Odată făcut acest pas, a devenit unul dintre cei mai solicitaţi actori, jucând în producţii precum "Ultima noapte de dragoste" (1979), "Duelul" (1981), "Năpasta" (1982), "Întunecare" (1985), "Oglinda" (1993), "Omul zilei" (1997), "15" (2005), "Femeia visurilor" (2005). După Revoluţie, Găitan a fost interesat de managementul instituţiilor culturale, iar în 2001 a devenit director al Teatrului Nottara.A rămas toată viaţa fidel scenei Teatrului de Comedie, unde joacă şi în prezent. Iubeşte animalele, şi are ca hobby vânătoarea şi echitaţia.
În ultimii ani a activat în teatru, televiziune şi a ales şi varianta serialelor Tv. ( "Daria, iubirea mea", regia Alex Fotea & Sebastian Voinea, 2006, "Cu un pas înainte", regia Alex Berceanu sau "Inimă de ţigan", regia Alex Fotea & Iură Luncasu, 2007, "Pocker" în regia lui Tocilescu, ...).
Este căsătorit cu Tunde Găitan, au o fiică, Gloria, absolventă şi ea de UNATC şi un fiu, Alexandru care este manager la Londra.
"Visul meu era să urmez Geologia şi-mi plăcea ideea de a fi geolog, dar nu de laborator, ci cercetător, fiind pasionat de munte şi de drumeţii. Am dat examenul de admitere şi am picat „cu succes”. Târziu am aflat că aveam un dosar foarte prost. Tata fusese deţinut politic, iar copiii de deţinuţi nu aveau voie să urmeze facultăţi care „învârteau” secrete de stat, aşa cum era Geologia. Tata fusese închis din cauza unei decoraţii pe care a primit-o în urma luptelor care s-au dus pentru cucerirea oraşului Odessa din 1941. El a fost rănit în primele zile şi internat într-un spital românesc. După ocuparea Odessei, toţi militarii au fost decoraţi. Ulterior ocupării oraşului, acolo a fost aruncat în aer un comandament al armatei române. Represaliile au fost cumplite, dar tata nu avea cum să participe la ele din moment ce era internat. Cert este că acea decoraţie a fost văzută de cineva în pieptul tatălui meu, într-o fotografie, şi a fost reclamat. Aşa a ajuns deţinut politic, iar din momentul acela viaţa mamei mele s-a putut compara cu cea a Vitoriei Lipan din „Baltagul”. S-a chinuit să ne crească singură cinci ani, ascunzându-ne adevărul, ca să nu suferim. Noi ştiam că tata e plecat la facultate şi o întrebam mereu când se întoarce. Lacrimile îi şiroiau pe obraji şi nu mai ştia ce să ne spună. A făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l scoată din închisoare. Vânduse toată mobila ca să meargă la procese. După aproximativ patru ani şi jumătate a reuşit să găsească în nişte arhive actele de spitalizare, care au dovedit că tata nu a avut cum să ia parte de pe patul de spital la execuţia evreilor din Odessa. După cinci ani de detenţie a venit de acolo speriat, un om terminat, o epavă."
