E târziu, e prea târziu la mine-n gând
Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină
Dar nu se ştie, nu se ştie până când.
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminând cu ascensoare
Misterul nostru pământesc.
Îmbătrânim de fericire
Într-o mansardă fără flori,
Lăsând păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul decor,
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Suntem lucizi până la sânge
Nedespărţiţi până la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi. (George Țărnea)
