Bătălia celor 300 de scaune.

Parlamentul României se micşorează ori se măreşte în funcţie de cine se joacă de-a creatorul cu el.


Când, în 2009, preşedintele Traian Băsescu a lovit cu referendumul în cei 322 de parlamentari USL,  legislativul s-a redus la o cameră cu 300 de membri, astfel aprobat de populaţie. PD-L, aflat la guvernare, a uitat însă să pună în lege rezultatele referendumului, iar dl Băsescu a uitat să insiste. În 2012, Crin Antonescu şi Victor Ponta s-au jucat de-a uninominalul pur, scoţând din calculator 290 de deputaţi şi 100 de senatori, dar au făcut-o suficient de târziu ca să-i prindă alegerile şi legea să fie declarată, din acest motiv, neconstituţională. PSD a mimat repunerea ei pe tapet în 2013, dar liberalii se răzgândiseră şi chiar unii dintre parlamentarii săi înclinau spre votul pe listă, aşa  că dl Ponta divorţat dl Antonescu şi-a văzut de altă treabă. Vine 2015 şi, cu „Un parlament mai mic şi mai eficient!” pe pancardă, îşi face intrarea noul preşedinte Klaus Johannis. Pesediştii îi răspund că nu mai vor uninominal pur, ci un sistem de alegere mixt sau unul proporţional, care să reducă numărul de parlamentari de la 588 câţi sunt în prezent, la maximum 410. Pe scurt, Parlamentul se întoarce înapoi pe unde era cu zece ani în urmă, înainte de votul uninominal, care nu a operat niciun fel de triere morală, ci doar a complicat lucrurile.

Cifrele avansate de partide sunt scoase parcă din pălărie. De ce 410 şi nu 350 sau chiar 310? Care este şi cum s-a stabilit norma de reprezentare? În ceea ce îi priveşte pe actualii aleşi, un deputat reprezintă în medie 55 020 locuitori, iar un senator -123 182, România situându-se pe la mijlocul plutonului european. Politicienii susţin însă că, pe viitor, vor introduce o normă mai mare, unu la cel puţin 75-80 de mii de cetăţeni, parlamentul intrând în categoria „subdimensionat”. În mod obişnuit, respectiva normă ţine seama seama de interacţiunea dintre ales şi alegători (la modul ideal, un parlamentar la 10 000 de persoane, după  expertul în ştiinţe politice Andrew Rehfeld), dar, la noi, trebuie să ţină cont de costurile de întreţinere a unui legislativ mare, dar lipsit de randament, de exodul şi de scăderea demografică vizibile de la an la an şi de opţiunea populaţiei pentru un legislativ mic. Partidelor le vine însă greu să renunţe la 288 de scaune şi vor aduce toate argumentele posibile să păstreze măcar jumătate din ele.

Pentru un singur parlamentar, contribuabilii plăteau în anii trecuţi în jur de 7 000 de euro pe lună, aici neintrând cheltuielile cu personalul şi utilităţile de la Casa Poporului sau deplasările în străinătate. Şi n-am văzut deputat ori senator, deşi unora le crapă conturile de grase ce sunt, refuzând să-şi ridice diurna ori plătindu-şi singur transportul prin circumscriţie. Nu, totul se decontează. Şi, cum aleşii îşi stabilesc singuri bugetul, au de unde. Pentru cei 5,1 milioane de angajaţi din România - marea majoritate retribuiţi cu mai puţin de 500 de euro brut, conform INS – 400 de inşi de ţinut în puf reprezintă o mare povară. Cei 588 de aleşi din actuala legislatură înghit 253 de milioane de euro în patru ani. Din respect pentru românul apăsat de dări şi prost plătit, numărul parlamentarilor n-ar trebui să-l depăşească pe acela stabilit prin referendum, adică 300. Totodată, este nevoie de un control mai riguros al sumelor puse la dispoziţia aleşilor şi la renunţarea la tot felul de gratuităţi, care fac din domniile lor o categorie pozitiv discriminată.  A venit momentul, cu alte cuvinte, să intre în rândul lumii. Aici, democraţia costă, cetăţeanul plăteşte, dar vrea să ştie pe ce a dat banii. (autor - Rodica Ciobanu)

Read More

Cum micşorează aghiotantul Ponta PSD-ul.

Din 1997 încoace, pesediştii nu au mai fost atât de agitaţi. Atunci, tot după pierderea alegerilor prezidenţiale, o grupare autointitulată „reformatoare” şi avându-l în frunte pe Teodor Meleşcanu a cerut retragerea lui Ion Iliescu şi, neavând câştig de cauză, s-a desprins din partid, formând ApR. De data aceasta, plecaţii din partid ameninţă cu două formaţiuni canibale, iar demisia lui Victor Ponta de la preşedinţia PSD este cerută nu doar de pesediştii excluşi ori pe picior de plecare, ci chiar de baronii locali, primari de mari oraşe şi şefi de CJ, adică de stâlpii partidului. Aceştia sunt furioşi că dl Ponta le impută lor eşecul lui electoral şi, drept pedeapsă, ar vrea să-i lase fără funcţiile politice. În această confruntare, şansele ca actualul lider să-şi păstreze poziţia sunt mult mai mici decât ale dlui Iliescu în urmă cu zece ani, premierul fiind, acum, pentru influenţii şefi din teritoriu, un corp străin, purtător de viruşi periculoşi pentru sănătatea lor politică şi a partidului. Mişcarea logică este să-l elimine împreună cu aceia aflaţi în prea strâns contact cu el.

Înlăturarea lui Victor Ponta - a cărui demisie a fost cerută de doi longevivi şi controversaţi baroni locali, Radu Mazăre şi Marian Oprişan – nu este însă lucru uşor. Simţind că i se pregăteşte debarcarea, preşedintele PSD şi vicele său Liviu Dragnea încearcă să amâne până la o dată nedeterminată congresul partidului, programat, iniţial, pentru luna martie. „Nu va putea fi dat jos, decât dacă ieşiţi în stradă!”, le transmite exclusul Marian Vanghelie foştilor săi colegi, fără a se afla foarte departe de adevăr.

Dl Ponta, judecând după comportamentul său, nu numai că nu pare interesat să ceară încrederea partidului, ci s-a extras din toate disputele privind persoana sa. Afişează o tăcere superioară în privinţa criticilor şi lucrează la imaginea de  „premier bun” (vezi şedinţa de guvern transmisă în direct, morala ţinută minştrilor), partener de nădejde al preşedintelui Klaus Iohannis, din al cărui cuvânt nu iese tocmai pentru a împrumuta din seriozitatea şi capitalul de simpatie al acestuia. Lipsa dialogului cu partidul s-ar putea însă să-i grăbească premierului sfârşitul.

Deocamdată, rezistenţa dlui Ponta este supusă la mari presiuni. Exclusul Mircea Geoană, de mână cu Marian Vanghelie, anunţă că vor forma Noul PSD, în timp ce prietenul său, Sebastian Ghiţă, pune de cooperativa politică Progres România. Amândouă vin să devoreze formaţiunea mamă, din care, dacă îşi fac treaba cu simţ de răspundere, va mai rămâne un trunchi uscat, pe care nu îl va mai călări nici măcar dl Ponta, atras de progresul capitalist al amicului Ghiţă. Formaţiunea acestuia din urmă, programată să-şi ia certificat de naştere pe 1 martie, pare gândită ca o barcă de savare a premierului, în caz că echipajul PSD se revoltă şi îl aruncă în apă. Iar baronii pesedişti, care nu mai pot face nicio învârteală de frica DNA, sunt necruţători. Victor Ponta, în care au investit timp şi bani, le-a înşelat aşteptările: n-a câştigat preşedinţia ţării, pentru a-i putea scăpa de dosare şi se mai dă şi curat, punându-le placa anticorupţie.

Chiar dacă scapă de mânia baronilor, dl Ponta nu-i este util PSD-ului, cât timp continuă să aibă o atitudinea aproape servilă faţă de preşedintele Iohannis. Nimeni nu-i cere să se proclame cel mai grozav, ca în trecut, ci să păstreze un pic de relief. Fiindcă orice partid, oricât de mare ar fi fost, are nevoie de un lider, nu de un aghiotant. (autor - Rodica Ciobanu)

 

Read More

Guvernul Ponta IV, fugărit de Satana roşie.

Dornic să scape de eticheta „comunist” - agăţată sie însuşi şi PSD, pe nedrept, în opinia sa -, premierul, în mod paradoxal, pune pe liber, într-o zi „extrem de dificilă şi de tristă”, trei tineri tehnocraţi, adică exact pe acei miniştri care aminteau cel mai puţin de epitetul ce îl deranjează atât. „Pentru mine este o uriaşă frustrare pentru că, deşi aveam doar 17 ani în 1989, pe reţelele de socializare eu sunt comunist”, mărturisea dl Ponta, zilele trecute, adăugând că trebuie găsită o cale prin care PSD să se impună în conştiinţa publică drept un partid de stânga, necomunist, deloc apărător al corupţilor, cu un guvern neinfluenţat de baronii locali. Îngrijorarea liderului pesedist este împărtăşită de 18 parlamentari ai partidului, care, într-un manifest politic, îi cer să provoace o schimbare profundă în PSD, altfel acesta va fi izolat pe scena politică. „Credem că trebuie să înlăturăm odată pentru totdeauna etichetele de <corupţi> si <comunişti>. Vă chemăm sa susţinem împreună formarea unui nou Guvern, condus de Victor Ponta, care să aibă în componenţa lui oameni din generaţia tânară, integri si profesionişti", scriu cei optsprezece. Deşi ei sunt în cuget şi simţiri cu premierul, manifestul lor pare să fie ignorat.

Guvernul negociat în patru, zilele acestea, se formează pe criterii  în primul rând politice, competenţa, eventual integritatea şi vârsta intervenind în selecţie abia după aceea. În consecinţă, spre deosebire de formula de până acum, unde erau cinci, Cabinetul Ponta IV mai are un singur ministru independent,  specialist pe domeniul său – Bogdan Aurescu, la Externe -, restul portofoliilor fiind împărţite între PSD (10 ministere) şi PLR, UNPR şi PC, câte două. Nou, acest guvern este doar cu numele, fiindcă doar trei-patru dintre membrii săi sunt străini de administraţie, ceilalţi provenind din interiorul ei sau având tangenţă cu ea. Andrei Gerea, de exemplu, desemnat la Energie, a fost ministru al Economiei trei luni, până în februarie 2014, când PNL i-a retras sprijinul pentru nepotrivire de direcţie cu partidul. Ulterior, i s-a alăturat lui Călin Popescu Tăriceanu, la fel procedând şi doamna Graziela Gavrilescu, propusă la Mediu. Cu greu poate fi desprinsă înscăunarea lor de ideea de răsplată pentru participarea la fondarea PLR şi pentru serviciile aduse dlor Tăriceanu şi Ponta în campania electorală. Cei doi sunt mulţumiţi ca, de altfel, şi UNPR şi PC, care par să fi obţinut ce şi-au dorit. Doar pesediştii bombăne în consiliul executiv şi zic că ar trebui înlocuit şi ministrul Apărării, Mircea Duşa, fiindcă nu ştie engleză şi e „cam comunist”.

Guvernul Ponta IV nu şi-a propus însă să şteargă eticheta care, la cât de des este pomenită, ai zice că începe să-i obsedeze pe pesedişti. El a fost conceput pentru a întări coeziunea majorităţi, pentru a-l relegitima pe Victor Ponta şi a-i asigura o poziţie de forţă la congresul din martie. E o echipă cenuşie, care nu va guverna nici mai bine şi, să sperăm, nici mai rău, ca până acum. Discuţiile despre comunismul pitit în social-democraţie au însă rostul lor: încearcă să profileze, la orizont, o schimbare de mentalitate, bruind, în acelaşi timp, „surprizele” pe care cuplul Dragnea-Ponta le pregăteşte, nu tocmai democratic, baronilor. Până la lepădarea de Satana roşie, prezentă în mentalitatea partidului-stat, aniversările faraonice, camionul cu pomeni şi metodele perverse de propagandă, mai e mult. (autor : Rodica Ciobanu) 

Read More

Planul de salvare personală al lui Victor Ponta.

Cum preşedintele ales este în vacanţă, iar preşedintele în exerciţiu îşi strânge lucrurile, acela care se mai ocupă de sforicelele politice, în această ţară ceţoasă, este primul ministru. Rezultatul activităţii sale post electorale: un guvern nou (Victor Ponta IV), de prezentat luni, 15 decembrie, Parlamentului, premierul sperând că, astfel, va reuşi să-şi păstreze funcţia încă un an.
Mai întâi însă, dl Ponta a trebuit să facă posibilă restructurarea Cabinetului - simpla remaniere necerând un vot parlamentar - şi, fiindcă PLR-ul obedientului Călin Popescu Tăriceanu se învârtea pe acolo cu 28 de parlamentari, l-a invitat înăuntru. Deoarece cinci partide erau totuşi prea multe pentru Palatul Victoria, plecarea UDMR  a fost aranjată în grabă. Doar un eveniment neprevăzut ar  fi determinat Uniunea să-şi anunţe retragerea din Guvern, la numai două zile de la învestirea dnei Csilla Hegedus în funcţia de ministru al Culturii. Logic era să refuze numirea acesteia, dacă tot avea de gând să părăsească Executivul, iar faptul că n-a făcut-o arată că înţelegerea cu PSD s-a stricat ulterior, UDMR fiiind nevoită să elibereze urgent locul în favoarea PLR.

Apoi, dl Ponta are de trecut noul Cabinet format din PSD, PC, UNPR şi PLR, prin Parlament, acţiune care testează rezistenţa coaliţiei de guvernământ şi, totodată, fidelizează formaţiunile mici, care o compun, faţă de PSD, în caz de reuşită. De ce se leagă însă Victor Ponta la cap, fără să îl doară?  Putea merge mai departe cu actualul Guvern, până când, din cauze independente de voinţa sa, ajungea pe făraş. Deşi pare paradoxal, premierul fiind mult mai vulnerabil acum, decât înainte de pierderea  alegerilor prezidenţiale, un vot parlamentar, fie el şi riscant, i-ar putea consolida poziţia. L-ar relegitima  în raport cu preşedintele ales Klaus Iohannis, cu PNL şi toţi aceia  care îi cer capul, restabilindu-i, în acelaşi timp, întreaga autoritate asupra PSD.

Iar Victor Ponta se grăbeşte, fiindcă  timpul lucrează împotriva sa, orice amânare putând aduce contracte politice semnate de alţii, noi inamici  şi dezertări din tabăra sa, în cea a opoziţiei. Nu e totuna dacă congresul PSD îl găseşte în fruntea Guvernului ori simplu deputat de Gorj, frustrat şi fără putere, nepotrivit cu calitatea de lider al celui mare partid. Aşadar, premierul Ponta se află în plină misiune de autosalvare şi, cum dispune de o sută de voturi în plus faţă de opoziţie, s-ar putea să-i reuşească. Alegând perioada de tranziţie a madatelor prezidenţiale ca să-şi prezinte Cabinetul, se fereşte, curajos cum îl ştim, de eventuale surprize: Iohannis nu-l poate deranja cât n-a depus încă jurământul, iar Traian Băsescu nu mai are legitimitatea s-o facă.

Planurile i le-ar nărui doar DNA. Creaţie a lui Victor Ponta, acest guvern-cadou împachetat  pe la spatele a doi preşedinţi şi oferit, de Crăciun, naţiei are, însă, valabilitatea foarte limitată, pentru o mare parte din consumatori el fiind deja expirat.  (autor : Rodica Ciobanu) 

Read More