Prelung şi fără seamăn dureros;
Ştiam că pleci spre altă dimineaţă
Zburând, şi te strigam fugind pe jos.
Tăcerile din noi - imense lacuri
Cu nuferi şi cu lebede plăpânde -
Le-nconjuram cu garduri şi cu fleacuri
Să sature privirile flămânde.
Acuma stăm pe banca iar alături,
Eşti mai frumoasă ca întâiu-mi gând.
De unde-n păr ţi s-au cernut omături
Şi-n ochi lumini ce nu sunt pe pământ?
Eu povestesc. Dar tu asculţi un glas
Al meu şi totuşi nu. E-n altă limbă?
Pe urma spui: "Acelaşi ai rămas!"
Luminile din ochii tăi se schimbă.
M-am ridicat să mergem în odaie;
Era târziu şi se făcuse frig;
Dar tu pe loc piereai ca o văpaie -
M-ai părăsit, şi-am început să strig! (Mihai Beniuc)
