Groapa Marianelor se află la nord de ecuator în apropiere de Insulele Mariane ce aparțin de Melanezia. Groapa se află situată la circa 2.000 km est de Insulele Filipine și la sud de insula Guam. La nord groapa se continuă în groapa Bonin, care continuă, la rândul ei, mai departe în nord în groapa Japoniei.
În locurile în care plăcile tectonice mai grele din planşeul oceanic alunecă încet sub plăcile continentale mai uşoare - un proces geologic numit subducţie - în scoată terestră de sub ocean se formează depresiuni uriaşe, întinse pe kilometri întregi. Peste 20 de asemenea şanţuri nemăsurat de mari sunt împrăştiate prin oceanele lumii, cele mai multe găsindu-se în Pacific. Peste toate, domneşte fără rival Groapa Marianelor - un tranşeu enorm ce se întinde pe o lungime de peste 11 km şi o lăţime de peste 1 km. Iar în acest şanţ de dimensiuni titanice, o groapă - nu cine ştie ce faţă de imensitatea ameţitoare, de dimensiunile ciclopice care o împresoară, dar ameţitoare pentru noi, chiar şi numai când ne gândim la ea - reprezintă punctul cel mai de jos în care un obiect s-ar putea aşeza pe scoarţa terestră. Challenger Deep se numeşte acest punct extrem al planetei.
Măsurătorile realizate de-a lungul timpului au oferit valori diferite ale adâncimii, deosebirile fiind determinate de tehnologia utilizată pentru măsurare.Primele încercări de măsurare au fost făcute în 1875, cu ajutorul tehnologiei disponibile pe atunci: o frânghie cu o greutate la capăt. Rezultatul: 8.184 m.
Îmbunătăţirea tehnologiei de măsurare a adus după sine şi modificarea acestei valori iniţiale.
La 23 ianuarie 1960, Trieste a întreprins călătoria călătoriilor pentru un batiscaf: o scufundare în Groapa Marianelor, în locul cel mai profund al acesteia, Challenger Deep. Era pentru prima dată când un vehicul ajungea în acest punct al planetei.
Călătoria în jos, spre abis, a durat 4 ore şi 48 de minute şi nu a fost lipsită de evenimente neplăcute: la 9.000 metri adâncime, geamul de plexiglas al cabinei sferice a plesnit sub apăsarea presiunii colosale. Fereastra nu s-a spart, totuşi, iar cei doi ocupanţi ai batiscafului - Don Walsh, locotentent în Marina Statelor Unite ale Americii, şi Jacques Piccard, fiul lui Auguste Piccard, proiectantul batiscafului - au continuat să coboare, înfruntând spaima şi frigul (în cabină erau 7 grade Celsius) şi, în cele din urmă, au ajuns pe fundul oceanului, acolo unde nicio fiinţă omenească nu mai ajunsese vreodată.
La 24 martie 1995, vehiculul robotic submarin Kaikō, construit în Japonia, a coborât în Challenger Deep, realizând ceea ce e azi considerat drept cea mai precisă măsurătoare a adâncimii locului - 10.911 m - şi colectând probe de sedimente. În cursul a trei expediţii între anii 1995 şi 1998, Kaiko a coborât de mai multe ori în Groapa Marianelor.
La 31 mai 2009, un vehicul hibrid telecomandat, numit Nereus, aparţinând Statelor Unite, a coborât în Challenger Deep. Beneficiind de avansul tehnologic considerabil obţinut în peste un deceniu de dezvoltare, Nereus, spre deosebire de Kaiko, era autonom, nefiind necesară ghidarea printr-un cablu ataşat de o navă de la suprafaţă.
Analiza nivelului de oxigen în sedimente a sugerat prezenţa unui mare număr de microorganisme.
Cercetătorii au explicat că microorganismele respiră, ca orice formă de viaţă, iar consumul de oxigen este un indicator indirect al activităţii comuniţilor microbiene.
Surpinzător este faptul că aceste comunităţi de microorganisme erau de două ori mai active pe fundul Gropii Marianelor, la 11 km adâncime, decât la 6 km.
Ele se hrănesc pe seama resturilor de animale şi plante moarte care se scufundă, iar materia organică în descompunere se depune pe pereţii abrupţi ai „canionului” subacvatic.
Descoperirile sugerează că Groapa Marianelor, una dintre zonele hadale ale planetei (sunt numite hadale zonele oceanice cu adâncimea de peste 6.000 metri), ar putea avea un rol important în ciclul carbonului şi astfel, în reglarea climei planetei.„Faptul că nişte cantităţi mari de materie organică, ce conţine carbon, se acumulează şi se concentrează în aceste abisuri înseamnă că acestea ar putea juca un rol important în îndepărtarea carbonului din apele oceanice şi din atmosfera de deasupra apelor”, a explicat dr. Richard Turnewitsch, unul dintre autorii studiului. „Zonele hadale ar putea avea, în ciclul marin global al carbonului, un rol mai important decât se crezuse anterior.”
Explorarea abisurilor oceanice are multiple scopuri ştiinţifice.
Mai întâi, studiul formelor de viaţă din aceste zone. Deşi multă vreme s-a considerat că nu pot exista vieţuitoare capabile să suporte această strivitoare apăsare, mai târziu s/a constatat că totuşi există: evoluţia a învins şi aici. Explorările au surprins fiinţe vii mişcându-se prin apă şi suportând foarte bine, după cât se pare, condiţiile care nouă ni se par cu totul potrivnice vieţii;nu numai microorganisme, ci şi crustacee, viermi marini, peşti au izbutit să se adapteze acestor condiţii extreme. Cunoaşterea lor ar extinde aria informaţiilor noastre despre lumea vie şi ne-ar învăţa mai multe despre mecanismele de adaptare şi despre evoluţia vieţii.
Apoi, există interesul geologic de a explora asemenea formaţiuni, mai ales că, în ultimii ani, în rândul oamenilor de ştiinţă s-a răspândit convingerea că aceste zone de subducţie au un rol în declanşarea unor fenomene geologice violente, de pildă cutremure.
De asemenea, aceste zone ar putea fi de o însemnătate enormă pentru ecologia planetei, deoarece se pare că aici se acumulează mari cantităţi de carbon. Iar dacă este aşa, înseamnă că aceste abisuri joacă un rol de primă importanţă în reglarea unor mecanisme naturale la nivel planetar.
