Multă lume s-a întrebat zilele acestea: ce-o fi avut premierul Ponta cu Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici și în general cu fosta conducere a ICR? De ce i-a ștampilat în mod absurd cu eticheta de „fasciști“ și „neonaziști“ în chip de explicație pentru refuzul său de a contrasemna decretul de decorare al președintelui? De ce a refuzat să-și ceară scuze, în pofida lipsei de sens a acestei etichetări și a condamnării ei ca insultătoare de atâta lume? Ce-a avut în fond cu ei? La urma-urmelor, respectivii intelectuali nu mai ocupă de mult funcții publice, activitatea lor publicistică e, în ultimii ani, redusă, iar preocupările lor profesionale sunt cu totul esoterice. Ponta, pe de altă parte, pare lipsit de orice interese reale pentru ideologii și teoretizări. S-a zis că, asociați fiind cumva cu președintele Băsescu care i-a și decorat, ei pot servi drept ținte secundare în campania prezidențială a lui Ponta, a cărei unică idee pare a fi „jos regimul Băsescu!“. Sute de mii de analfabeți funcționali români care niciodată n-ar fi auzit nici de Patapievici, nici de Mihăieș, nici de ICR vor ști de-acum înainte că acești inși, chipurile decăzuți moral și „fasciști“, l-au susținut trup și suflet pe „tiranul Băsescu“ care le-a tăiat salariile. Un motiv în plus, zice-se, pentru a-l vota pe mântuitorul nației, Victor Ponta. Se poate să fie așa, deși mi se pare că gestul premierului rămâne inutil și nu-i aduce niciun câștig electoral consistent, ba s-ar putea chiar să-i înstrăineze pe unii oameni de stânga onești.
Cred că de fapt pe Ponta chiar îl irită în mod autentic anumiți intelectuali, mai ales cei de la ICR sau asociați cu această instituție, dar și alții, așa-zicând „de dreapta“. Mai întâi e plagiatul. Ponta a fost umilit în afacerea respectivă și cred că tare și-ar dori să se răzbune simbolic pe cei care au fost vocali în a-l denunța atunci sau pe amicii acestora. Dar cel mai mult contează că Ponta și oamenii săi cred în teoria conspirației: am motive întemeiate să afirm că ei sunt convinși că reacția dură a Occidentului, mai ales a Germaniei și a SUA, în vara anului 2012, a fost puternic influențată, dacă nu chiar provocată de „rețeaua ICR“. Toată schema de suspendare și apoi de demitere a președintelui fusese bine calculată și mașina USL chiar a mers la început ca unsă. Apoi, deodată, au apărut rateurile, iar mașina s-a gripat: pe rând, au venit reacțiile dure ale unor ambasade occidentale, chemarea la ordin a lui Ponta la Comisia Europeană, încurajarea anumitor instituții, precum Curtea Constituțională, să reziste atacului concertat etc. Ceva nu e curat aici, s-or fi gândit Ponta și ai săi. De unde a venit această rezistență neașteptată, neanticipată de ambasadele noastre, în plină vacanță de vară?, s-au întrebat ei. Sigur trebuie să fie cineva din țară care să sape guvernul legitim, cineva cu trecere la nemți, la americani, la englezi, anume niște vânduți, oameni puși de Băsescu etc. Cine? Păi cine știe multe limbi străine, cine umblă prin străinătate, cine are legături cu presa străină sau cu diplomați europeni și americani? ICR-ul lui Patapievici, bineînțeles. E adevărat că, vigilent, USL deja schimbase conducerea ICR prin ordonanță de urgență, ca un prim gest major după preluarea puterii. (Oare asta era marea urgență?, s-au întrebat mulți atunci. Din punctul de vedere al USL, era.) Dar se pare că măsura – justă și patriotică în termenii lui Ponta – a fost tardivă. „Conspirația“ a continuat și și-a atins scopul. Băsescu a rămas președinte.
Ceea ce e periculos la Ponta (ca și, la altă scară, la Putin) este că, la el, politica conține mai mult decât un calcul rațional. Într-o măsură considerabilă – nu știm cât exact nici la unul, nici la celălalt –, calculul se combină cu fantasme și obsesii, cu complexe și resentimente pătimașe, care nu pot fi explicate în termenii teoriei jocului. De aici provin și inutilitatea, absurditatea unor gesturi sau declarații, cum au fost acestea discutate aici. Ponta ar putea obține foarte bine președinția în toamnă și fără să-i trateze pe Patapievici, Mihăieș și alții drept „fasciști“ sau drept „antinaționali“. Faptul că totuși recurge la astfel de calificări dizgrațioase arată că lumea în care trăiește e foarte diferită de lumea reală. Fără îndoială că, în asemenea cazuri, lumea reală sfârșește prin a-și lua revanșa - mai devreme sau mai târziu. Cât de târziu? – ei da, asta e o întrebare pe cât de arzătoare, pe atât de fără răspuns deocamdată. (Andrei Cornea)
sursa : Revista 22
