Cunosc poate mai bine ca oricine altcineva scrierile lui Mircea Mihăieş, am scris împreună cărţi, am colaborat la proiecte intelectuale recunoscute pe plan internaţional. Nu domnule Ponta, Mircea Mihăieş nu este “nazist”, ci un strălucit intelectual umanist, un om al ideilor şi al valorilor care ne apară de barbarie. A-i acuza pe Horia Patapievici şi pe Mircea Mihăieş că promovează “poziţii anti-româneşti” este o calomnie de ultimă speţă. Am scris pe larg despre ideologiile genocidare ale veacului XX, despre comunism şi fascism. Vă invit, domnule Ponta, să purtam o discuţie publică la Bucureşti despre ce înţelegem prin fascism, nazism şi comunism. Daţi-mi voie să vă asigur, vorbele pe care le-aţi aruncat la adresa acestor oameni nu sunt o jignire doar pentru ei, ci pentru toţi cei cărora le este dragă libertatea. Nu i-aţi insultat doar pe ei, ci o întreagă tradiţie ilustrată de nume precum Corneliu Coposu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Matei Călinescu, N. Steinhardt, I. D. Sîrbu, întreaga direcţie a gândirii anti-totalitare româneşti. Există o limită a minciunii, domnule Ponta?
Vă scriu aceste rânduri ca intelectual public, ca om care, de decenii, studiază gândirea totalitară. Domnule Ponta, în anii imediat postbelici, în România şi în întregul Bloc Sovietic, comuniştii, dirijaţi de la Moscova, îşi atacau adversarii politici stigmatizându-i drept “fascişti”. Silviu Brucan a excelat în a-l insulta astfel pe Iuliu Maniu. Mentorul Dvs politic, Ion Iliescu, i-a numit “legionari” pe cei care proclamaseră Piaţa Universităţii drept o zona liberă de neo-comunism. Iată că după doua decenii şi mai bine, aţi ajuns să vorbiţi ca Silviu Brucan în 1945. Aţi vorbit sub imperiul urii, domnule Ponta. Vă propun spre meditaţie un text tulburator pe acest subiect scris de marele cărturar Mihai Şora. Îl veţi numi oare şi pe acest fost luptător în Rezistenţa franceză “nazist”? Există o limită a minciunii, domnule Ponta?
“Despre ură, resentiment…
Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică şi cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune[i]. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a „purtătorului“ unei atare stări emotive extreme de către ţinta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce „iubeşte“ în acest fel, cât şi pe cel ce urăşte: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăşte, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariţiei ţintei abhorate (sintagma „ură de moarte“ spune totul în această privinţă).
Raportată la iureşul negativităţii care-i serveşte urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut şi retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-şi. În sensul că, în loc de a-şi anihila obiectul, îşi (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu şi asumare a neputinţei: a-ţi asuma (recunoscându-ţi-o) neputinţa înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.
S-ar putea să existe şi o ură rece. Rece şi pasivă. Un fel de a întoarce, lumii, spatele. De a nu mai vrea să ştii de ea. Ar fi aidoma unei uri de sine însuşi: golit de lume, ai înceta, pur şi simplu, să mai fii.
Dar ura de moarte, în loc să aibă drept efect moartea „obiectivului“ ei (afară de cazul extrem al rezolvării ei printr-un act criminal), are drept efect sigur tocmai moartea, clipă de clipă şi pas cu pas, tocmai a celui pe care această ură de moarte s-a înstăpânit.
Munchen, 30 august 2009″
Sper, domnule Ponta, că veţi citi rândurile mele drept un apel la raţiune. Ceea ce-aţi declarat probează dispreţ pentru această facultate care ne ridică deasupra fiinţelor din junglă.
Deplin solidar cu cei calomniaţi de Dvs,
Vladimir Tismăneanu
