Bacovia reintră în portrete.
Cad frunze picurînd singurătate,
Şi tu ai gesturi parcă mai încete.
Şi te iubesc la echinox şi după,
Iubito, vine toamna să decline
Să macine, să năruie, să rupă
Al lumii apogeu de feminine.
Cum tu rămîi la ţărmure de mare,
Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături,
Şi să mă-mbăt la mese singulare
Cu umbra lui Bacovia alături.
Iubito, vine toamna dinspre munte
Cu ghilotine şi anestezie.
Tot omul e un snop de amănunte
Care ameninţă esenţa vie.
Cu hachiţe şi mofturi şi-alte alea
Îmi eşti pedeapsa, dar îmi eşti şi doamna.
De pomi sinucigaşi se umple valea,
Iubito, te iubesc şi vine toamna.
Natura se închide ca un templu,
Cu lacăte de fosfor şi rugină.
Eu morţii mele te voi da exemplu
Cît eşti de disperată şi senină.
Iubito, vine toamna pînă-n oase.
O simt în mîna care ţi se-ntinde.
Priveşte, ies fumuri peste case
Iubito, după toamnă vin colïnde. (Adrian Păunescu)
