost de asemenea aspru criticat ca susținător al președintelui Traian Băsescu, deși își depusese încă din 2005 demisia din fucția de consilier prezidențial.
A fondat revista culturală Dilema (mai târziu redenumită Dilema Veche) în care publică un editorial săptămânal. Pleșu a realizat împreună cu Gabriel Liiceanu câteva emisiuni de televiziune, printre care 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu (2011).
"
Andrei Pleșu
Vor să se pună în valoare cu orice preţ, vor succes public, vor funcţii înalte (pentru ei sau pentru ai lor) şi pentru asta ajung să se poarte ca nişte mecanisme decerebrate, să-şi saboteze propria inteligenţă şi propriul prestigiu, punîndu-se în situaţii jenante.
În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili şi mai mult decît plauzibili au ţinut să „presteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decenţă. Scriitori talentaţi, îngrijoraţi, brusc, în plină maturitate, că nu sînt suficient de vizibili, că n-au notorietatea altora, se decid să iasă la rampă şi să atace, grimasant, în direcţia pe care o socotesc rentabilă pentru publicitate.
Istorici harnici, ajunşi la o vîrstă care ar trebui să fie a înţelepciunii, se ilustrează, dezamăgitor, în militantisme de circumstanţă, acceptînd vecinătăţi stingheritoare. Seară de seară, actori, cîntăreţe notorii, universitari specializaţi în studii politice sau filosofie s-au complăcut în interminabile spectacole de cabaret ideologic, alături de tot soiul de impostori otrăviţi şi ignari. Unii au făcut-o din dorinţa de a obţine ceva, sau de a-şi vedea chipul pe ecran, alţii – animaţi de răfuieli personale, de un parapon visceral (şi lucrativ) împotriva unuia sau altuia dintre protagoniştii scenei publice. Nu interzic nimănui să aibă opinii şi să le expună. Am în vedere doar cîţiva ipochimeni care, în ultimii doi-trei ani, şi-au făcut o profesie (ei zic „o datorie”) din prezenţa contondent-volubilă în studiourile cîtorva televiziuni „de front”.
Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.
Zi de zi, direct sau prin telefon, indiferent de subiect. Unii dintre ei au căpătat recompensa pentru care au lucrat: ministere, direcţii de instituţii importante, sau, pur şi simplu, bani. Numai că exerciţiul prelungit al retoricii de baricadă, certitudinea că sînt cu atît mai apreciaţi, cu cît sînt mai riguros înregimentaţi şi mai „cîinoşi” cu adversarii, au sfîrşit prin a-i prosti. Nu se mai pot opri. Nu mai iau notă de circumstanţe şi nici măcar de noile strategii ale „comanditarilor”. S-au ”afirmat” scrîşnind din dinţi (şi din minţi), iar acum o ţin langa, după modelul celor care rămîn în tranşee şi după ce războiul s-a terminat. Iar „comanditarii” nu ezită să-i amendeze drastic: le arată pisica, le iau funcţiile, îi ceartă „guvernamental”. Au muncit degeaba. N-au înţeles nimic. Halucinaţi de proximitatea (sau posesiunea) pradei, „au încremenit”, nătîng şi spasmodic, „în proiect”. Inadecvaţi, ineficienţi, experţi în gafă şi injurie, iată-i uşor de aruncat la coş. Chiar de cei pe care i-au slujit cu emfază atîta amar de vreme. Aceasta e o primă formă de prostie, dintre cele două anunţate în titlu. Prostia celor care, în slujba propriei vanităţi, au făcut din portretul lor o caricatură şi au devenit inutilizabili.
A doua formă de prostie e însă aceea a „patronilor”, a celor care s-au grăbit să ofere responsabilităţi publice strict pe bază de „servicii mediatice”, de linguşeală, de „solidaritate” oarbă. Nu competenţă, nu bun-simţ, nu cuviincioasă măsură, ci activism guraliv şi „ambîţ”. Rezultatele se văd. Toată lumea e în pierdere. Şi guvernanţii care au distribuit puterea fără discernămînt, şi cei mandataţi să o reprezinte, dar care n-au reuşit decît să se facă de rîs, şi instituţiile statului, şi imaginea ţării, şi exigenţele cetăţeanului responsabil.
Se zice că sîntem un popor inteligent. N-am putea reacţiona ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaţionali lacomi şi suficienţi, inapţi să se regăsească pe ei înşişi, să-şi asume rostul şi limitele, să facă o binefăcătoare pauză în cursa lor impudică spre o reuşită neruşinată?
"
sursa : revista 22
