După un secol : junimismul şi energia lucidităţii.

Dacă ar fi să aleg acea virtute ce defineşte blocul intelectual junimist, aceasta ar fi luciditatea. Din chiar momentul în care au iniţiat campaniile lor iconoclaste, junimiştii nu au abdicat de la această datorie a de a confrunta, cu ironie şi cu tenacitate,locurile comune pe care se întemeiază falsul respect de sine al unei naţiuni. Campaniile lui Carp, Maiorescu sau Theodor Rosetti au fost, înainte de toate, campanii în direcţia afirmării acelui adevăr pe care alegem să îl ignorăm, fascinaţi fiind de obsesia grandorii noastre naţionale.
Posteritatea junimistă a fost marcată de această preferinţă pentru adevăr şi luciditate în detrimentul iluziilor şi al misticismului patriotard. Ca mai toate curentele moderate şi liberale occidentale, junimiştii nu au putut galvaniza pasiuni şi nu au putut înflăcăra masele. Ei nu au putut fi idoli ai străzii, ei nu au putut deveni vocile care să rostească cuvintele ce înflăcărează. A lor a fost oratoria, iar nu retorica sau limbuţia. Pare o distincţie fastidioasă, dar în ea se regăseşte esenţa demersului care a refuzat populismul şi exaltarea demagogică. Raţiunea a fost steaua care a luminat parcursurile lui Maiorescu şi Carp, de unde şi ostilitatea, implacabilă, a celor care au văzut în răceala şi precizia lor casantă semnul dispreţului pentru frazarea incontinentă şi gongorică. Negaţia a fost, în cazul lor, o formă de reaşezare a temeliilor. Ceea ce pare natural astăzi, în materia canonului sau a stilului, este opera lor. O operă care s-a înfăptuit cu un curaj al contestării ce nu are nimic în comun cu arlechinada tragică şi burlescă a generaţiei lui Eliade. Acolo unde cei de la 1927 au sucombat în delir şi rătăcire, junimiştii au rămas fideli unui crez care i-a comdamnat la marginalitate. Dar nu au traficat luciditatea spre a cumpăra popularitatea fanatismului.

De aceea, poate, marcaţi fiind de umbrele ilustre ale intelectualilor mesianici, mai vechi sau mai noi, uităm că luciditatea junimistă este expresia cea mai închegată şi mai robustă a sensibilităţii liberal- conservatoare de la noi. Demonstraţia lui I. C. Filitti este inamendabilă şi astăzi. Junimiştii, iar nu PNL–ul desprins din mantaua lui 1848, au fost întruchiparea unui crez al libertăţii şi progresului chibzuit. Junimiştii, iar nu liberalii autocraţi din jurul lui Ion C. Brătianu, au ilustrat valorile de la care se poate revendica o reflecţie liberală românească. Acolo unde liberalismul politic autohton de secol XIX a oscilat între raţionalismul utopic al lui 1848 şi voluntarismul guvernării brătieniste, junimismul a însemnat refuzul, constant, al xenofobiei şi al flatării maselor privite ca instrument pasiv al Statului.

Există, la un secol de la dispariţia lui Maiorescu şi Carp, o moştenire  a Junimii ce îşi conservă potenţialul fecund de inspiraţie. Luciditatea nu câştigă voturi, luciditatea nu conferă şansa de a obţine rating în peisajul media, luciditatea nu posedă darul de a obţine, asemeni pozelor cu pisici, like-uri pe facebook şi lacrimi virtuale. Dar luciditatea poate fi temelia pe care să se aşeze un o societate eliberată de iluzii şi de orbiri, poate fi temelia pe care să se ridice o patrie care să valorifice energia muncii şi inteligenţei capitaliste, iar nu parazitismul clientelar. Junimismul nu este trecut, nu este muzeu, nu este istorie. El este sâmburele de luciditate în jurul căruia se poate cristaliza un viitor întemeiat pe adevăr, libertate şi domnie a legii. (autor : Ioan Stanomir)

Read More

De ce PSD nu se poate reforma.

După un sejur destinat relaxării şi regenerării intelectuale, ( căci shoppingul şi clubbingul sunt de esenţa pseudo social-democraţiei autohtone), premierul Victor Ponta se află, din nou, în mijlocul naţiunii ale cărei virtuţi străbune le- a elogiat în campania electorală. Este acesta un prilej de a reflecta la natura proteică şi inepuizabilă a demagogiei patriotarde.
Dincolo de aventurile mondene ale lui Victor Ponta, una dintre mizele esenţiale ale intervalului de după 16 noiembrie 2014 este însuşi destinul şi profilul politic al PSD.Vreme de două decenii, PSD a însemnat reperul în funcţie de care se definea politica naţională. Coaliţii, proiecte, politici, toate se imaginau având pe fundal silueta impresionantă şi ameninţătoare a partidului ce reuşea, invariabil, să obţină un număr impresionant de sufragii. Ultimele trei alegeri prezidenţiale au fost,indiferent de schimbarea de decor, marcate de ameninţarea pe care PSD o reprezenta. PSD este, chiar şi în acest moment, entitatea ce domină autoritar guvernul şi adminstraţia locală. Zone întregi din România se află sub controlul castei de prădători care îi alcătuieşte osatura internă.

O reformare a PSD, iată una dintre soluţiile pe care le evocă vocile publice, mai mult sau mai puţin autorizate. Perspectiva unei regândiri a PSD este evocată, cu tenacitate, de cei care se poziţionează critic faţă de Victor Ponta. Ce înseamnă această schimbare?Contururile evocate sunt vagi şi neconvingătoare. De cele mai multe ori, totul se reduce la discuţia în marginea statutului care urmează să fie rezervat politicienilor cu probleme în justiţie din cadrul PSD. Iar numărul acestora este considerabil- el creşte cu fiecare serie de campanii a DNA.

A reveni asupra temei reformării PSD este o dovadă de supremă naivitate intelectuală. Niciodată, nici măcar în clipele în care a fost confruntat cu extincţia, prin sciziuni şi lupte intestine, PSD nu şi-a formulat o autentică agendă a reinventării identităţii sale. Apartenenţa la familia socialistă europeană nu a părut să însemne ocazia de a descoperi, în trecutul şi practica altor partide, elementele destinate creionării unei noi abordări. În toţi aceşti ani, PSD a rămas fidel unui singur crez- fidelitatea faţă de tiparul fesenist. Strategiile electorale au putut varia, dar genomul fesenist este cel care a determinat evoluţia sa PSD. Noiembrie 2014 este un exemplu clasic.

Genomul fesenist este responsabil pentru tentaţia, niciodată abandonată, de a extinde autoritatea partidului asupra întregului stat. Genomul fesnist este responsabil pentru menţinerea şi rafinarea unei abordări patrimonialiste, ce face din stat şi resursele sale un domeniu de exploatat în impunitate. Genomul fesenist este responsabil pentru capacitatea PSD de a adopta discursul etnocratic al PRM- memoria guvernării Văcăroiu nu este atât de îndepărtată. Genomul fesenist estre responsabil pentru filosofia de politici publice care a făcut din perpetuarea subdezvoltării o reţetă de conservare a puterii politice. Genomul fesenist este responsabil pentru instituţionalizarea unui model pe care toate partidele noastre l-au adoptat,un model al cleptocraţiei şi rapacităţii programatice.

PSD nu se poate reforma. Tiparul fesenist este într-atât de puternic întipărit în destinul şi identitatea sa încât un viitor eliberat de el nu poate fi imaginabil. PSD nu poate trăi şi combate politic decât în interiorul acestei paradigme. Tensiunile de acum sunt posibile lupte de succesiune, iar nu dezbateri de idei.

Şansa social- democraţiei autohtone trece prin desprinderea de două modele care îi pot inhiba dezvoltarea. Refuzul, geamăn, al fesenismului psd-ist şi al radicalismului orb al grupurilor din sfera “Criticatac”- iată o cale de evoluţie ce poate conduce la desenarea unei noi identităţi. În afara cleptocraţiei şi a strângismului maniheist, se poate gândi o alternativă dominată de umanism, decenţă şi pragmatism. Delimitarea de fesenism şi de PSD este primul pas pe acest drum al reflecţiei social- democrate. (Ioan Stanomir)

Read More

Regimul Ponta şi involuţia democratică.

Dincolo de histrionism, dincolo de faţada mediatică întreţinută cu grijă narcisistă, natura regimului Ponta poate fi descoperită fără dificultate, o dată ce iluziile de parcurs au fost abandonate. Expresie a unei voinţe de putere care îşi are originile în ambiţiile partidului-stat şi în interesele feudalilor care îl compun, regimul Ponta este, în ordinea istoriei ultimei decade, cel care a ilustrat o tactică, deliberată şi programată, de involuţie şi de degradare democratică.

Cu sau fără USL, (noul partid al lui Călin Popescu-Tăriceanu poate fi un surogat perfect de PNL), regimul Ponta a însemnat un atac direct şi frontal la adresa democraţiei constituţionale şi a domniei legii. Distincţia în raport de Crin Antonescu este, la Victor Ponta, una de abilitate şi de disimulare- acolo unde fostul preşedinte al PNL a preferat retorica colorată de demagog, Victor Ponta a ales replierile care îi puteau da ocazia de a se delimita de costurile politice colaterale. Îi unea, în momentele de glorie ale USL, aceeaşi ostilitate faţă de instituţiile denunţate ca ” băsiste”, de la DNA la ANI.

Adoptarea ordonanţei de urgenţă ce legiferează traseismul este încununarea acestui efort de extindere a autorităţii PSD, dincolo de limitele constituţiei şi ale practicii europene. Suspendarea temporară a unei legi prin efectul unei ordonanţe creează acel precedent legal care poate fi utilizat fără ezitare în viitor. Simbolic, vocea care a argumentat necesitatea acestui gest a fost cea a lui Liviu Dragnea. Premierul a fost, încă o dată, absent din propria ţară.

Ordonanţa evocată nu ar fi putut fi imaginată în absenţa neutralizării acelui punct instituţional atacat şi în vara lui 2012- Avocatul Poporului. Sfidând recomandările europene, ce pledau în favoarea nominalizării unei personalităţi credibile prin non- partizanatul ei, regimul Ponta a optat pentru un politician, Victor Ciorbea, a cărui asociere cu traseismul este semnificativă, la rândul ei. Misiunea noului Avocat al Poporului este esenţială în strategia de degradare democratică. Aceea de a nu interveni, facilitând adoptarea de acte normative ce afectează regimul constituţional. Puciul din vara lui 2012 este continuat, pe alte paliere şi cu alte instrumente. Paralizarea Avocatului Poporului este unul dintre acele acte politice ce indică autentica vocaţie a regimului Ponta.

Şi poate că tabloul acestei involuţii democratice se cere completate cu imaginea unei alte instituţii a cărei degradare deliberata serveşte aceluiaşi obiectiv: în contextul derivei ofensivei Antenei 3, devenite o portavoce a urii şi violenţei, non- intervenţia CNA este esenţială, permiţând dezvoltarea acelei culturi a populismului radical inseparabile de esenţa regimului Ponta. Laura Georgescu şi majoritatea din CNA sunt vectorii prin care se manifestă această voinţă de control şi de decredibilizare instituţională.

Alegerile prezidenţiale pot fi, pentru regimul Ponta, ocazia de a face pasul spre lichidarea tututor instituţiilor şi practicilor care garantează pluralismul în România. O lege a amnistiei şi graţierii, ( evocată deja de noul profet politic, Adrian Năstase) poate fi adoptată fără ezitare. Decapitarea DNA şi a Înaltei Curţi este o altă opţiune care nu poate fi exclusă. Involuţia democratică se poate accelera, dincolo de punctul critic. Miza prezidenţialelor din 2014 este viitorul libertăţilor şi al domniei legii.
(Ioan Stanomir)

Read More

Institutul Cultural Român- un epitaf.

În urmă cu doi ani, un cuib de reacţionari periculoşi era lichidat de puterea poporului. Dreptatea până la capăt, promisă de USL, se înfăptuia, în cele din urmă, iar uneltirile anti- naţionale de la Institutul Cultural Român erau denunţate, în fine. O ordonanţă de urgenţă modifica întreg cadrul juridic ce guverna statutul ICR şi reducea misiunea acestuia la opera de promovare păşunistă şi ternă a valorilor naţionale. Senatul, organul înţelepţilor, îşi asuma misiunea de a veghea ca România să îşi recapete demnitatea întinată de echipa condusă de Horia-Roman Patapievici. Ura distilată în studiourile Antenei 3 devenea energia ce alimenta un proiect politic de desfigurare instituţională.
Recitit astăzi, preambulul Ordonanţei de Urgenţă are toate calităţile retorice ale unui act normativ ceauşist. Nimic nu mai putea fi la fel din clipa în care logica de funcţionare a ICR era schimbată, radical. Mişcarea papioanelor, sesizarea la Curtea Constituţională, elanul disperat şi donchişotesc al solidarizărilor, toate au fost în zadar. Un angrenaj implacabil se pusese în mişcare. O dată cu el, un alt viitor se croia pentru ICR. Un viitor care a oscilat între barocul imposturii din era Marga şi tăcerea de granit din mandatul lui Lilian Zamfiroiu.

Ce se mai poate spune, după aceşti doi ani în care o instituţie a fost destructurată, degradată şi supusă unui tratament barbar? Ce se mai poate spune după aceşti doi ani în care statul român s-a încăpăţânat să lichideze un patrimoniu de cunoaştere administrativ? Lecţia acestor ani este lipsită de echivoc.Orice operă de construcţie intelectuală edificată sub semnul statului este destinată ruinei. Orice efort de clădire, tenace şi nobil, nu mai are valoare în clipele în care fanatismul devine religia civilă a întregii naţiuni. Orice speranţă de continuitate este vană, o deşertăciune care nu ne mai poate consola naivităţile incurabile. Schimbarea la faţă a ICR, tranziţia sa de la un organism proteic la o lespede funerară, este simbolică. USL a învins, în cele din urmă. Iar triumful său este triumful urii care se revarsă, clocotitoare.

După frenezia de comunicate suprarealiste ce a definit epoca Marga, ( o epocă în care epurările au fost conduse cu o metodă implacabilă evocând disciplina anilor comunişti), ICR este, astăzi, un organism inert şi castrat, ce îndeplineşte, docil, rolul pe care i l-a încredinţat Ordonanţa, acela de anexă a Ministerului de Externe, oficiu destinat să ofere clientelei politice un debuşeu aseptic. Ipocrizia patriotică a celor care au denunţat ICR sub mandatul Patapievici este triumfătoare. Politizarea ICR nu mai este un mit televizat, ci o realitate palpabilă. Atribuirea de funcţii se realizează după algoritmul aplicabil oricărui minister. Institutul Cultural Român a încetat să mai existe. Locul său a fost luat de un corp mumificat, dominat de MAE.

Vara lui 2012 a fost, pentru atâţia dintre noi, o vară a încercărilor, luptei şi deznădejdii. A fost vara în care am înţeles că edificiul domniei legii poate fi asaltat, politic, de o majoritate parlamentară tenace şi ireponsabilă. A fost vara în care am fost martorii unui timp al urii. Mutilarea ICR nu este un detaliu în istoria recentă a României, ci semnul dramatic al acestei involuţii democratice. Evocarea acelor zile este alternativa la complicitate şi dezonoare. A nu uita este unica redută pe care o mai putem apăra. (autor : Ioan Stanomir)

Read More