”Democrația însemnează o înțelegere că omul este în centrul societății. Toate instituțiile se învârt în jurul lui. Chintesența democrației se poate exprima printr-o singură frază:
Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.”
Ion Augustin Nicolae Rațiu s-a născut pe
6 iunie 1917, la Turda. A fost un politician român, reprezentant al Partidului Național Țărănesc (devenit ulterior PNȚCD).
Ion Rațiu, membru de seamă al familiei Rațiu, a fost fiul avocatului Dr. Augustin Rațiu din Turda, care la rândul său a fost fiul protopopului greco-catolic al Turzii Nicolae Rațiu (decedat în 1933). Mama sa, Eugenia Rațiu, a fost fiica lui Ion Codru-Drăgușanu. A urmat școala în Turda și Cluj, iar în 1938 a obținut o diplomă în drept de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. În 1943, Rațiu a obținut o diplomă de economie de la Universitatea Cambridge (Anglia). În 1940, Ion Rațiu a fost numit consilier la Delegația română din Londra, sub ministrul Viorel Ţâlea. Între 1940 și 1990 a locuit în Regatul Unit, unde a înființat (în 1979, împreună cu soția sa, Elisabeth Pilkington ) și finanțat Fundația Rațiu. De asemenea, a fondat în 1984 Uniunea Mondială a Românilor Liberi.
După repatriere, în ianuarie 1990, a ajutat la refacerea PNȚ alături de Corneliu Coposu, devenind vicepreședinte al PNȚCD. A candidat la funcția de președinte al României la alegerile din 1990 unde a obținut 4,29 % din voturi și s-a plasat pe locul 3. A fost ales deputat de Cluj din partea PNȚCD la alegerile din 20 mai 1990, respectiv la cele din 1992. În 1996 a fost ales deputat de Arad, tot din partea PNȚCD. În 1991 a înființat ziarul Cotidianul. Are 2 copii: Indrei Rațiu și Nicolae Rațiu. Ion Rațiu a murit la Londra, iar conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost dus la Turda, spre a fi înmormântat în orașul natal. Ion Rațiu a fost îngropat în cimitirul central din Turda, preotul ortodox al bisericii "Adormirea Maicii Domnului" (Biserica Rățeștilor, ctitorită de familia Rațiu) nedând permisiunea înhumării sale lângă strămoși, în curtea bisericii, din cauza diferendelor dintre Biserică Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma, Ion Rațiu fiind credincios unit. Slujba de prohodire nu a putut fi însă oficiată în biserica ctitorită de familia sa, Biserica Rățeștilor din Turda, din cauza împotrivirii preotului parohiei ortodoxe care ocupă lăcașul din 1948, care a împiedicat accesul clericilor greco-catolici în biserică pentru săvârșirea slujbei de înmormântare conform dorinței defunctului. Astfel slujba prohodului a avut loc în stradă pe un ger pătrunzător.
"Ion Raţiu ne lipseşte foarte tare: figură bonomă, zâmbitoare, ţinută impecabilă (costum cu papion), discurs magistral, comportament de gentlemen, democrat desăvârşit.
Mă gândesc adesea cum ar fi arătat oare România astăzi, dacă Ion Raţiu ar fi fost ales preşedinte în 1990 ?
După ce comuniştii au venit la putere în România în 1947, Raţiu a rămas în exil la Londra (la cererea lui Maniu). Chiar de la începutul celui de-al doilea război mondial, el s-a alăturat luptei contra totalitarismului de orice culoare politică, ajutând la organizarea Societăţii Studenţilor şi Tinerilor din Europa Centrală ( the Central European Student and Youth Society).
În anii ‘50 târziu, el a început să publice un buletin de ştiri săptămânale, Free Romanian Press. A contribuit de asemenea în mod regulat la serviciul român al BBC, la radioul Europa Liberă (Free Europe Radio), şi la Vocea Americii (Voice of America). În 1957, Raţiu a publicat critica sa de succes a atitudinilor celor din vest faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de comunism, ‘Policy for the West’.
În 1975, anul când a publicat "România contemporană" (Contemporary România), a decis să dedice toată energia sa ţelului unei Românii libere. A jucat un rol cheie în formarea asociaţiei Uniunea Mondială a Românilor Liberi (the World Union of Free Romanians), la care a fost ales preşedinte la primul său congres de la Geneva (1984). La puţin timp după aceasta, el a început să publice Românul liber (The Free Romanian), un ziar lunar în româna şi engleză.
Nu este timpul pierdut să-l redescoperim pe Ion Raţiu şi să-l luăm ca model în viaţă:
- tinerii să plece, dacă vor, să-şi desăvârşească studiile în lumea mare (în Marea Britanie de exemplu, aş zice eu), dar să se întoarcă şi să pună umărul la dezvoltarea României, să se implice;
- oamenii politici să înţeleagă că luptă politică trebuie dusă cu argumente şi cu fairplay, că cei din tabăra opusă sunt adversari şi nu duşmani;
- oamenii din presă să înţeleagă că toate situaţiile trebuie redate obiectiv, că trebuie să scoată în prim plan pe cei buni, nu pe cei răi, că trebuie să folosească un limbaj profesionist, democratic, elegant;
- noi toţi ceilalţi să fim mai receptivi la obiceiurile bune, pe care să le practicăm, şi mai intoleranţi faţă de obiceiurile rele, pe care să le respingem; să muncim mai cu sârg, mai bine. (prof.univ.dr. matematician Afrodita Iorgulescu).
"După 50 de ani de exil, Raţiu se întorsese de la Londra cu un accesoriu vestimentar care în România era intolerabil pentru peste 90 la sută din electorat: papionul. Oricât de ridicol ar suna azi în urechile publicului tânăr, în acele timpuri, papionul nu era una dintre expresiile rafinate ale eleganţei masculine, ci un simbol al moşierilor şi industriaşilor pregătiţi să aducă în România tot ce poate fi închipuit mai rău. În plus, Ion Raţiu avea, chipurile, un aer desuet - de parcă Iliescu, în costumele sale evocându-l pe comunistul albanez Enver Hodja, era vreun „trendsetter“! - şi vorbea româneşte cu un intolerabil accent britanic. Başca, dăduse de gustul caviarului, în locul salamului cu soia, prin urmare, nu putea pricepe subtilităţile gastronomiei autohtone din vremea comuniştilor. Şi deşi era la o vârstă venerabilă, mediile feseniste îi inventaseră o amantă, în timp ce Ion Iliescu, întruchiparea moralităţii, nu putea fi bănuit de o asemenea mârşăvie. Îmi amintesc că manipularea era atât de bine organizată, încât minciunile care se spuneau pe seama lui Ion Raţiu nu veneau doar din zona electoratului trandafiriu. Parcă prin 1991, la ziarul „Tineretul liber“, am auzit, de la colegi pe care nu-i suspectam că ar fi cu FSN-ul, că, pe lângă alte tare, Raţiu mai e şi zgârcit: în timpul unui interviu, miliardarul s-ar fi aplecat după o monedă de cinci lei care se rostogolise sub masă!
Culmea acuzaţiilor - o abjecţie pe care, în ochii fanilor lui Iliescu, nici măcar Corneliu Coposu ori Doinea Cornea n-ar fi putut-o comite! - a fost însă colaborarea cu Nicolae Ceauşescu. Omul care se legase cu lanţuri în faţa hotelului londonez Ritz, pentru a protesta faţă de ospitalitatea regală cu care fusese primit dictatorul, era acuzat că ar fi pactizat cu acesta! Vorbim despre cel care a organizat o manifestaţie la Bonn după ce regimul ceauşist a raţionalizat mâncarea; despre cel care a dezvăluit lumii circumstanţele în care a demarat Canalul Dunăre-Marea Neagră şi cel care a avertizat că temerara participare a României la Olimpiada de la Los Angeles nu trebuie să şteargă păcatele României socialiste!
Nu ştiu cum ar fi fost România dacă Ion Raţiu ar fi ajuns preşedinte în 1990 şi e inutil să-mi imaginez asta, câtă vreme nici nu avea cum să se întâmple. Ştiu însă că domnul cu papion merită pomenit printre cei care şi-au iubit ţara, aici sau departe. "(Horia Ghibuţiu).
Ion Raţiu 1938
Ion Raţiu 1960
Ion Raţiu şi Papa Paul II, 1982
Ion Raţiu 1990
