"Iubirea rămâne aceeaşi dintotdeauna, pornind din punctul său metafizic şi trecând prin toate vămile temporale".(George Țărnea)
Ce-ai să te faci, iubito, fără mine?
Cum să te mişti în felul tău firesc,
Dacă pe umeri nuferi nu înfloresc
Şi peste buze nu roiesc albine?
Cum să te-mpaci cu gândul înnoptării
Acestor braţe vii care te ţin,
Pierzându-te puţin, cântând puţin
Din vina şi de dragul aşteptării?
Spune-mi că vrei şi poţi să zbori
Printr-un vârtej ameţitor,
Până răsar la tine-n prag,
Să mor de dor, să-ţi mor de drag...
Spune-mi că vrei şi poţi s-ajungi
Pe-un drum, oricât ar fi de lung,
Doar ca să-ţi vin în ajutor,
Să mor de drag, să-ţi mor de dor...
Ce-ai să te faci, iubito, când pe lume,
În golul dintre două dimineţi,
Asediat de crini sau de scaieţi,
Iubirii tale-i va lipsi un nume?
Cum să cobori în zi atât de trist
Pe cât de bucuroasă eşti văzând
Cât de mereu te însoţesc în gând
Fără să cred că altceva există?
"Poetul iubirii"
George Țărnea născut în 10 noiembrie 1945 -Șirineasa, județul Vâlcea, a fost un poet român, supranumit "Poetul iubirii". A urmat studiile liceale în Băbeni, la liceul care astăzi îi poartă numele, iar apoi urmează cursurile Facultății de filosofie din București. La 16 mai 1964 debutează în publicația argeșeană "Secera și ciocanul", cu poezia "Drumeție", dar adevăratul debut în literatură a avut loc în anul 1967 când i-a fost publicat un grupaj de poezii în "Viața românească".
A colaborat la numeroase reviste de literatură: România literară, Contemporanul, Luceafărul, Convorbiri literare, Astra, Tribuna, Steaua, Ateneu, Orizont, Tomis, Orizont literar, Timpul, Ramuri etc. În anul 1972 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.
George Țărnea a murit la 2 mai 2003, la București.
Considerat de critică un tehnician liric fără cusur, rondelul şi sonetul, poezia cu forma fixă, în genere, provocându-l la fel de mult ca şi unduirea unui şold de femeie, George Tărnea feeriza iubirea într-un stil de un decadentism care, departe de a-i alunga pe cititori, îi mângâia pe suflet cu un val de mătase. Şi asta pentru că dacă lirismul excesiv este decadent, dragostea, în sine, nu are nimic desuet. Sau, cum ar spune poetul:
E totul rânduit să se întâmple
Cu simplitatea unei adieri
Când de lumină sufletul se umple......
Iubito, câtă lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin şi prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.