Filozofia nu este un meşteşug pe placul mulţimii şi nici ceva bun de arătat în lume; nu stă în cuvinte, ci în fapte. Seneca.

"

Filozofia nu este un meşteşug pe placul mulţimii şi nici ceva bun de arătat în lume; nu stă în cuvinte, ci în fapte. Nu poate fi folosită pentru a-ţi trece în chip plăcut zilele, pentru a-ţi goni plictisul adus de tihnă: dă formă şi consistenţă spiritului, rînduieşte viaţa, stăpîneşte actele, arată ce e de făcut şi ce e de lăsat deoparte, stă la cîrmă şi ţine cursul pentru cei aruncaţi de valuri din stîncă-n stîncă. În absenţa ei, nimeni nu poate trăi fără teamă, nimeni nu poate trăi în siguranţă: fiecare oră ce trece aduce întîmplări fără număr ce au nevoie de un sfat, care trebuie să fie căutat în filozofie.

Va zice vreunul: „La ce-mi foloseşte filozofia, dacă există soarta? La ce-mi foloseşte, dacă există o divinitate ce le rînduieşte? La ce-mi foloseşte, dacă întîmplarea face regula? Căci nici cele sigure nu pot fi schimbate şi nici nu te poţi pregăti pentru a le întîmpina pe cele nesigure: ori un zeu a pus stăpînire pe puterea mea de a decide şi a hotărît ce să fac, ori soarta nu lasă nimic în seama deciziei mele.”
Oricare dintre ipotezele acestea ar fi adevărată, dragul meu Prieten, sau chiar admiţînd că toate sînt adevărate, trebuie să ne dedicăm filozofiei: fie că soarta ne constrînge printr-o lege neîndurătoare, fie că un zeu, arbitru al universului, le rînduieşte pe toate, fie că întîmplarea împinge şi azvîrle, fără nicio ordine, lucrurile omeneşti – filozofia trebuie să ne apere.

Ea ne îndeamnă să ne supunem de bunăvoie zeului, să ne supunem sorţii cu dîrzenie: ea ne va învăţa să urmăm voinţa divină, să suportăm întîmplarea. Nu este acesta însă momentul potrivit să discutăm dacă se află ceva în puterea noastră, dacă providenţa este stăpînă sau dacă o succesiune de întîmplări fatale ne-a lăsat înlănţuiţi sau dacă evenimentele bruşte şi neprevăzute domină lumea: mă întorc acum la planul meu, să te sfătuiesc şi să te îndemn să nu-ţi laşi avîntul spiritului să se înmoaie şi să amorţească. Sprijină-l şi întăreşte-l, pentru ca avîntul să devină starea obişnuită a sufletului. Ramîi cu bine.

Seneca.

"

sursa : 

Postare de Seneca Lucius Annaeus.

Read More

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.” Seneca

„Slăbiciunea”, se spune, „trebuie îndepărtată din firea lucrurilor, dacă vrei să îndepărtezi mânia: dar nici una, nici alta nu se poate.” În primul rând, cineva poate să nu sufere de frig, deşi este iarnă, şi să nu sufere de cald, deşi sunt lunile de vară: fie este apărat de binefacerea locului în faţa toanelor anotimpului, fie a învins una dintre senzaţii prin rezistenţa corpului. În al doilea rînd, gândeşte-te la asta: este nevoie să-ţi scoţi curajul din suflet înainte să primeşti mânia, pentru că defectele nu se împacă defel cu calităţile şi nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi mânios şi virtuos mai mult decât poate fi bolnav şi sănătos deopotrivă. „Nu este cu putinţă”, se spune, „să-ţi scoţi toată mânia din suflet, căci firea omului nu îngăduie aceasta.” Nu există însă nici un lucru atât de dificil şi de greu, încât mintea omului să nu-l învingă şi să nu îl aducă la o percepţie familiară printr-o reflecţie susţinută, nici nu există pasiuni atât de sălbatice şi cu stăpânire de sine, încât să nu fie domesticite prin disciplină.

Spiritul dobândeşte orice îşi impune: unii au reuşit să nu râdă niciodată; unii şi-au reţinut corpurile de la vin, alţii de la dragoste, alţii de la orice fel de lichide; unul, mulţumit cu un somn scurt, a prelungit o stare de veghe neobosită; alţii au învăţat să alerge pe funii foarte subţiri şi în sens invers, să poarte greutăţi imense, cu greu suportabile de forţa omenească, să se scufunde la adâncimi nemăsurate şi să suporte marea fără să respire deloc. Sunt o mie de alte situaţii în care încăpăţânarea depăşeşte orice obstacol şi dovedeşte că nimic nu este greu, dacă mintea însăşi îşi impune răbdarea. Pentru aceste persoane, la care m-am referit cu puţin înainte, fie nu a existat nici o răsplată pentru un zel atât de încăpăţânat, fie nici una nu a fost demnă – oare ce lucru minunat obţine cel care s-a pregătit să meargă pe funii întinse, să pună pe umeri o greutatea uriaşă, să nu-şi închidă ochii de somn, să pătrundă adâncurile mării? Şi totuşi, prin efort au ajuns, fără o răsplată importantă, la capătul acţiunii lor.

Noi nu am recurge la răbdare, atunci când ne aşteaptă o recompensă atât de mare, adică liniştea netulburată a unui suflet fericit? Cât de important este să eviţi răul cel mai mare, mânia, şi o dată cu ea, nebunia, furia, cruzimea, şi alte însoţitoare ale acestei pasiuni! Ramîi cu bine.

Seneca.

Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr, n. cca. 4 î.Hr. – d. 65) a fost un filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero. Seneca a ocupat și funcții în administrația Imperiului. A fost fiul lui Seneca cel Bătrân (55 î.Hr.-41d.Hr.).

Seneca a văzut lumina zilei în ajunul secolului I al erei noastre, în cea mai romanizată regiune sudică a Hispaniei, provincia Baetica. Seneca este un andaluz sau, cum îl numește biograful sau român, istoricul Eugen Cizek, un "corduban". Orașul lui natal este Corduba, azi Cordoba, la apa Guadalquivirului.

Seneca a avut o valoroasă activitate de intelectual creator, atât în Spania, cât și la Roma. Istoric și critic al artei oratorice, Seneca tatăl a fost un apărător al tradiției clasice. Făcea parte din ordinul cavalerilor, situat imediat după ordinul senatorilor, primul în ierarhia socială. Mama lui Seneca, Helvia, provenea dintr-o familie de notabili din vecinătatea Cordubei.

Soții Seneca au avut trei băieți. Lucius Annaeus Seneca era al doilea copil. Primul născut, Novatus, va parcurge în decursul anilor o importantă carieră de demnitar. Al treilea fiu, Mela, va fi tatăl unui poet celebru, Lucan (39-65). Între cei trei frați și părinții lor va exista mereu o puternică legatură de solidaritate și dragoste, oglindită și în opera lui Seneca-fiul.

Seneca a fost adus la Roma din fragedă copilarie, sub îngrijirea devotată a unei admirabile mătuși, soția unui viitor guvernator al Egiptului. Ca tânăr discipol, Seneca va admira mai mulți dascăli greci și latini. Cel mai prețuit dintre acești "directori de conștiință" va fi stoicul Attalus. Arta cuvântului și talentul pedagogic ale lui Attalus vor fi recunoscute chiar și de severul conservator Seneca tatăl, care nu-i iubea pe filosofi și acorda atenție mai ales retoricii.

Seneca-fiul se va atașa de gânditorii stoici care își îndreptau eforturile spre făurirea unei atitudini de demnitate, umanitate și curaj în fața greutăților și suferințelor vieții. Scopul stoicilor era libertatea interioară, sufletească - scut împotriva nedreptății și tiraniei.

În vremea împăratului Tiberiu, învățatul stoic Attalus, profesorul lui Seneca, este alungat din Roma. Această măsură de prigonire făcea parte dintr-o campanie de intimidare și represiune împotriva "opoziției stoice". Reacția lui Seneca va fi decizia de a părăsi Capitala. A plecat în Egipt, unde putea să fie apărat de mătușa sa, sora Helviei, și de soțul ei, guvernator al Egiptului. Va rămâne acolo, la Alexandria, până în anul 31 d.Hr.

Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei epistolare. A avut o carieră agitată, care a inclus și exilul în Corsica pentru adulter cu Iulia Livilla, nepoata împăratului Claudius. Întorcându-se din exil, a fost preceptorul lui Nero. Acesta, devenind împărat, l-a implicat în conjurația lui Pison și i-a poruncit să-și ia viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire.

Din voluminoasa sa operă este de reținut morala sa apropiată de cea a stoicilor, dezvoltată în Questiones naturales. Se opune lui Cicero, pentru care viața socială și datoria de cetățean se aflau pe primul loc. Înțelepciunea consta în a-și cultiva voința de a-și găsi fericirea în virtute, și nu în hazardul bogăției materiale. Originalitatea lui Seneca stă în pătrunderea cu care a surprins viciile și relele contemporanilor săi, stă în locul acordat milei și omeniei față de sclavi, de gladiatori. Ideile sale au făcut ca el să fie consultat nu numai de filosofi, ci și de Părinții Bisericii și de moraliștii creștini. Sinuciderea către care a fost împins a oferit un model celebru de stoicism în acțiune.

Read More