În preajma ştreangului (istoria unui nopţi) Horia-Roman Patapievici

În preajma ştreangului (istoria unui nopţi)

Horia-Roman Patapievici

Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a veadea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt, al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când
incredibila rezistenţă a a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.

La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început, uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă, iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.

Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mîinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus căluşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura pe afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc „trupuri”, şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină dracului faţa la zid. Un bărbat bărbos, cu alură de pictor, urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când, miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu avea încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, „staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi, ai?” – şi urma lovitura, şi apoi altele, şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.

Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine. Înjurau continuu, monoton şi cu ură. Îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarăşul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acestor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe margine rânjeau, fumând. Nu exista nici un trup de deţinut, pe culoare, din care să nu curgă sânge. Aproape toţi gemeau. Fuseseră bătuţi îngrozitpr, iar câţiva dintre cei întinşi implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia erau răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să nu priveşti: dacă am fi fost orbi, piele noastră îngrozită s-ar fi transformat în privire.

În fine, îmbrânciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndoilate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cineva să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Miliţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au ordonat să stăm numai pe partea stângă. Nici nu se putea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea strâmt, şi doi dintre noi, rănindu-şi mâinile, erau constrânşi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce autoritară întrebând câte „bucăţi” sunt înăuntru. I s-a răspuns „şapte”. „Mai aduceţi şapte”, a strigat înăbuşit prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat, cu o voce mult mai lipsită de autoritate, „îi… îi… împuşcă acum?” „Nu, nu-i împuşcă; se aşteaptă ordinul”, a fost răspunsul. Am înteles cu tristeţe că represiunea fusese mai puternică decât demonstranţii, că la Timişoara uciderea va continua şi că, la Bucureşti, noi, cei deja arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victime exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii (aveam mâinile imobilizate) şi am început să mă rog. M-am lepădat de amărăciune îngânând Tatăl Nostru.

Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlâcul de deasupra şoferului, am îmceput să privim drumul. A coborât pe strada Eforie, a trecut Dâmboviţa pe la Izvor, apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, „Casa Republicii”). Am fost imediat frapat de simbolistica acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost primele care au inagurat glorioasa „victorie a socialismului”. Simbolul dicta această confirmare: la victoria socialismului se ajunge numai prin moarte organizată. Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era Fortul Jilava.

Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi. Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vârâţi într-un soi de arest preventiv, o încăpere de mai puţin 15 m² suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o aerisire de tip Iejov & Iagoda: calculată să te sufoci fără să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram atât de înghesuiţi, încât, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală, am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea: torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa că vom fi împuşcaţi.

Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a fost o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemâncat. Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe vecinul de celulă ce nume poartă şi, la rândul său, nici nu s-a recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu naturaleţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.

Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sângele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese târâtă. Hainele, mototlite, erau mânjite de sângele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui – inconfundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sângele continua să curgă, nestăvilit, coagulându-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gât. Un tânăr fusese bătut atât de tare încât, în ciuda feţei, care nu zâmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricoşându-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fuseste bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap de doi miliţieni (un plutonier şi un sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir efectele îngrozitare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul şi suferinţa. Râmâne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sânge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.

Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată decât noaptea târziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi sau, pur şi simplu, striviţi de autoblindare, că, în susul străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntâlnită. Mi s-a povestit de arestaţi târâţi de picioare până în dreptul hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid şi apoi zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la intervale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau băgaţi în dube şi expediaţi în Jilava. Unii vorbeau cu groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărâmă osul şi poate crăpa ţeasta. Un tânăr cu barbă mi-a relatat despre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în dreptul blocului Dunărea. Văitându-se şi târându-şi ciotul însângerat, continua să strige împotriva lui Ceauşescu; doi miliţieni l-au tras in antreul blocului unde, în spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.

Când au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne sufocasem unii de alţii, câte opt, şi ne-au băgat iar într-o dubă. În faţa mea, pe banchetă, se afla un tânăr masiv care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu de la el că fusese bătut pestea ceafă cu bastonul până când şi-a pierdut cunoştinţa; când şi-a revenit, a descoperit că nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi testicule – de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, intermitent, o voce mică, tânguioasă şi pierdută.

Sfâşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul jilavei. Am străbătut două garduri circulare de sârmă ghimpată, înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat. Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu unde a fost dus. Mai târziu, l-am căutat printre cei eliberaţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă. Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui nu îi cunosc numele.

Am intrat într-un soi de cramă având pereţi cu o grosime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia podelei. Zidurile erau albe şi zgrunţuroase. Ne-au îndreptat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au somat, înjurându-ne, să nu întoarcem captele. În dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare. Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sânge uscat. Vreun militar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sânge, am început să-i simt mirosul.

Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care ne păzea să ne ducă alături: „pe ăştia îi aranjez acum”, a adăugat. Când ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu ce au gândit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru prima oară frică. Camera de „alături”, unde trebuia să fim noi „aranjaţi”, părea şi ea, ca toate celelalte, zidită în pământ. O neliniştitoare „cramă de spital”. Lângă zidul din stânga se afla un şir de scaune. Ne-am aşezat. Abia când mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am înţeles unde fusesem aduşi. În mijlocul încăperii se afla un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frânghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un metru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de fier şi câteva cârpe mototolite; două butoaie de plastic de 50 l, un polonic şi o pâlnie uriaşă se aflau alături; dar ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe care ochii mei îl vedeau, erau petele de sânge neînchegat de pe podea şi cârpele îmbibate cu sânge proaspăt. În jurul scaunului – sânge, pe zidul de masă – sânge, cârpele – murdărite de sânge… Acolo fusese torturat un om cu foarte puţin înainte, iar noi fusesem aduşi acolo pentru a-i lua locul.

Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bine, nici unul dintre întâmplătorii mei camarazi nu a dat semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Şi atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare credea că celălalt va scăpa cu viaţa, găsea acest lucru normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te poate face să roşeşti.

Dar Dumnezeu a voit să treacă şi acest pahar de la noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce brutală a târât până la scaunul din centru un bărbat matur îngrozitor mutilat, căruia îî zvâcnea, ca la muribunzi, piciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure, până la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma, probabil intenţionat, până ce am ajuns să stăm trei în acelaşi pat.

Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciuleam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula. Ne obişnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temniţei. Timpul trecea. Din când în când uşa se deschidea, era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu ne-a mai produs emoţie. Ne obişnuiam cu detenţia în acelaşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila murdărie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul energumenului care luase România în posesiune absolută, ştiam că suntem pândiţi de moarte la fiecare pas. Lent, precuat, cu oarecare lehamite, au început discuţiile: astfel, pentru prima oară de când eram închişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii demonstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă generală pentru 22 decembrie. În noi, cum se întâmplă adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu resemnarea. Este, poate, motivul pentur care, fiecare faţă de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem încă individualităţii. Nu avea nimeni nevoie de un nume pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de încredere. În mod spotan, noi, încarceraţii unei răzmeriţe, căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român, nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima*.

Înregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui rămânând încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în momentul în care, după vremea amiezii, am fost anunţaţi că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă către Feciara Maria care începe prin cuvintele „Cuvine-se cu adevărat să te cinstim…” Nu ştiu câţi dintre cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii, parcă cerându-ne iertare, am plâns. A fost de departe momentul cel mai emoţionant al detenţiei.

În fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost spitalizaţi, iar bolnavii au primit medicamente: fără acest ordin ne-ar fi lăsat să murim având conştiinţa că nu şi-au făcut decât datoria.

Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clădiri, având aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapoiate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea avea două laturi de zid şi una de pământ sub formă de val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere de câmp. Latura curţii formată din zidul îngust era, aparent, locul în care se executau sentinţele de condamnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era maroniu-roşca, mâncat ca de lepră de găurile lăsate în mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pământul era atât de bătătorit, încât netezimea lui, prin apa pe care nu o lăsa să pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii de mort. Înţelepciunea hazardului făcuse să fim eliberaţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa. Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în viaţa de după Ceaşescu.

Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989 regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare – distrugerea cadavrului. Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începând, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi – şi care mi-au salvat viaţa; şi sunt cei care au refuzat să protesteze şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii. Rudele mele de sânge, spre pildă, nu u demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întâmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii iar ei doar să profite, într-un sens sau altul.

Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu suspendare, anume salarizaţi sprea a tortura şi a ucide. Aceşti oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu că nu şi-au făcut decât datoria. Astăzi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, se amestecă pe stradă printre noi: asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele lor victime. Ei nu aşteaptă decât un nou regim care să le redea posibilitatea legală de a intimida, tortura şi ucide.

Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit: iubirea mea către ei se îndreaptă.

21 ianuarie

Read More

Nu sunt de acord să fiu împușcat

" 

Scrisoare deschisă adresată domnului acad. Ionel Valentin Vlad,

Președinte al  Academiei Române

Domnule Președinte,

Aflu că în urmă cu mai bine de o saptămână a avut loc în instituția pe care o conduceți o ședință a Secției de Filologie și Literatură în care un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat în fața colegilor săi de ce, spre binele culturii române și al țării în general, ar fi de dorit ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați. („Derbedeii ăștia ar trebui împușcați!”) Am subliniat cuvântul pentru a marca folosirea lui expresă: împușcați. Constat astfel că, după alocuțiunea rostită cu ocazia înscăunării sale ca președinte onorific al Consiliului ICR, alocuțiune în care eram numiți „haimanale”, discursul lui Nicolae Breban s-a radicalizat.

Domnule Președinte,

 Este a treia oară în douăzeci și cinci de ani când, într-o țară în sfârșit democratică, s-a cerut în mod public să fiu împușcat. Vă asigur că acest lucru nu mă flatează deloc.
Prima oară a fost în 13 iunie 1990 (debutul faimoasei mineriade), când, ducându-mă dimineața la birou, a trebuit să traversez o mulțime care bloca intrarea în corpul C al impunătorului edificiu al fostei Case a Scânteii. Pe lângă Humanitas, în aceeași aripă a clădirii se afla și sediul României libere. Mia de oameni adusă acolo (muncitori de la etajele II și III, unde se afla „Complexul tipografic Casa Scânteii”, actualmente tipografia Coresi), monitorizată de oamenii Securității devenite peste noapte SRI, avea ca sarcină să scandeze pe rând „Moarte lui Băcanu!”, „Moarte lui Paler!”, „Moarte lui Liiceanu!”. Am intrat în mulțime fără să știu ce se întâmplă. Vă imaginați oare o clipă cât de straniu e să traversezi (ca un intrus!) o masă de oameni care îți cere moartea? Și să te gândești că o fac fără să știe că tu ești acolo? Că te-ai întrupat deodată, printre ei, oarecum din strigătul lor, repetând politicos, în timp ce îți croiești drum spre poarta intrării, „Îmi permiteți? Îmi permiteți, vă rog?”. Mă simțeam impostor în incognitoul meu și, într-o străfulgerare de gând, mi-a venit să strig: „Dar sunt aici!”. Apoi, în timp ce înaintam cu greu, nu încetam să mă întreb de ce îmi voiau oamenii aceia moartea, de vreme ce, evident, nici unul nu știa de fapt nimic despre mine.
 Apoi, două-trei luni mai târziu, în România Mare, a apărut o listă (erau pe ea vreo zece nume) cu persoanele care trebuiau împușcate pe stadion „pentru ca în România să fie liniște”. Numele meu era printre ele, de altminteri în cea mai plăcută companie.

 Iar acum, după douăzeci și cinci de ani, reapar, iată, alături de Patapievici, pe lista „de împușcat” a lui Breban.
 Domnule Președinte, vă dați seama că, scriindu-vă,  nu despre Breban este vorba aici. Vă imaginați pesemne și dumneavoastră, cum îmi imaginez și eu, ce infern trebuie să fie în sufletul acestui om de-a ajuns să ceară, întru înseninarea lui, împușcarea unor confrați. Dar de ce? Și unde? În ce cadru social? Prin decizia cărei instanțe? De către cine? De care echipă a morții? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele mișcări ale unui  suflet înnegurat este vorba aici. Vă propun ca deocamdată să-l abandonăm pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei ține ostoirea enormei sale suferințe.
În schimb, se pare că, atunci când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împușcarea unui scriitor, în discuție e Academia însăși. Președintele Secției, dl Eugen Simion, nu s-a grăbit să sune la 112, nici să-l poftească pe vorbitor afară, nici să-l admonesteze, nici să ridice ședința, nici să ceară părerea colegilor aflați în sală despre scena la care erau martori. Dintre participanți, am înțeles că doar doi membri – poeta Ileana Mălăncioiu și lingvistul Grigore Brâncuș – s-au ridicat să spună că rostul Academiei nu este să propună execuții sumare. Le mulțumesc amândurora. Se pare că academicianul Brâncuș, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a plătit pe dată firescul intervenței sale, fiind reprimandat golănește de către vorbitorul setos de sânge. Ceilalți, înfricoșați (?!), au tăcut mâlc, făcându-se astfel complici cu cele petrecute sub ochii lor. Nimeni, în afara celor doi, n-a mai găsit de cuviință să semnaleze faptul că printre ei se rătăcise un personaj care îi compromitea pe toți și, odată cu ei, însuși blazonul Academiei.

Nu pot să închei înainte de a mă opri asupra vinilor care i se aduc de ani buni lui Horia Patapievici. Atât de mari, se pare, încât ele ar trebui ispășite, iată, prin moarte! Stupefiantă, în cazul judecării lui, este tehnica inversării termenilor realității, încăpățânarea cu care albul este prezentat ca negru. Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai rafinate personalități ale culturii noastre, în loc să primească onorurile de rigoare, să fie scuipată pe stradă și tratată, într-un discurs continuu al urii, ca „haimana” și „derbedeu”? Care sunt crimele care i se pun în spate?
Eminescu, mai întâi. Am obosit și eu, și alții (nu mai vorbesc de însuși cel incriminat) să explicăm că Patapievici nu a vorbit niciodată de Eminescu ca despre un cadavru.Dimpotrivă! De câte ori i se pune în seamă o asemenea enormitate, în joc e o răstălmăcire ordinară. În textul său (publicat în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86 și intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale“), Patapievici spune că în cultura postmodernă care domină universitatea românească de azi, Eminescu a ajuns să fie considerat învechit și să fie tratat ca lucrul acela de care te rușinezi și pe care vrei să-l ascunzi. Știm cu toții expresia „chaque famille a son cadavre dans l᾿armoire”. Patapievici îl elogiază pe Eminescu-cel-etern-viu și deplânge faptul că noile generații îl văd ca pe „cadavrul din debara”.
Cât despre felul în care Patapievici a vorbit „de rău” poporul român… De ce ne facem că nu știm în ce măsură în marile iubiri pândește dezamăgirea pe care poate să ne-o producă ființa îndrăgită? Nu tocmai în marginea absolutului ratat a apărut de-a lungul istoriei culturii europene locul retoric al celui dezmințit în așteptările lui? Cu cât mai aprigă e iubirea, cu-atât mai mari sunt exigențele față de ființa iubită. Cu cât vei fi așezat-o mai sus, cu-atât, la ceasul bilanțului, o vei însoți mai tare cu vaietele și blestemele tale. Iar când e vorba de suferința pe care ți-o provoacă defectele poporului tău, tonul dezamăgirii suferinde din prea multă iubire urcă până „pe culmile disperării”. Iată-l pe Eminescu: „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” (Opere, vol.IX, p.459-460). Iată-l pe Caragiale: „M-am exilat şi atâta tot. [...] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit.” Iată-l peOctavian Goga: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.” (Jurnal, 1916). Iată-l pe Emil Cioran: „În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întâmplă altcum. (…) Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. (…)  Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi.” (Îndreptar pătimaș II, pp. 23-24) Iată-l, în sfârșit, pe Petre Țuțea: “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!” (322 de vorbe memorabile).
Breban a uitat să-i pună pe lista celor de împușcat pe toți aceștia. După cum, dacă ar fi fost german, ar fi trebuit să compună o listă a morții din care n-aveau cum să lipsească Hegel(„Germanul, cu cât e mai slugarnic într-o privință, cu atât e mai desfrânat în alta; mărginire și lipsă de măsură, originalitate, este îngerul satanic care ne lovește pe noi, germanii, cu pumnii”), Nietzsche („A fi un bun german înseamnă a te degermaniza” și „Un bun german e cel care nu mai e german”)* și, mai abitir, Schopenhauer („În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc națiunea germană datorită prostiei sale nesfârșite și roșesc la gândul că îi aparțin.”).

Așadar, domnule Președinte, Breban a cerut ca Horia Patapievici și cu mine să fim împușcați în numele îngrijoratei sale iubiri de România și a neiubirii noastre de ea. Nu credeți, desigur, cum nu cred nici eu, că patriotismul poate fi pur și simplu proclamat și folosit apoi ca jalnică formă de legitimare, la adăpostul căreia e permisă orice ticăloșie. Iubirea de țară nu poate fi niciodată judecată după vehemența lovirii cu pumnul în piept și după fierbințeala cuvintelor vărsate la un microfon. Patriotismul lui Patapievici poate fi în schimb măsurat direct după  serviciile pe care le-a adus el imaginii României și după felul în care a pătruns cultura ei în lume în cei șapte ani cât s-a aflat în fruntea Institutului Cultural Român. Niciodată România n-a fost mai mult și mai bine onorată în fața altor culturi ca în acești ani faști. Cât privește patriotismul meu, neclamat niciodată ca atare, cred că ar putea fi judecat după cele douăzeci de milioane de cărți și după cele peste trei mii de titluri pe care Humanitas le-a revărsat asupra țării în acest sfert de secol. Peste jumătate aparținând unor autori români. (Vi se pare oare că este un motiv suficient ca să fiu împușcat pentru că titlurile lui Nicolae Breban nu se află printre ele?)

Cred, în schimb, că și patriotismul acestui imprecator își are propria măsură. Ce-ar fi să pornim, de pildă, în evaluarea lui de la numărul de dedicații îngenuncheate date de Breban în ascuns pe propriile volume, de-a lungul anilor ᾽70 – ᾽80, cuplului care a făcut României cel mai mare rău din istoria sa: cuplul Ceaușescu? Cât își iubește oare țara cel care sărută în culise mâna tiranului? Sau ce-ar fi să luăm ca măsură a patriotismului său acel zglobiu și cinic „Servim țara!”, cu care-și însoțea convorbirile telefonice cu generalul de Securitate Pleșiță, după ce-i livra acestuia date despre prietenii apropiați și rudele lor?
Grav e că pe omul acesta domnul Boroianu l-a ales să onoreze Consiliul Institutului Cultural Român. Acesta este omul care, dintre zidurile Academiei, animat de-o irepresibilă iubire de patrie, a cerut împușcarea celor care nu l-au onorat pe măsura voită de el.
N-am cum să nu vă întreb, Domnule Președinte, dacă credeți că dinlăuntrul „celui mai înalt for de spiritualitate” al României poate fi lansată instigația la crimă. Aștept cu încredere răspunsul dumneavoastră.

Cu cele mai bune gânduri,

Gabriel Liiceanu

PS Cuvântul „a împușca”, când se aplică la oameni, nu poate fi o metaforă, cum am auzit că a încercat să se explice ulterior Breban. Poți, metaforic, să împuști un ban, dar niciodată un om. Care e metafora când ceri, dintr-un fotoliu al Academiei, împușcarea cuiva numai pentru faptul că n-a ajuns să te vadă cum te vezi tu pe tine în visele tale de smintită mărire?

________________________

* În cazul lui Nietzsche, exemplele se pot multiplica la nesfârșit: „Germanii, [...] o rasă jalnic de nesăbuită, căreia și astăzi trebuie să i se tragă o săpuneală zdravănă.”; „Germanii sunt de alaltăieri și de poimâine. Ei n-au nici un azi.”; „La germanii de astăzi domnește când imbecilitatea antifranceză, când cea antiiudaică, când cea antipoloneză, când cea cristic-romantică, când cea wagneriană, când cea teutonă, când cea prusacă.”; „Definiția germanului: supus și laș.”; „«Spiritul german»: de optzeci de ani o contradictio in adjecto.; „Germanii nu sunt capabili de nici un concept al măreției.”; „Germanii sunt canaille.”; „Germanii devin din zi în zi mai plați.”; „Cum se face că germanii n-au nici un spirit?”; „Germanii ca recădere în ipocrizia morală.”; „Germanii cred că forța trebuie să se manifeste în duritate și cruzime”; „Germania duce mereu lipsă de un spirit.”; „Micimea și josnicia sufletului german.”; etc., etc.

"

sursa : http://www.contributors.ro/cultura/nu-sunt-de-acord-sa-fiu-impu%c8%99cat/

Read More

I.C.R. ... de la domnul Horia Roman Patapievici ... la Marga ... in plonjon Zamfiroiu

       Da mai anul trecut pe parcursul LOVITURII DE STAT, USLA nu a uitat să intre cu picioarele şi în ICR, ei da au trecut ICR-ul de la preşedinte la parlament. Da desigur ei spuneau să scape de sub influenţa politicului A fost şi demonstraţie de protest pe FB mulţi am luat papioane iar în stradă au ieşit sute de demonstranţi sau întrunit în MIŞCAREA PAPIOANELOR au demonstrat în linişte ei atrăgeau atenţia asupra,  ,, GENERAŢIEI DE PLAGIATORI " şi îl susţineau pe Horia Roman Patapievici care în câţiva ani reuşit să ducă ICR la o funcţionare normală care era în trend cu IC-urile din Europa democrata şi din lumea civilizată. Dar USLA a câştigat alegerile după... manipulările grosolane media şi cu ajutorul de necontestat a, magicianului " Dragnea (cel ce reuşeşte să scoată morţii la vot, şi face prezente în circumscripţii de 150 la sută... Nitu îţi reamintesc ai ceva treabă aici, NU TE MAI FĂ CĂ PLOUĂ ! Ia vezi: Hai să îl ajutăm pe Dragnea în drumul său către Jilava !... azi sper să ai câteva mii de sesizări penale) şi a transformat ICR-ul într-un instrument de propagandă şi de plată pentru cei care sunt supuşi USLA, ei da şi dacă au mai şi prestat bine la Latrina 3 ei devin, POEŢII NEAMULUI ". Vă aminteşte asta de ceva ? Da cum să nu ! Şi pe vremea lui Ceaşca cine ridică osanale şi ode la adresa ÎMPUŞCATULUI sau PCR-ului era EROU AL MUNCII SOCIALISTE.

       Deci iată că după o perioadă de ODE la adresa CALORIFERULUI, Căluşari şi hore, scriitori şi filme, calorifere şi udatul nevestei din perioada Marga (ştiţi cel care a înlocuit cărţile în bibliotecă cu calorifere, ei da şi cel care cică a fost şi ministru de externe şi visa la EPOPEEA SOCIALISMULUI) iată că el este schimbat de un fost turnător de securitate Lilian Zamfiroiu (ei da Varanul râde sub mustaţa, CULTUL TURNĂTORILOR este baza la USLA) păi  da recunoaşte singur într-un interviu dat la Adevărul: 

 ,,  “Ai avut de-a face cu Securitatea?”. Da, am avut de-a face cu Securitatea. În sensul pe care l-am definit mai devreme. Ce să spun? Că nu m-am întâlnit cu ei? Nu. Aş minţi. De ce să plec la drum cu o minciună? 

Aţi avut propuneri de a colabora cu Securitatea? Eu am avut o şansă: un asistent universitar pe nume Mihai Marta. În primele zile de facultate veneam de la sortat ceapă, din Berceni, cum se mergea atunci, la activităţi agricole. Eram în tramvai şi eu i-am zis că sunt membru de partid. El mi-a zis: “Vezi, că sigur te vor căuta «băieţii»! Îţi vor propune să colaborezi cu ei. Dar, dacă nu vrei, să ştii că se poate”. “Cum se poate?”, am întrebat eu. “Păi, le spui că eşti bolnav. Le spui că tu nu ai nimic împotriva sistemului, dar starea ta de sănătate nu îţi permite”. Deci profesorul Marta m-a învăţat “poezia” pe care trebuia să o spun. A avut perfectă dreptate, “băieţii” au apărut după câteva săptămâni. M-au chemat de mai multe ori. Mă chemau întotdeauna în biroul decanului, academicianul Ion Coteanu. "

sursa : adev.ro/mq0fea

Să fim serioşi domnule Zamfiroiu la cine spuneţi poveşti ?...

Deci e clar pontacii au transformat tot în spiritul lor CULTUL PLAGIATORILOR!

Iata un articol excelent scris in Revista 22  de Dragos Ghitulete  : 

 ,, „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge”

Puţin modificată, sintagma lui Murphy s-ar putea transforma în „ dacă ceva merge bine, schimbă-l”.

În anul 2003, Fundaţia Culturală Română s-a transformat, printr-un act legislativ, în Institutul Cultural Român. Fundaţia răspundea în faţa Senatului. Acest lucru fost considerat ca element de potenţială politizare şi Parlamentul de atunci a decis, în scopul credibilizării noii instituţii care se numea Institutul Cultural Român, că ar fi util ca instituţia să se găsească sub autoritatea simbolică a şefului statului.

Institutul Cultural Român s-a aflat sub autoritatea preşedintelui României până în anul 2012 când a revenit sub pulpana Senatului.
ICR( fost FCR) a fost condus în perioada 1990-2005 de scriitorul Augustin Buzura, iar din 2005 până în august 2012 preşedinte a fost scriitorul Horia Roman Patapievici, secondat de vicepreşedinţii Mircea Mihăies şi Tania Radu, şi de Dan Croitoru în funcţia de secretar general.

În luna septembrie 2012, Andrei Marga a devenit preşedintele ICR. Horia Gârbea şi Vladimir Simon au fost numiţi vicepreşedinţi ai instituţiei, iar secretar general a devenit Nicolae Brînzea.
Comisiile reunite pentru cultură şi politică externă din Senat au cerut pe 17 iunie 2013 revocarea lui Andrei Marga din funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român (ICR), precum şi a vicepreşedinţilor Horia Gârbea şi Vladimir Simon.
Pe 25 iunie, Lilian Zamfiroiu, adjunctul ambasadorului României la UNESCO, a fost validat de Senat pentru funcţia de preşedinte ICR.

Caluşari şi hore, scriitori şi filme, calorifere şi udatul nevestei

România nu a inventat roata în chestiunea promovării culturii române în afara graniţelor, singura misiune a ICR. Există şi funcţionează ireproşabil Goethe Institut, Institul Francez sau British Council, ca să amintim doar trei dintre cele mai cunoscute. De asemenea, îşi fac treaba foarte bine Centrul Cultural Maghiar, Institutul Ceh sau Polonez, Institutul Cervantes.

Cu ce s-a remarcat Buzura la ICR?

La 1 ianuarie 2004, redacţia Dilema decide să plece de sub umbrela ICR. Pentru că Augustin Buzura refuză să le dea titlul, Andrei Pleşuşi echipa vor schimba numele revistei în Dilema Veche. Dilema rămâne în portofoliul ICR.

În 2004, Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti făcea o critică extrem de dura la adresa ICR-ului condus de Buzura timp de 14 ani, afirmând că „peste hotare, marca România este necunoscută“.
Jonathan Scheele se plângea de faptul că „cetăţenii Europei nu ştiu nimic despre România, în afară de faptul că este plină de câini vagabonzi, că are probleme grave de mediu şi că furnizează imigranţi ilegali“.

Deşi avea ca misiune principală să ofere Occidentului produse culturale româneşti, ICR nu se remarcase prin nimic în afara graniţelor.
Scriitorii români nu erau traduşi şi cunoscuţi în străinătate. România nu părea să ofere ceva atractiv culturii occidentale. Într-un interviu din anul 2005, proaspăt numit în fruntea ICR, scriitorul Horia Roman Patapievici declara că „în subsoluri era o cantitate uluitoare de carte şi publicaţii. Din 2003, foarte multe dintre revistele editate de Institutul Cultural Roman se produceau direct pe stoc, revistele nu mai erau distribuite”.

Buzura a avut totuşi un merit, aminteşte Mircea Vasilescu, redactor-şef Dilema Veche, şi anume că „pe vremea când se numea Fundaţia Culturală Română (1990-2003), era mult de defrişat: trebuia ştearsă amintirea propagandei comuniste în exterior. În ultima perioadă a mandatelor sale, Augustin Buzura s-a străduit să obţină de la Parlament o lege acceptabilă de funcţionare a Institutului Cultural Român (şi, parţial, a reuşit – proiectul iniţial conţinea multe aberaţii). Dar FCR obosise, odată cu preşedintele său”.

Cum funcţionează ICR

Institutele culturale fac parte din structura Ministerului de Externe, ca o direcţie mai mult sau mai puţin autonomă. Independentă in cazul British Council sau mai puţin autonomă, reprezentând politica statului unitar, la Institutul francez.
Polonia şi Cehia reprezintă grade intermediare între aceste două modele, cel francez şi cel britanic. Ideea legiuitorului român a fost interesantă. Mai puţin realizarea ei. „Ideea era să creăm un Minister al Culturii de externe, sub autoritatea neutră şi onorifică a şefului statului. Potrivit acestei viziuni, Institutul Cultural Roman ar trebui să scoată spre exterior producţiile creatorilor romani, cu care face parteneriat neutru”, mai spunea HRP în anul 2005.

Când Horia Roman Patapievici a ajuns la conducerea ICR, bugetul instituţiei era de aproximativ două milioane de euro. În 2011, el a ajuns la peste 12 milioane de euro. În 2012, cabinetul Boc alocase ICR nu mai puţin de 43 de milioane de lei, dar, fără explicaţie, guvernul Ponta instalat in mai a tăiat 14,5 milioane de lei (33%).
În 2005, funcţionau în străinătate cinci institute. În 2011 erau 17 institute. Între 2010 şi 2011, Patapievici a condus EUNIC, reţeaua europeană a institutelor culturale.

Bilanţul activităţii ICR în timpul mandatului lui Horia Roman Patapievici

Peste 4 500 de evenimente organizate de institutele culturale româneşti din străinătate, peste 500 evenimente în România, 337 titluri publicate în străinătate cu sprijinul financiar al ICR, peste 350 beneficiari ai burselor şi  rezidenţelor ICR, 111 proiecte finanţate prin programul CANTEMIR, peste 500 cursanţi au învăţat limba română în România, la Bucureşti şi Braşov.

Un excelent bilanţ al ICR-ului condus de HRP face Daniel Cristea-Enache in revista 22( îl puteţi citi AICI)

Transformat într-un obiect fetiş de presa de scandal, poneiul roz a ajuns simbolul rupturii dintre cultura nouă şi propaganda politică.
Poneiul „a invitat” luna trecută la iarbă verde artişti care să vorbească despre ce-i preocupă pe ei acum. Primele discuţii cu publicul au avut loc în Salonul Oficial al Gării de Nord, în cadrul Train Delivery (28-30 iunie, Gara de Nord din Bucureşti).
Cum a ajuns un căluţ să provoace o ruptură în societate?
În 2008, Antena 3 a aflat despre existenţa în cadrul unei expoziţii ICR de la New York, "Freedom for Lazy People”, a unui ponei roz de jucărie care avea desenată o svastică.
Street art-ul nu e artă, au decis ziariştii indignaţi.

  "Freedom for Lazy People” nu poate fi acuzată de antisemitism sau obscenitate- a fost mesajul multor artişti şi oameni de litere care au apărat în 2008 ICR-ul de atacurile unor mass-media centrale.

Căluţul roz a declanşat de fapt furtuna împotriva ICR care a culminat în 2012 cu mutarea ICR de la Preşedinţie la Senat şi demisia întregii echipe de conducere.

Aproximativ 500 de oameni, mulţi dintre ei purtând papioane, au protestat pe 18 iunie lângă sediul Institutului Cultural Roman (ICR) faţă de ordonanţa de urgenţă care trecea ICR din subordinea Preşedintiei în subordinea Senatului.

Pe 2 august, Horia Roman Patapievici a susţinut o conferinţă de presă în cadrul căreia a oferit lămuriri cu privire la impactul Ordonanţei de Urgenţă asupra ICR-ului.
Întrucât magistraţii de la Curtea Constituţională au decis că trecerea Institutului Cultural Român în subordinea Senatului este constituţională, conducerea institutului a anunţat că va demisiona în bloc.
În luna septembrie 2012, Andrei Marga era validat de Senat în funcţia de preşedinte al ICR.

Bilanţul activităţii ICR sub Andrei Marga

Pe 14 martie 2013, Institutul Cultural Român condus de Andrei Marga a respins cererile de finanţare pentru unele dintre cele mai importante manifestări culturale din România. Printre acestea: Festivalul International TIFF de la Cluj; Festivalul de Jazz de la Sibiu; Festivalul de film independent Anonimul; Festivalul National de Teatru organizat de UNITER; Festivalul de film documentar One World Romania.

În schimb, Festivalul Udatul Nevestelor, propus de Asociaţia Culturală Hodăceana, a fost inclus pe lista proiectelor eligibile. Eligibile au mai fost declarate şi următoarele proiecte: Dimitrie Cantemir, puntea de aur între umanism şi iluminism - Fundaţia Valeţe Umane, Gala premiilor VIP (Editura Arte); proiectul Minerva care include dizertaţii şi recitaluri de poezie (Asociaţia Bibliopolis); proiectul fotografic "Din moşi-strămoşi: Valea Trotuşului".

Andrei Marga a spus intr-o emisiune TV ca promovarea caloriferului va face parte din noua orientare pe care vrea sa o dea Institutului.
"Toate institutele au fost concentrate pe film, arte plastice si muzica. In cazul in care au fost facute bine, este in regula. Apoi pe tot felul de intalniri. Institutele trebuie sa revada conceptul de cultura cu care opereaza, trebuie sa venim la un concept natural de cultura, inclusiv cu filmul. Filmul a facut pasi mari in Romania, muzica, arte plastice, fara dubii, trebuie sa facem loc si stiintelor si tehnologiilor. Dau un exemplu, caloriferul este o inventie transilvana, cati stiu de asta? Calculul zborurilor cosmice, inventarea biospeologiei, sunt si alte lucruri care trebuie etalate".

De la începutul mandatului său, Andrei Marga a numit persoane fără pregătire în management sau coordonare de proiecte culturale în Institutele Culturale Române din străinătate. Un exemplu notoriu a fost cel al secretarei Ambasadei României la Varşovia, care a fost propusă să preia conducerea Institutului Cultural Roman din capitala Poloniei. În replică, sute de oameni de cultură polonezi, în frunte cu Adam Michnik, au semnat un protest public, apreciind rezultatele Sabrei Daici, directorului ICR Varşovia în funcţie.
Un alt caz care a făcut vâlvă a fost cel al Katiei Dănilă, demisă din funcţia de director al ICR Paris în luna septembrie 2012.

La numirea în funcţie a noii conduceri a ICR, Corina Şuteu, director cu rezultate excelente al Institutului Cultural Român (ICR) din New York timp de şase ani, şi-a dat demisia din cauza "agoniei instituţionale" nou create sub domnia lui Andrei Marga.
Fostul colaborator al securităţii, sub numele conspirativ Horia, a anunţat, fără a exista acordurile necesare care ţineau de competenţa Ministerului Afacerilor Externe, deschiderea unor institute culturale noi în diverse oraşe ale lumii: Kiev, Moscova, Beijing.
O altă nastruşnicie a politicii lui Marga a fost intenţia de a înfiinţa filiale ale Institutului Cultural Român în Iaşi, Tulcea, Arad, Târgu-Jiu, Craiova, Cluj-Napoca şi Baia Mare.

Momentul martie 2013, când România a fost invitată de onoare la Salonul de Carte de la Paris, a arătat câtă susţinere are Andrei Marga din partea unor nume cunoscute: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, s-au delimitat de programul ICR, au criticat dur politica lui Andrei Marga şi au anunţat, în semn de protest, că nu vor participa la Salonul de Carte de la Paris.

Într-un interviu acordat AFP, scriitorul Mircea Cărtărescu explică motivele pentru care a decis să nu participe la această sărbătoare a cărţii: "Absenţa mea de la Salonul Cărţii este înainte de toate un protest. Într-o Românie unde situaţia se degradează zi după zi, cultura trăieşte de asemenea momente dramatice", a mărturisit Mircea Cărtărescu. El a adăugat că "noua conducere a ICR ne face să revenim cu patru decenii în urmă".

Un alt cunoscut scriitor, Filip Florian, a fost atact dur de Andrei Marga care fie a ingorat, fie nu a ştiut cit de apreciat este autorul romanului „Degete mici”. ICR îl descria pe acesta drept "un personaj de carton", cu un nivel "jalnic de cultură".
Ei bine, cartea de debut a lui Filip Florian, „Degete mici”, a fost publicată la editura americană Harcourt, editură cu o tradiţie de peste 80 de ani (îi are în portofoliu pe Gunter Grass, Jose Saramago, Italo Calvino, Umberto Eco sau Bohumil Hrabal), şi care a achiziţionat drepturile de editare ale romanului “Degete mici” pentru întreaga lume.

„Horia” n-a mai avut suportul USL

În iunie, după vizita în Germania şi întâlnirea cu cancelarul Angela Merkel, premierul Victor Ponta îşi exprima într-o şedinţă de guvern nemulţumirea faţă de ICR-ul condus de Andrei Marga. Acesta decide să demsioneze înainte ca Senatul să-l demită.

Deutsche Welle scria în iunie că lui Marga i se trage „de la o vizită la Angela Merkel. Care guvernează la Berlin, locul în care scrie Herta Müller, femeia pe care securitatea ceauşistă, căreia i-a slujit “Horia”, în calitate de turnător, a chinuit-o într-atât, încât a determinat-o să-şi scrie aproape întreaga operă cu trimitere la monstruozităţile poliţiilor politice totalitare”.
Domnia lui Andrei Marga la ICR a durat mai putin de un an.
În fruntea ICR a fost numit acum Lilian Zamfiroiu, fostul adjunct al ambasadorului României la UNESCO.  "

sursa : http://www.revista22.ro/icr-de-la-augustin-buzura-la-lilian-zamfiroiu-28398.html

Read More