”Astăzi cereți să vi se acorde șansa să dovediți că, în sfârșit, ați înțeles și puteți să fiți altcineva decât omul detestabil de până acum. E extrem de greu de obținut ce vă doriți. Dar, fie-vă milă de dumneavoastră și dați-vă o șansă. Primul pas este obligatoriu și nenogociabil: renunțați la titlul academic pe care l-ați obținut în mod fraudulos. Depuneți-vă titlul de ”doctor”, veniți în fața oamenilor și rostiți limpede și răspicat: ”Eu, Victor Ponta, recunosc că sunt vinovat de plagiat. Vă cer iertare.”Dacă o veți face, vă promit că voi susține public, cu convingere, că am motive întemeiate să cred în căința lui Victor Ponta.”
Finalul articolului ”Victor Ponta, fie-vă milă de dumneavoastră” pe care l-am publicat pe site-ul Contributors, în ziua de 4.12.14. Ieri, dl. Victor Ponta i-a trimis o scrisoare rectorului Universității București prin care renunță la titlul de doctor în drept acordat în anul 2003 recunoscând explicit că: ”Este un gest pe care trebuia să îl fac mai demult, încă din momentul apariției acuzațiilor publice cu privire la teza mea de doctorat.”
Nu-mi trece vreo clipă prin minte să leg decizia dlui. Ponta de condiția pe care eu i-am pus-o ca să pot crede în eforturile pe care le va face pentru a dovedi că poate să fie altul decât cel de până acum. Mărturisesc scepticismul care mă încerca scriind rândurile la acea dată, dar, spre deosebire de cei mai mulți dintre cei care au citit articolul sau cu care am stat ulterior de vorbă și care mă întrebau râzând cum îmi închipui că ar putea face așa ceva, nu am refuzat apriori în minte posibilitatea unei reale schimbări de atitudine din partea unui om care cerea semenilor lui un vot de încredere. Astăzi, în fața unei realități pe care mai nimeni nu și-o imagina, mă simt obligat să-mi țin angajamentul și să-l cauționez pe dl. Victor Ponta. O fac cu speranța că este într-adevăr capabil să pășească pe un drum al cinstei și al responsabilității.
Mulți dintre cei care veți citi aceste rânduri vă veți grăbi, probabil, să mă blamați, să mă considerați un naiv sau un prost, care confundă subterfugiul ieftin al unui șmecher care încearcă să-și salveze pielea pârjolită cu un semn de posibilă normalitate. Vă asigur că știu tot, absolut tot ce știți și voi despre dl. Victor Ponta, om cu care m-am confruntat cu o maximă duritate, ani de zile, pe scena politică. Pentru mine, însă, lupta politică nu trebuie să se ducă, la propriu, pe viață și pe moarte. Victoria nu presupune și nu se consfințește doar odată cu lichidarea ”dușmanului”. Știu seninătatea cu care este în stare să mintă; știu duplicitatea și felul în care excelează în folosirea dublului limbaj; știu complicitatea în care s-a complăcut cu oameni pe care Justiția i-a condamnat și îi va condamna fără drept de apel. Știu dificultățile aproape insurmontabile cu care dl. Victor Ponta se confruntă, după pierderea Cotrocenilor, în propriul partid. Dar, mai important decât toate, știu bine că viața nici unuia dintre noi nu curge ca o apă lină și că sunt momente în care simțim cum pământul ne fuge de sub picioare: ne ducem la fund sau ne salvăm. Ați trecut vreodată printr-o asemenea încercare? Pentru mine, experiența pe care o trăiește astăzi dl. Victor Ponta are conotațiile unui asemenea moment crucial. Conștientizează că a pierdut aproape tot și, în ceasul al 12-lea, încearcă să se salveze. E obligat s-o facă: are doar 42 de ani! Dumnezeu știe dacă va reuși sau nu. Dar faptul că un om pe care eu, ca și atât de mulți dintre voi, l-am considerat până acum un munte de aroganță vine în piața publică, se înclină și recunoaște cu voce tare un păcat de o gravitate maximă: plagiatul!, pe care până acum l-a negat cu vehemență, este un gest peste care eu nu-mi permit să trec ca și cum nu s-a întâmplat. Este un gest care poate să marcheze o altă evoluție decât cea de până acum. Este doar o ipoteză, a cărei probabilitate nu am cum să o evaluez. Dar asta nu-mi dă dreptul să mă substitui nu știu cărei înalte rațiuni și să rămân inflexibil și orb în fața ei. Dacă ”depunerea” titlului de doctor este operațională sau nu; în ce fel și în cât timp poate fi îndreptată o lege mutilată special ca să-l scoată basma curată la vremea în care cuvântul ”plagiat” nu exista în vocabularul premierului și a acoliților lui sunt detalii minore, fără relevanță pe fondul major al speței pe care o discutăm. Întrebarea la care trebuie să răspundem fiecare dintre noi este pe cât de simplă pe atât de copleșitoare: suntem capabili să dăm o șansă unui om care a greșit? Aș putea să invoc încă o mulțime de argumente pentru a mă face înțeles în opțiunea mea pentru un răspuns afirmativ la întrebarea de mai sus. Ar însemna însă să nesocotesc capacitatea voastră de a judeca liber și drept. Îmi iau, totuși, permisiunea să vă reamintesc o carte pe care cu siguranță ați citit-o în adolescență și pe care n-o veți uita niciodată: ”Mizerabilii”, lui Victor Hugo. Jean Valjean – Javert. Mizerabilul condamnat pentru că a furat o bucată de pâine și polițistul care îl urmărește o viață întreagă, pentru că Legea l-a găsit ”vinovat”, ca să-l ducă înapoi în ocna din care a evadat. Până în momentul în care înțelege că până și Legea poate greși…
O întrebare, natural, nu poate fi evitată: ”Cât timp îl cauționez pe Victor Ponta?”.
Un singur răspuns: ”Atâta timp cât mă va convinge că și-a recuperat onoarea”. (autor : Radu F. Alexandru)
