La mulți ani Vladimir Tismăneanu!

"Postcomunismul s-a născut din comunism şi, ca să parafrazez o faimoasă imagine a lui Marx, poartă însemnele acestei naşteri. În România, amnezia a fost promovată, cultivată, încurajată pe toate căile în anii ‘90, în prima fază a fesenismului. Pentru Ion Iliescu, asumarea trecutului este un capriciu al unor intelectuali, al fostelor victime, în niciun caz un imperativ etic şi politic. Din păcate, discipolii săi de azi gândesc la fel. Ei nu înţeleg că o democraţie fără memorie este una fără sistem nervos, fără vlagă, inerţială, deci extrem de vulnerabilă."

Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951, Brașov), este un politolog român de origine evreiască, stabilit în Statele Unite. Este profesor de științe politice la Universitatea Maryland. În 2006 a fost președinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, iar din data de 11 aprilie 2007, preşedintele Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiza ideologiilor și mișcărilor revoluţionare din secolul al XX-lea.
Vladimir Tismăneanu este fiul militanților comuniști Leonte Tismăneanu și Hermina Marcusohn. A urmat cursurile Liceului 24 (actualul Jean Monnet) din cartierul Primăverii, unde a fost coleg de clasă cu Nicu Ceaușescu și alți copii sau nepoți de nomenclaturiști (Răutu, Gheorghiu, Brucan, Onescu, Doicaru).
A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București, specializarea Sociologie în anul 1974 ca șef de promoție. Lucrarea sa de licență este "Noua stângă și Școala de la Frankfurt" (Editura Politică, 1976). Teza de doctorat (Universitatea București, 1980) are titlul "Revoluţie și rațiune critică. Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stânga contemporan".
Între 1974-1981, a lucrat ca sociolog în cadrul Laboratorului de Cercetări Sociologice Urbane din cadrul Institutului de Proiectări pentru Construcții Tipizate din București. A fost o scurtă perioadă lector al Comitetului Central al UTC. A publicat în: Viața Studenţească, Amfiteatru, Contemporanul, Revista de Filosofie.

În 1981 a participat la redactarea "Micului dicționar social-politic pentru tineret", unde contribuie cu o serie de articole. Volumul a fost coordonat de Virgil Măgureanu, pe atunci lector de științe politice la Academia Ștefan Gheorghiu. Datorită plecării lui Tismăneanu din țară, volumul a fost retras imediat din circulație.
În 1981, Vladimir Tismăneanu rămâne în Spania în timpul unei călătorii turistice. Tismăneanu a avut o scurtă ședere în Venezuela, unde a lucrat la Muzeul de Artă Contemporană din Caracas (condus de vara primară a tatălui său, Sofia Imber) și unde a colaborat cu Carlos Rangel (soțul Sofiei) - gânditor politic anti-comunist. În 1982 se va stabili în SUA, mai întâi la Philadelphia, apoi la Washington D.C. Între 1983 și 1990 a fost cercetător la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, iar între 1985 și 1990 a predat la University of Pennsylvania. În octombrie 1983 aduce și prima sa contribuție academică în Occident, în "Praxis Internaţional" (octombrie). În februarie începe şi lunga sa colaborare cu postul de radio Europa Liberă.

Predă din 1990 la University of Maryland, unde este un apreciat profesor de ştiinţe politice și director al "Centrului de Studii ale Societăților post-comuniste". Cercetător în științe politice la Woodrow Wilson Center (Washington, DC), Remarque Institute (New York University), Naţional Endowment for Democracy, Institutul pentru Ştiinţele Omului (IWM-Viena). Redactor al revistei alternative de cultura AGORA, (1986-1990), al revistei Meridian (1991-1992), conduse de Dorin Tudoran, și editor-colaborator al Orbis, revista Foreign Research Institute (Philadelphia). Burse: Naţional Endowment for the Humanities, UŞ INstitute of Peace. Membru al Consiliului Ştiinţific, Internaţional Forum for Democratic Studies. Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara (2002) și al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Admnistrative (SNSPA, 2003); membru al Societății Academice din România, condusă de Alina Mungiu-Pippidi. În Ianuarie 2008 a primit premiul GDS pentru activitatea sa de coordonare a Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste și pentru rolul său în redactarea Raportului Final.

Editor-șef (1998- prezent) al trimestrialului East European Politics and Societies. Membru a numeroase consilii editoriale, inclusiv "Revista 22", Studia Politica, Human Rights Review, Sfera Politicii, Democracy at Large și Journal of Democracy. Colaborator permanent al posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle și BBC.

A scris scenariul și a prezentat filmul realizat de Dinu Tănase, "Condamnați la fericire: Experimentul comunist din România" (1992). A realizat un serial pentru televiziunea română privind istoria dictaturii comuniste (realizator Octavian Şerban). A fost consilier științific, împreună cu Radu Ioanid, pentru documentarul Irenei Lusztig "The Reconstruction" (2001) - film care tratează misterul "Marelui Jaf" al grupului Ioanid din 1959.

Distincţii:
 
„Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor” (Polirom, 1999) a primit premiul revistei Sfera Politicii pentru cea mai bună traducere românească din domeniu.
Premiul Fundaţiei Culturale Romane (2001) şi premiul „Ion I.C. Brătianu” (2001) pentru contribuţii la promovarea ideilor liberale.
Premiul „Barbara Jelavich” al Convenţiei Naţionale de la Boston pentru cartea Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism.


"Nu am nici cel mai mic motiv de identificare cu opţiunile comuniste ale rudelor mele ori ale atâtor altor militanţi (pe care i-am cunoscut ori despre care am aflat destule, din cărţi, din arhive, din amintirile publicate sau rămase nepublicate). Am citit prea mult despre Războiul Civil din Spania, despre Marea Teroare, despre pactul Molotov-Ribbentrop, despre Katyn, pentru a nu accepta falsele alibiuri care se străduiesc să legitimeze pervers adeziunea la stalinism prin antifascism. Nu toţi antifasciştii i-au cântat osanale lui Djugasvili. Nu toţi au aprobat (cu voce tare ori prin tăcere) procesele de la Moscova din 1936-1938 ori pe cele din “democraţiile populare” (Kostov, Rajk, Slansky, Pătrăşcanu). Nu toţi au păcătuit prin ceea ce numesc frenezia supunerii. Nu am ales cartierul în care să locuiesc în juneţea mea bucureşteană, am ales însă să plec din el (evident, recurg aici la o metaforă), mi-am urmat drumul în viaţă în funcţie de valorile în care cred: adevărul, libertatea, demnitatea. Comunismul, ca şi fascismul, au încercat să distrugă subiectivitatea, dreptul de a fi tu însuţi, onoarea. Au comis crime pe care mintea umană nu şi le poate reprezenta. Aceste crime au fost înfăptuite de indivizi reali, cu nume precise, cu responsabilităţi ce nu pot fi contestate. Îmi repugnă negaţionismul legat de Holocaust. Nu mai puţin îmi repugnă cel legat de Gulag."

Read More

Circul pontocratico-penelist nu se dezminte.

PNL nu cere demisia de onoare a plagiatorului dovedit Victor Ponta, ci pe aceea a lui Traian Băsescu.
Pseudo-logica este de clară sorginte ceauşistă, adică stalinistă: suntem vinovaţi pentru originea socială, pentru ce au făcut (sau n-au făcut) membrii familiei noastre. Îmi amintesc de editorialul lui Noel Bernard, legendarul director al "Europei Libere", din 1981, la căderea satrapului ideologic Leonte Răutu. "Vina" acestuia era că una din fiice ceruse plecarea definitivă din ţară. Ceauşescu a reacţionat furibund, l-a scos din conducerea partidului. Gândirea liberală respinge asemenea aiuritoare transferuri de responsabilitate. Faptul că socialistul de mucava Ponta gândeşte astfel nu mă miră. Dar că unii liberali pot marşa la această strâmbă logică, este buimăcitor.
Departe de a se cai pentru rolul lor în ceea ce doctorul Ion Vianu a numit asaltul fărădelegii, iar Dan Tapalagă a definit drept revoluţia borfașilor, adică tentativa de lovitură de stat eşuată din vara anului 2012, PNL îşi continuă acţiunea de subminare a autorităţii preşedintelui ţării cerându-i, în compania lui Ponta, Tăriceanu şi Voiculescu, demisia. Fuziunea mult-trâmbiţată mi se pare un proiect straniu, cu puţini sorţi de izbândă, câtă vreme PNL defilează în compania celor numiţi, pe drept cuvânt, grupul infracţional organizat.

Puiu Haşotti, cel care s-a opus declarării zilei de 23 august (ziua când s-a semnat, în 1939, infamul pact Molotov-Ribbentrop), drept dată comemorativă pentru victimele comunismului şi fascismului, se pronunţă emfatic: ”PNL cere demisia de onoare a domnului preşedinte Traian Băsescu. Nu este o decizie de moment generată de iniţiativele lui Victor Ponta sau Călin Popescu Tăriceanu, ei neavând ţinută morală şi statutul în raport cu justiţia să ceară PNL o atitudine faţă de gravă situaţie în care a fost adusă România de familia preşedintelui Traian Băsescu şi dosarele ei penale. Îi cerem demisia de onoare domnului Traian Băsescu pentru că suntem consecvenţi cu milioanele de români care ştiu cine este acesta şi s-au exprimat prin vot răspunzând la întrebarea: «Merită Traian Băsescu să fie preşedinte al României sau nu?» Îi cerem demisia pentru că ţara nu poate fi reprezentată în Europa şi în lume de un astfel de preşedinte, cu un astfel de dosar penal în care sunt subiecţi fratele şi ginerele domniei sale. Politica externă şi imaginea României trebuie să fie aparate şi reprezentate cu demnitate, iar domnul Traian Băsescu nu mai este, în opinia PNL, cel îndreptăţit moral şi politic să o facă. Iată de ce, dincolo de orice conjunctură de moment, PNL a decis să ceară demisia de onoare a preşedintelui Traian Băsescu”, a citit Haşotti din declaraţia propusă de PNL.”
Să menţionez că, în pofida opoziţiei lui Haşotti, 23 august a devenit, prin votul Parlamentului României, zi comemorativă, în spiritul Declaraţiei de la Praga iniţiată de Vaclav Havel şi Joachim Gauck.

Un partid liberal care judecă responsabilităţile în chip colectiv, prin asociere, este un oximoron. Când predau doctrine politice, la capitolul liberalism, accentuez întotdeauna centralitatea individului. Mă îndoiesc că Puiu Haşotti i-a citit pe Locke, John Stuart Mill, Benjamin Constant, Aron, Hayek, Berlin, Lippman, Fărcăşanu etc.
(autor : Vladimir Tismăneanu)

Read More

Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Domnule Victor Ponta, aţi făcut o declaraţie care mă consternează şi mă revoltă. Nu discut aici politica Dvs de distrugere a ICR, o instituţie care, în anii cât a fost condusă de Horia Patapievici, Mircea Mihaieş şi Tania Radu (2005-2012) a făcut enorm pentru prestigiul spiritualităţii româneşti, emancipată de orice inhibiţii autarhice şi de constrângeri obscurantiste. Aţi încurajat, prin Ordonanţa de Urgenţă pe care aţi iniţiat-o, revenirea la un autohtonism păgubos, inspirat direct din “Cântarea Românei” a erei Ceauşescu de tristă amintire. De data aceasta, însă, aţi întrecut orice măsură. A-l numi pe profesorul Mircea Mihăieş “nazist” este, domnule Ponta, o aberaţie. În istoria gafelor şi minciunilor Dvs, acesta pare să fie punctul culminant. Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Cunosc poate mai bine ca oricine altcineva scrierile lui Mircea Mihăieş, am scris împreună cărţi, am colaborat la proiecte intelectuale recunoscute pe plan internaţional. Nu domnule Ponta, Mircea Mihăieş nu este “nazist”, ci un strălucit intelectual umanist, un om al ideilor şi al valorilor care ne apară de barbarie. A-i acuza pe Horia Patapievici şi pe Mircea Mihăieş că promovează “poziţii anti-româneşti” este o calomnie de ultimă speţă. Am scris pe larg despre ideologiile genocidare ale veacului XX, despre comunism şi fascism. Vă invit, domnule Ponta, să purtam o discuţie publică la Bucureşti despre ce înţelegem prin fascism, nazism şi comunism. Daţi-mi voie să vă asigur, vorbele pe care le-aţi aruncat la adresa acestor oameni nu sunt o jignire doar pentru ei, ci pentru toţi cei cărora le este dragă libertatea. Nu i-aţi insultat doar pe ei, ci o întreagă tradiţie ilustrată de nume precum Corneliu Coposu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Matei Călinescu, N. Steinhardt, I. D. Sîrbu, întreaga direcţie a gândirii anti-totalitare româneşti. Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Vă scriu aceste rânduri ca intelectual public, ca om care, de decenii, studiază gândirea totalitară. Domnule Ponta, în anii imediat postbelici, în România şi în întregul Bloc Sovietic, comuniştii, dirijaţi de la Moscova, îşi atacau adversarii politici stigmatizându-i drept “fascişti”. Silviu Brucan a excelat în a-l insulta astfel pe Iuliu Maniu. Mentorul Dvs politic, Ion Iliescu, i-a numit “legionari” pe cei care proclamaseră Piaţa Universităţii drept o zona liberă de neo-comunism. Iată că după doua decenii şi mai bine, aţi ajuns să vorbiţi ca Silviu Brucan în 1945. Aţi vorbit sub imperiul urii, domnule Ponta. Vă propun spre meditaţie un text tulburator pe acest subiect scris de marele cărturar Mihai Şora. Îl veţi numi oare şi pe acest fost luptător în Rezistenţa franceză “nazist”? Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

“Despre ură, resentiment…

Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică şi cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune[i]. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a „purtătorului“ unei atare stări emotive extreme de către ţinta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce „iubeşte“ în acest fel, cât şi pe cel ce urăşte: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăşte, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariţiei ţintei abhorate (sintagma „ură de moarte“ spune totul în această privinţă).
Raportată la iureşul negativităţii care-i serveşte urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut şi retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-şi. În sensul că, în loc de a-şi anihila obiectul, îşi (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu şi asumare a neputinţei: a-ţi asuma (recunoscându-ţi-o) neputinţa înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.
S-ar putea să existe şi o ură rece. Rece şi pasivă. Un fel de a întoarce, lumii, spatele. De a nu mai vrea să ştii de ea. Ar fi aidoma unei uri de sine însuşi: golit de lume, ai înceta, pur şi simplu, să mai fii.
Dar ura de moarte, în loc să aibă drept efect moartea „obiectivului“ ei (afară de cazul extrem al rezolvării ei printr-un act criminal), are drept efect sigur tocmai moartea, clipă de clipă şi pas cu pas, tocmai a celui pe care această ură de moarte s-a înstăpânit.

Munchen, 30 august 2009″

Sper, domnule Ponta, că veţi citi rândurile mele drept un apel la raţiune. Ceea ce-aţi declarat probează dispreţ pentru această facultate care ne ridică deasupra fiinţelor din junglă.

Deplin solidar cu cei calomniaţi de Dvs,

Vladimir Tismăneanu

Read More