Palma de Mallorca, 14 oct. 1948
Stimate Domnule General Rădescu,
Eram hotărât să nu intervin sub nici o formă în această sinistră
comedie care se numeşte “Rezistenţa românească” peste hotare, şi dacă ies din
rezerva pe care mi-am impus-o, o fac pentru a răspunde sentimentului unanim al
ţării, sentiment al cărui ecou a ajuns până şi în această îndepărtată insulă,
unde mă aflu de aproape trei ani. Am primit scrisori din ţară şi de la proaspăt
fugiţii din ţară, scrisori zguduitoare prin conţinutul lor, prin disperarea
care le străbate, prin acel accent de revoltă legitimă împotriva comediei
rezistenţei. Suntem la jumătatea lunii octombrie, la noi acasă oamenii se
pregătesc de iarnă. Este a cincea iarnă de ocupaţie bolşevică. Citesc în „Gazette
de Lausanne” că Home Fleet accelerează preparativele de război, Amiralitatea
britanică a dat ordin flotei britanice să monteze pe bordul vaselor noile arme,
iar în tot cuprinsul Angliei sunt puse în stare de funcţionare sirenele. Nici
în ultimele zile ale lunii august 1939 nu exista această febră premergătoare
războiului.
Şi în Statele Unite Cita Davilla a dezlănţuit o campanie contra
lui Grigore Niculescu-Buzeşti et comp., o polemică ce continuă cu violenţa
între ziarele „America” şi „Lumina”. Iar din ţară mi se scrie că ofiţerii sunt
strânşi în câmpuri de concentrare pe malul Prutului, în judeţele Iaşi-Fălciu,
iar de acolo, triaţi, sunt trimiţi la Chişinău, unde sunt indicii sumbre că se
prepară un Katyn românesc. Pălmuitor contrast între dezgustătorul spectacol al
ambiţiilor rezistenţionaliste şi groaznica suferinţă a poporului român,
suferinţă care, din nefericire, nu a impus nici unui aşa-zis exponent al
partidelor o ţinută decentă.
Aceasta insensibilitate morală pălmuieşte pentru vecii vecilor o
categorie de politicieni improvizaţi, ai întâmplării, care folosesc momentul de
confuzie ce există atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional.
Cuvintele din scrisorile primite se înfig în conştiinţă, te urmăresc obsedante,
ca strigătul de ajutor al unei fiinţe care se îneacă.
Mă adresez Dv., care în toată această abjectă, trivială forfoteală
de ambiţii, de interese tainice, de arivism vulgar, reprezentaţi o conştiinţă
onestă, un biet suflet românesc zbuciumat de o reală grijă pentru nefericita
Patrie. Eu nu reprezint un partid, mi-ar fi silă să invoc în asemenea
împrejurări o asemenea ofensatoare calitate, eu reprezint un animator al
opiniei publice româneşti, dominat de imperativul naţional al clipei de faţă.
Circulă în Paris, Londra şi Washington o serie de indivizi care
îşi permit să vorbească în numele poporului român. Cine le-a dat acest mandat?
Şi sunt oare aceşti domni calificaţi să mai reprezinte altceva decât calitatea
de acuzaţi de înaltă trădare?
Cântăresc îndelung cuvintele şi nici un rând din această scrisoare
nu este zvârlit sub precipitarea unor resentimente.
Fiindcă v-aţi situat pe plan democratic, nu puteţi contesta nici
unui cetăţean român să-şi utilizeze unul din drepturile fundamentale ale
democraţiei, dreptul de a-şi exprima liber opinia.
Am susţinut războiul contra Rusiei Sovietice, pentru că poporul
român nu putea să ratifice prin resemnare felonia Moscovei din 1940. Nu mă
surprinde că există o colecţie întreagă de ticăloşi care ignoră voit actul
mârşav al Rusiei Sovietice din iunie 1940 şi evită cu o grijă suspectă să
pomenească de Basarabia şi Bucovina. Aşa de mare a fost grija acestor strategi
ai denigrărilor naţionale, acestor perfizi acuzatori ai ţării şi zeloşi
susţinători ai tezei ruseşti, că nici în aşa-zisul memoriu al rezistenţei,
prezentat în octombrie 1946 Conferinţei de Pace de la Paris, nu s-a pomenit de
Basarabia şi Bucovina, nici de atacul Rusiei Sovietice din 1940. Recitiţi La Roumanie devant la Conférence de la Paix,
memoriu al cărui autor între alţii este şi [Alexandru] Cretzianu, cumnatul lui
Niculescu-Buzeşti. Vă întreb pe Dv. dacă conştiinţa de român vă îngăduie să vă
solidarizaţi cu asemenea indivizi? Eu ştiu că naţiunile care nu mai
reacţionează şi rămân inerte când li se desprind bucăţi din trup sunt sortite
pieirii, aşa cum sunt oamenii bolnavi de lepră. Naţia noastră nu suferă de
asemenea infirmitate şi a probat-o în formidabilul ei efort militar.
Am crezut în războiul dus împotriva Rusiei Sovietice, am crezut şi
cred în dreptatea cauzei româneşti. Cartea mea Pax americana sau pax sovietica, despre care bănuiesc că veţi fi
aflat, poartă ca dedicaţie aceste rânduri: „Ofiţerilor şi soldaţilor români,
căzuţi pe câmpiile Rusiei Sovietice, în apărarea drepturilor sfinte ale Patriei
lor”.
În mai 1946, când am terminat cartea, persista în politica
internaţională nefasta iluzie că totuşi o pace de compromis ar fi fost
posibilă. Ce ar fi însemnat o asemenea pace pentru România este uşor de
verificat azi, citind cartea lui Walter Lippman Buts de guerre des États Unis, apărută în 1944, imediat după Yalta.
Fără îndoială că o asemenea pace este imposibilă, atunci când conflictul este
mai profund şi de proporţiile unei crize istorice. Astăzi se vorbeşte de război
ca unică soluţie de a ieşi din acest impas în care se găseşte omenirea.
Război contra cui? Contra Rusiei Sovietice. Deci evenimentele vin
să ratifice războiul nostru. Mormintele celor ce au căzut în această epopee
menită să însemne o eroică introducere la o nouă fază a istoriei noastre,
mormintele profanate de toţi cei care au cutezat să numească exact ca şi ruşii
războiul nostru un război criminal încep să-şi capete adevăratul lor sens.
În 1877, Partidul Conservator, precum ştiţi, s-a declarat
împotriva participării României la război, propunând retragerea armatei în
munţi. Când armata română a trecut Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la
„Timpul”, oficiosul Partidului Conservator, a scris un articol inspirat,
preamărind liric faptul învierii armatei române, făcând să tresalte în morminte
Basarabii şi Muşatinii. Era o atitudine neconformă cu poziţia luată de partid.
Alexandru Lahovary, unul din conducătorii Partidului Conservator, a venit
furios la redacţia „Timpului” şi a cerut socoteală lui Eminescu, pentru
îndrăzneala de a fi elogiat trecerea Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost pe
un ton de o violenţă excepţională: „Putoare grecească, tu nu poţi să simţi ceea
ce simt eu ca român, când începem să trăim în istorie”. Întâmplarea a fost
povestită de Slavici şi strigătul lui Eminescu este valabil şi astăzi, când atâţia
indivizi, cu pretenţia de a fi exponenţii poporului român, se leapădă de
patetica epopee a naţiei, ca şi când ar fi ruşine să lupţi, şi o glorie să fii
laş. Sunt aceiaşi oameni care preamăresc în fiecare an actul capitulării de la
23 august [1944], ca o serbare glorioasă a naţiei, pe când [în] Finlanda ziua
armistiţiului este o zi de doliu.
Cunoaşteţi Dv., Domnule General, în istorie un popor care să se
fălească, să manifeste o bucurie aşa de zgomotoasă pentru ziua înfrângerii?
Stai nedumerit în faţa acestei răsturnări cinice a noţiunilor tuturor valorilor
morale.
Şi nu vi se pare Dv. suspectă insistenţa cu care atribuie actul
capitulării en rase campagne Regelui
Mihai, astfel ca cei în adevăr responsabili să se poată lepăda de răspunderea
consecinţelor provocate?
Nu cunosc în istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că
nefericitul a capitulat, şi mă înspăimântă consecinţele politice ale celor
întâmplate între 23 august şi 12 septembrie [1944], consecinţe menite să dea un
aspect dramatic crizei constituţionale create prin abdicarea Regelui,
indiferent de condiţiile în care a fost dată abdicarea. Sunt probleme de viitor
pe care numai naivii îşi pot imagina că vor fi soluţionate cântând Trăiască
Regele şi proclamând că Regele Mihai a salvat poporul român, printr-un fals
armistiţiu. Dar acestea sunt probleme pe care numai naţia are autoritatea să le
soluţioneze.
Eu rămân mai departe credincios valabilităţii războiului contra
Rusiei. Condamnat la moarte în 1945 ca criminal de război, pentru crima de a fi
crezut în dreptatea naţiei mele, de a fi crezut că Basarabia şi Bucovina erau
pământuri româneşti, cuprinsul de ţară în care nu-i palmă de pământ să nu fie
udată cu sânge moldovenesc. Păstrez ca un titlu de glorie acea condamnare care
a omagiat activitatea mea de gazetar al războiului contra Rusiei Sovietice şi
veţi recunoaşte şi Dv., Domnule General, că nu-i greu azi să mi se dea
dreptate, să mi se ratifice mândria pe care o simt de a fi primul condamnat la
moarte de regimul ocupaţiei ruseşti.
De aceea mă simt dator să fiu interpretul acestei legitime revolte
a poporului român faţă de spectacolul ruşinos al aşa-zişilor reprezentanţi ai
partidelor, care vă împiedică să formaţi acel comitet de acţiune românească, pe
care îl doreşte – se pare – Departamentul de Stat american. De aproape şapte
luni ştiu că vă zbateţi cu o nobilă persistenţă de a netezi asperităţile şi a
găsi o formulă împăciuitoare, ca cel puţin în aparenţă să dea impresia unei
unităţi a tuturor exponenţilor opiniei publice naţionale. Şi n-aţi izbutit. În
momentul când vi se pare că aţi potolit toate pasiunile învrăjbite, că aţi
amuţit toate pretenţiile, survine un accident neprevăzut, care nărue ceea ce vi
se pare bine consolidat.
S-ar părea că asistăm la strădania Meşterului Manole. Nimic nu vă
îndreptăţeşte să credeţi că ceea ce nu aţi izbutit până astăzi, cu toate
sforţările făcute, veţi realiza mâine.
Dar să admitem că această trudă ar fi încoronată de succes: ce
valoare politică ar avea această vremelnică ajustare de interese, într-un
moment în care se cere o unitate de voinţă, de sacrificiu, demne de cel mai
neprihănit idealism?
Nu întreb cât timp pot dura reconcilierile unor interese, când
interesele sunt atât de triviale. Mă întreb numai ce poate reprezenta ca
autoritate un asemenea guvern sau comitet naţional pentru poporul român.
De ce pun această întrebare?
Pentru că un asemenea comitet naţional sau guvern în exil, mâine
când va începe războiul, va avea pretenţia să ceară poporului român organizarea
insurecţiei naţionale. Acest guvern va lua desigur şi angajamente de viitor,
obligatorii pentru poporul român. Fiecare are dreptul şi datoria să vă întrebe:
Cum credeţi că veţi putea întreprinde ceva la înălţimea tragică a vremurilor cu
indivizi ce nu fac decât să-şi agite pretenţiile, fără să fie un singur moment
emoţionaţi, intimidaţi de îngrozitoarea mucenicie a naţiei? Cred că nu veţi
putea prezenta drept o echipă idealistă această colecţie abjectă de haimanale.
Nimeni nu va crede, şi în fondul conştiinţei, nici Dv. nu o credeţi.
La picioarele lui Crist care agoniza pe cruce, paznicii îşi
împărţeau hainele crucificatului. Este imaginea sinistrei tocmeli dintre
aşa-zişii reprezentanţi ai partidelor şi a naţiei crucificate.
Deci, Domnule General Rădescu, valoarea morală a unui asemenea
comitet a fost anulată prin chiar penibilele tocmeli care sunt mai exact
cunoscute în ţară decât le cunosc eu la Palma de Mallorca. Veţi rămâne poate
surprins că eu am aflat din scrisorile primite din ţară de fazele prelungite
ale acestei gestaţii a faimosului comitet naţional. Şi să nu vă imaginaţi un
singur moment că concluziile politice din ţară sunt favorabile acestei farse.
Dar să analizăm şi alt aspect. Ce valoare au partidele ca expresie
a voinţei naţionale? În ce măsură, în situaţia lor de astăzi, pot angaja
poporul român în ceea ce priveşte viitorul?
Orice război înseamnă o revoluţie, şi cu atât mai mult vor însemna
aceste două războaie, căci trebuie să luăm în consideraţie şi pe cel de-al
treilea război mondial, altfel toată zbaterea Dv. nu şi-ar avea nici un obiect,
nici o raţiune. Vă amintiţi ce partide existau în 1916, ce personal politic şi
ce partide noi au apărut în 1919. Păstrez amintirea acelui Parlament din 1919,
aşa de neaşteptat în compoziţia lui, pentru cei care îşi închipuiau că viaţa
politică a unei naţiuni se creează şi se continuă în cluburile partidelor, şi
nu se zămisleşte din existenţa eroică a tranşeelor. Şi Dv. ştiţi prea bine că
Ionel Brătianu luase toate măsurile să reducă cât mai mult din libertatea de
exprimare a curentelor de opinie, punând la interne pe Generalul Arthur
Văitoianu, în guvernul zis de alegeri al Generalului [Constantin] Coandă. Nu
discut valoarea politică a curentelor de opinie care s-au impus prin acele
alegeri, ci constat doar faptul că în afară de Partidul Liberal, care s-a
menţinut în actualitate numai datorită mijloacelor lăturalnice (regizor fiind
Barbu Ştirbey), nici Partidul Conservator nuanţa [Alexandru] Marghiloman, nici
Partidul Conservator, nuanţa M. Cantacuzino, nici Partidul Conservator al lui
Tache Ionescu nu au mai putut exista. Războiul lichidase tot ce fusese viaţa
politică până în 1916. Îmi amintesc de nedreapta popularitate a lui Ionel
Brătianu care realizase unitatea naţională şi în iunie 1919 dăduse României
rolul de jandarm al Europei, lichidând republica lui Bela Kun, [pentru] ca, în
august, poporul român să aibă satisfacţia de a vedea armata română intrând în
Budapesta. Şi totuşi…
Ar fi o naivitate să se creadă că partidele care au existat
înainte de februarie 1938 vor mai reprezenta mâine ceva.
Pe la 500 înainte de Hristos, filosoful Heraclid spunea, pentru a
plasticiza ideea eternei deveniri, că nu te scalzi de două ori în apa unui râu.
Era imaginea curgerii continui a istoriei.
Dar să admitem că după aceste războaie mondiale nu se va schimba
nimic în viaţa politică a României şi partidele care au fost (cum au fost şi ce
au făcut nu ne mai întrebăm) vor fi aclamate mâine şi, din toate aceste
suferinţe, poporul s-ar dovedi incapabil să tragă vreo concluzie politică, să desprindă
o idee nouă. Îndreptăţiţi suntem să ne întrebăm: cine reprezintă Partidul
Naţional-Ţărănist, cine sunt agresivii lui mandatari?
Nu cunosc validitatea mandatelor pe care se spune că le-ar fi
eliberat personal Iuliu Maniu şi în ce împrejurări, nici nu le voi pune în
discuţie. Dar orice român este îndreptăţit să pună în discuţie valoarea morală
a persoanelor care pretind a fi mandatare ale Partidului Naţional-Ţărănesc, Gr.
Niculescu-Buzeşti, [Constantin] Vişoianu şi [Alexandru] Cretzianu, atunci când aceste
persoane urmează să figureze într-un comitet naţional român.
Pot figura, indiferent de orice hârtie emanată de la Iuliu Maniu,
ca membri într-un comitet naţional român, români care mâine vor fi chemaţi de
naţie la răspundere pentru crima de înaltă trădare? Poate veţi fi surprins de
gravitatea afirmaţiei, de aceea mă simt obligat mă explic.
În cursul anului 1943, ministrul de externe, Mihai Antonescu, s-a
străduit să realizeze un contact şi ulterior un acord de armistiţiu cu
anglo-americanii. Inutil să insist asupra importanţei unei asemenea acţiuni,
făcută înainte de Conferinţa de la Teheran, dacă ar fi izbutit să realizeze
ceea ce îşi propusese. Toate străduinţele ministrului de externe au fost
sabotate de funcţionarul Niculescu-Buzeşti, care a organizat în Ministerul de
Externe cea mai infamă oficină împotriva intereselor româneşti, o vastă
asociaţie care cuprindea majoritatea funcţionarilor acelui minister. Nimeni nu
putea fi trimis în misiune fără aprobarea lui Buzeşti. Un curier nu putea pleca
fără aprobarea acestui individ, care ţesuse ca un păianjen pânza necesară spre
a capta întreaga acţiune diplomatică a ţării. Începând din februarie 1943, M.
Antonescu era doar formal ministru de externe, pentru că, de fapt, ministru era
Niculescu-Buzeşti, a cărui unică ambiţie era de a ajunge ministrul acordului de
armistiţiu. Şi nu mai este nici un secret că în timpul războiului acest domn a
avut schimb de scrisori cu ambasadoarea Rusiei la Stockholm, Doamna [Alexandra]
Kolontay.
În august 1943, Antonescu numeşte la recomandarea lui Maniu pe
Cretzianu, ministrul României la Ankara, cu acelaşi scop de a contribui la
ajungerea unui acord de armistiţiu.
Indiferent de inferioritatea ministrului de externe, admiţând
chiar nulitatea lui M. Antonescu, erau în joc interesele ţării şi oricine era
obligat să sprijine sforţările ministrului de externe pentru a smulge România
dintr-o alianţă care începuse să arate perspective ameninţătoare. Cretzianu, de
acord cu Niculescu-Buzeşti, nu a acţionat, făcând tot ce i-a stat în putinţă ca
să zădărnicească sforţările ministrului de externe. Fără îndoială, o scelerată
conspiraţie de ambiţii disparate, dar curios e că efortul lui Buzeşti coincidea
perfect cu interesele Rusiei Sovietice, care cereau ca România să continue să
rămână alături de Germania până ce trupele ruseşti vor ajunge pe teritoriul
românesc. Şi aşa a fost…
În aprilie 1944 se designează delegaţi pentru tratativele de la
Cairo, Barbu Ştirbey, socrul lui Cretzianu şi al lui Buzeşti, iar al doilea
delegat Vişoianu, cel mai neruşinat sovietofil, care, în decembrie 1939, a
cutezat să scrie un articol prin care a justificat atacul Rusiei Sovietice
împotriva Finlandei.
Ce au determinat pe Rege şi pe Iuliu Maniu să-şi dea
consimţământul la designarea acestor delegaţii, recomandaţi de Buzeşti, nu ştiu
şi nici nu mă interesează. Dar să admitem că designarea ar fi fost impecabilă,
suntem îndreptăţiţi ca români să examinăm rezultatele obţinute de cei doi
delegaţi. De la 14 aprilie la 22 august 1944, nu s-a izbutit să se ajungă la
semnarea unui acord de armistiţiu, informaţiile trimise Regelui şi lui Iuliu
Maniu au fost false, astfel că Regele a ordonat încetarea ostilităţilor, fără
să existe un acord de armistiţiu semnat.
Un armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţe, or, la
22 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o
capitulare en rase campagne, exact
cum au voit-o ruşii. Vă rog, Domnule General, să consultaţi specialişti în
dreptul internaţional şi veţi vedea că, fără excepţie, vi se va spune că actul
de voinţă unilaterală de încetare a ostilităţilor se cheamă capitulare. Primul
rezultat a fost 130 000 de ostaşi români luaţi prizonieri, bătuţi, scuipaţi,
schingiuiţi de ruşi, prizonieri a căror vină era de a fi executat ordinul
Regelui. Şi nu se vorbeşte nici de cei 20 000 de deportaţi din Moldova, în
primele zece zile după capitulare. Acestea sunt primele rezultate ale
acceleratei mistificări de la Cairo, opera brelanului trădării
Niculescu-Buzeşti, Cretzianu, Vişoianu.
Credeţi Dv., Domnule General, că această crimă de înaltă trădare
poate fi acoperită? Credeţi că se pot evita răspunderile? În ţară a început
lumea să confrunte situaţia României şi a Finlandei, să-şi dea seama că
Finlanda, nefiind operată de trădători, a semnat într-adevăr un armistiţiu, iar
România a fost împinsă la o capitulare fără condiţii. Şi cum vreţi să figureze
asemenea indivizi într-un comitet naţional, chemat să ia hotărâri aşa de grave
şi să impună poporului român tragicul sacrificiu al unei insurecţii armate?
În ziua când plutonul de execuţie ciuruia trupul Mareşalului
Antonescu, se da pentru prima dată în România un conţinut ideii de răspundere.
Şi acest precedent forma norma după care vor fi stabilite răspunderile
mistificărilor de la Cairo, care au dus la capitularea de la 23 august şi
aplicate sancţiunile. Cine ar voi să le evite, ar deveni implicit complice,
neputând să realizeze altceva decât o teribilă încruntare a naţiei, unica
instanţă de judecată a tuturor, a umilului soldat ca şi a Regelui.
Individul Niculescu-Buzeşti, în tactica lui, nu aduce nimic nou şi
nici nu prezintă ceva inedit în procedeele ruseşti. În 1919 a izbucnit
scandalul Azef, unul din cei mai teribili şefi ai terorismului rusesc, pe care
ziaristul Bultzef îl demasca, dovedind că este un simplu agent al Ohranei
(bunica Cekăi, G.P.U.- ului şi N.K.V.D.-ului). Să admitem [că] informaţiile
mele se reduc la simple bănuieli, dar se poate constitui un comitet naţional de
acţiune, chemat să angajeze poporul român într-o insurecţie armată, un comitet
având în compoziţia lui oameni bănuiţi a fi avut legături trădătoare cu
Moscova? Şi printr-o stranie coincidenţă – studiaţi cazul Azef – în 1946
poliţia Anei Pauker descoperă planul unei conspiraţii organizată de Partidul
Naţional-Ţărănesc, precum şi toate piesele necesare, pentru a condamna pe
Maniu, Mihalache etc. …
Dar, altă coincidenţă, Buzeşti, regizorul conspiraţiei, ieşise la
timp din ţară, la fel cum se evaporase, la momentul oportun, agentul Azef. De
ce nu examinaţi la lumina acestor fapte şi acţiunea de azi a brelanului
accelerat? Nu serveşte mai departe interesele Rusiei Sovietice? Ar fi păcat să
încercaţi a prezenta naţiei, căreia i se vor cere noi şi înspăimântătoare
sacrificii, nişte indivizi suspecţi, drept autoritate chemată să zvârle poporul
român în încleştarea unei lupte teribile. Sunteţi sigur că nu vor continua să
joace mai departe rolului lui Azef de agenţi provocatori? De ce aveţi nevoie de
girul partidelor, când acest gir nu are nici o valoare şi nu vi-l cere nimeni?
De ce e nevoie în acest moment?
În primul rând de formarea unui comitet chemat să recruteze
voluntari pentru înjghebarea unei armate româneşti. Sunteţi mai în măsură să
ştiţi ce imens număr de români capabili să poarte armele se află peste hotare.
Şi cu atât mai necesară este constituirea unui corp de voluntari, cu cât în
Germania şi Austria se află atâţia ofiţeri şi soldaţi români, sortiţi să fie
primele victime ale unei înaintări sovietice. Mă întreb cu groază ce soartă le
este rezervată acestor români. Vor fi ucişi ca nişte câini, atunci când ei ar
putea forma adevărate armate româneşti. V-aţi trudit atâta amar de vreme să
amintiţi unor suflete sterpe de imperativele Patriei, nu este mai politic, mai
naţional ca să îndreptăţiţi nobilele Dv. eforturi pentru a scoate din câmpurile
de concentrare energiile româneşti aflate în Germania. Nu este obligaţie pentru
oricine are posibilitatea să ia contact cu autorităţile militare, să facă toate
sforţările spre a salva aceste vieţi româneşti? Şi, tocmai pentru că vă
bucuraţi de încrederea Departamentului de Stat american, trebuie s-o faceţi.
Acest corp de voluntari ar forma un element de mai mare autoritate
şi eficienţă decât calomnia unui guvern în exil, care să consume banii ţării şi
să ceară naţiei noi sacrificii. Sunteţi militar, gândiţi ca militar, nu vă
lăsaţi prins în smârcurile politicianismului, acţionaţi ca un soldat, deoarece
este mai util decât jocul dozajului pentru a împăca toate trivialele ambiţii şi
toate vulgarele pretenţii. România cere o soluţie eroică, naţia cere să-i dăm
exemplul sacrificiului şi orice credinţă are atâta valoare câte sacrificii
poate să impună. Chemarea libertăţii este o chemare eroică, nu îndemn la
laşitate. Deci, nu văd necesitatea unui guvern. Dacă l-aţi realiza, nu ar avea
nici o valoare morală pentru că nu ar fi expresia unei acţiuni spontane,
tresărirea unor conştiinţe româneşti stăpânite de tragedia naţiei, ci
rezultatul celei mai ruşinoase tocmeli. Şi ce scop ar avea acest guvern? Să dea
doar justificare banilor ţării, consumaţi de aceşti amatori de confort? În Ţara
Românească se ştie tot şi mai dureros este că contrastul între tragedia
poporului român şi amatorii de valută forte răscoleşte până în adâncuri
sufletul naţiei.
Un comitet restrâns, a cărui unică menire să fie crearea corpului
de voluntari, destinat paraşutării în România, spre a duce lupta contra
ocupanţilor. Ca preşedinte al unui asemenea comitet, cine v-ar putea contesta?
Şi, dacă disperaţii ambiţiilor vor să-şi manifeste pasiunea pe care pretind că
o au pentru liberarea ţării, cine le-ar refuza dreptul de a participa la luptă
ca voluntari, şi a face rezistenţa pe teritoriul ţării? Ştiu că aceştia se vor
îmbolnăvi subit, dar pentru naţie va fi o verificare.
Când fac o asemenea propunere, înţeleg să mă socotiţi printre primii
voluntari. La 54 de ani mă simt încă destul de tânăr pentru a plăti tributul
datorat Patriei, şi puteţi să dispuneţi de mine cum veţi socoti că pot fi mai
util într-o acţiune de liberare a ţării. În războiul trecut, vă amintiţi de
sergentul Donici, boierul moldovean, mort eroic în şarja de la Robăneşti.
Iubirea de Patrie îi scuturase de pe umeri povara anilor, îi redase vigoarea
tinereţii şi impetuozitatea de a înfrunta cu elan moartea. Istoria nu cunoaşte
naţii care şi-au cucerit dreptul la viaţă urcând pe brânci pe scara de
serviciu, ocolind cu stăruitoare laşitate preţul sângelui pe care misterioasele
legi ale istoriei i le cere. Încheiaţi comedia tratativelor şi treceţi la unica
acţiune pe care o impune tragedia naţiei, organizarea armatei eliberatoare.
Puteţi fi pentru România ceea ce a fost generalul Draja Mihailovici pentru
Iugoslavia. Să fiţi comandantul efectiv al corpului de voluntari care,
paraşutat în ţară, va reînvia codrii, tradiţia haiducilor, dând pateticul
exemplu al voinţei de sacrificiu. Aceasta va însemna mai mult şi mai efectiv
pentru mângâierea poporului român, decât să fiţi şeful unui guvern de
caraghioşi, pe care orice român demn de acest nume îl va dispreţui.
Pentru americani, o asemenea acţiune va egala cea mai reală şi
efectivă contribuţie în lupta împotriva bolşevismului. Viaţa nu are în sine
nici o valoare, ideea pe care o reprezentăm, sacrificiile închinate acestei
idei dau un preţ vieţii. Şi cum pe toţi ne aşteaptă la capătul vieţii o moarte,
este mai bine în numele unei credinţe, căreia îi dăm ofranda multul sau puţinul
din cât ne-a mai rămas de trăit. Sunt sigur că nu veţi ezita, atunci când la
Chişinău sunt atâţia camarazi pe care îi aşteaptă asasinii ca să-i
rostogolească într-o groapă comună.
Naţia aşteaptă nu un guvern, colecţie de triviali ambiţioşi, ci
voinţa de sacrificiu a noastră în lupta pentru eliberare, atunci când, de mai
bine de patru ani, cei care au rămas în infernul bolşevic îndură martirajul.
Faceţi apel, şi la apelul Dv. vor răspunde toţi cei pentru care
Patria este altceva decât un grup de partid, vor răspunde toţi cei care peste
hotare nu sunt decât români şi sunt stăpâniţi de imaginea Golgotei Româneşti.
Aş dori să daţi acestei scrisori o singură interpretare, că este
expresia unei conştiinţe româneşti, străbătută de tragicul vremii pe care o
trăieşte naţia. Nu am nimic de cerut, am însă de oferit, puterea mea de muncă,
energia mea, viaţa mea.
Pentru o acţiune de eliberare a Patriei, puteţi dispune de mine ca
şi de toţi românii egal de revoltaţi de pălmuitorul spectacol al aşa-zişilor
exponenţi ai partidelor.
Politica de partid mâine, azi politica naţională.
Cu sentimente româneşti, al Dumneavoastră,
Pamfil Şeicaru
