Richard Strauss - un magician al sunetelor.

Richard Strauss (n. 11 iunie 1864, München – d. 8 septembrie 1949, Garmisch-Partenkirchen) a fost compozitor și dirijor german, strălucit reprezentant al muzicii cu program,  fiul lui Franz Joseph Strauss, hornist principal la Curtea Munchen Orchestra. Strauss a demonstrat aptitudini muzicale de la o vârstă fragedă, şi o vastă pregătire la pian, vioară, teorie, armonie, orchestraţie şi-l dispus pentru a compune muzica  poloneză. La 4 ani, a început să ia lecții de pian cu A.Tobo, iar la 8 ani a început să ia lecții de vioară cu R. Walter.
Primul său profesor a fost tatăl lui, care a urmat un conservator muzical, şi apoi Ludwig Thuille ,la München a urmat Şcoala de compozitor. Strauss a scris " Serenade pentru 13, Vântul, Op. 7 (1881), la 17ani, apoi dirijorul Hans von  Bülow l-a declarat  "de departe cea mai izbitoare personalitate după Brahms . "



A urmat studii de filosofie, estetică și istoria artelor la Universitatea din Munchen.
La vârsta de 20 ani, l-a întâlnit pe Hans von Bülow, care l-a ajutat să-l descopere pe Wagner.  Bülow a fost cel care a dirijat primele lucrări marcante ale lui Richard Strauss, printre care primul concert pentru corn (1885), cu tatăl lui ca solist. În același an,  Bülow l-a recomandat la Meiningen, unde a fost numit dirijor.
De la începutul carierei, Strauss, ca şi compozitor, era evident că orchestra a fost mediul său natural. Cu compoziţia de "fantezie simfonic" Aus Italien în 1886, Strauss a început o serie de lucrări care reprezintă atât una din fazele pivot din cariera sa cât şi un volum de muzică de importanţă majoră în repertoriul romantic german de mai târziu.



În lucrări, cum ar fi "Don Juan" (1888-1889), "Heldenleben Ein"(1897-1898), şi "Also sprach Zarathustra" (1895-1896) - a cărui utilizare în filmul din 2001: "A Space Odyssey", devine compozitorul de muzică cel mai uşor de recunoscut. Strauss a afişat darul său din abundenţă pentru exploatarea posibilităţilor coloristice ale orchestrei ca un dispozitiv dramatic. În 1898, a fost numit dirijor al Orchestrei Regale a Prusiei, la Berlin. A terminat "O viață de erou", autobiografie simfonică, în care măiestria coloritului orchestral, care îl caracteriza, a atins o adevărată culme.



Odată cu trecerea în secolului XX, "interesul" lui Strauss s- a transformat mai deplin spre operă, rezultând un volum de lucrări de neuitat : "Salome"(1903-1905), "Elektra"(1906 -1908), şi "Der Rosenkavalier" (1909-1910), sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale.
În 1919, Strauss a fost numit în conducerea artistică a Operei din Viena și a rămas aici până în 1925. În 1920, a susținut ultimul concert cu Orchestra de stat din Berlin. În anul următor, a făcut o călătorie în Ungaria și în România.
În 1922 a întreprins ultimul turneu în America de Nord și a susținut concerte cu Orchestra filarmonică din New York și cu Orchestra din Philadelphia. Întors la Viena, a devenit membru de onoare al Filarmonicii din Viena. În anii următori, au urmat călătorii în Spania, Grecia, Italia.





Când situaţia politică din Europa s-a înrăutăţit în anii 1930, schimbările profund politice au dus la implicarea confuză a lui  Strauss în "maşina de propagandă nazistă", iar compozitorul renunţă în cele din urmă, atât la relaţiile cu naziştii cât şi cu adversarii lor.



Odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lui Strauss i-a fost permis să-şi reia viaţa sa profesională. El a început însă să aibă probleme grave de sănătate iar situaţia financiară a fost compromisă.




În lunga sa carieră, a scris 16 lucrări pentru scenă, opere și balete, 14 lucrări orchestrale, 6 lucrări concertante, muzică de cameră și un mare număr de lieduri, cele mai multe dintre ele fiind mărturii valoroase. Neobosit în creație, desăvârșit în meșteșug, cu sentimente curate, sigur de sine în viață, cu un stil personal și legat de epocă, Strauss a fost, în adevăratul înțeles al cuvântului, un compozitor german autentic, în perioada de tranziție a stilurilor și de prăbușire socială.

Read More

Dinu Lipatti

Pentru muzicieni, Lipatti e o minune, pentru melomani – o alinare, pentru necunoscători – un pianist, iar pentru pianişti – o icoană. Lipatti e genul de artist care lasă în urma pasului său o dâră nepieritoare de lumină, tipologia sa umană însumează esenţialităţile bunătăţii, generozităţii şi prieteniei, fiinţa să lăuntrică trezeşte cel mai adânc fior al unei spiritualităţi sublime, înveşmântată mereu cu pendularea dintre firesc şi grav, cu media perfectă dintre candoarea umană şi muzica vieţii sale. În fond, Lipatti nu există. El s-a jertfit pe sine pentru muzică, s-a nimicit întru clădirea celui mai grandios monument al sufletului său: dăruirea prin muzică.


Dinu Lipatti  născut  pe 19 martie 1917, la Bucureşti, a fost un pianist, compozitor și pedagog român. Băieţelul cu ochii mari şi negri, prezenţa profundă şi misterioasă, era firav şi bolnăvicios. Privirea sa era blândă şi impresionantă prin gravitatea ei. Părinţii săi, Theodor şi Ana, aveau cunoştinţe muzicale, îndrumându-l de mic şi sprijinindu-i din plin talentul. Darurile muzicale înnăscute ale lui Dinu s-au manifestat de timpuriu. La şase luni îl asculta deja cu mare atenţie pe tatăl lui cântând la vioară.
 “Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu” .

Dorinţa tatălui era ca Dinu să devină violonist, de aceea în numeroase fotografii din copilărie el apare alături de acest instrument, cea mai renumită fiind aceea în care el primeşte botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu.






Ţinut la distanţă de colecţia de viori a tatălui său, Dinu s-a împrietenit încet încet cu claviatură pianului, cu care avea să lege ulterior o legătură de o sudură interioară uimitoare. A început să ia lecţii de pian de la Mihail Jora, iar, mai târziu, odată cu progresul veloce al tânărului pianist, a fost încredinţat profesoarei Florica Musicescu, cea care urma să-l formeze muzical pe cel mai mare pianist român al tuturor timpurilor şi unul din cei mai de seamă ai întregii lumi. Totuşi, deşi elev la clasa de pian a Floricăi Musicescu din acel moment, el studiază compoziţia cu Mihail Jora, preocupare ce l-a însoţit pe pianistul din interiorul său de-a lungul întregii sale vieţi.

În 1933, pentru că nu i s-a acordat premiul întâi, ci doar premiul al doilea la concursul internaţional de la Viena, marele pianist Alfred Cortot a părăsit juriul în semn de protest. În acelaşi an primeşte invitaţia lui Cortot de a studia la Paris.



Dinu se mută la Paris şi beneficiază de îndrumarea unor profesori de marcă, precum Alfred Cortot, Charles Munch (dirijat), Paul Dukas şi Nadia Boulanger (compoziţie); aici o cunoaşte pe Clara Haskil, pianistă româncă reputată, cu care va stabili o  frumoasă legătură care va dura până la finalul vieţii sale.





Între anii 1936-1937 susţine turnee în Germania şi Italia şi realizează primele sale înregistrări. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial rămâne la Bucureşti, unde susţine numeroase recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu. În 1943 părăseşte ţara împreună cu viitoarea sa soţie, Madeleine Cantacuzino, şi se stabileşte împreună cu ea la Geneva. Aici va primi postul de profesor de pian la Conservatorul de Muzică până în anul 1949. În acelaşi an, 1943, este diagnosticat cu leucemie, fapt care cauzează anularea unor turnee în Australia şi S.U.A. şi impunerea unui program de lucru redus. În ciuda recomandărilor medicale de repaus, Lipatti continuă să cânte alături de orchestre celebre, ca Berlin Philarmonic Orchestră, London Philarmonia Orchestră, precum şi sub bagheta unor dirijori renumiţi, ca Herbert von Karajan, Ernst Ansermet sau George Georgescu.




Ultimul recital susţinut de Lipatti pe 16 septembrie 1950 în cadrul festivalului de la Besancon a intrat în legendă ca una dintre cele mai emoţionante şi înălţătoare ocazii artistice ale secolului XX. Chinuit de boala care pusese stăpânire pe trupul său, în dimineaţa recitalului starea sănătăţii sale era atât de precară, încât medicul său, Dubois Ferriere, era convins că recitalul se va suspenda. Însă Lipatti a insistat să cânte.

Dinu şi Madeleine Lipatti, Besançon 1950.

Cei care au asistat la acel concert au mărturisit ulterior efortul titanic, aproape supra-uman, pe care Lipatti l-a făcut pentru a împlini cel din urmă îngânat al sufletului său. Era ultima dată când avea să urce în scenă. Întreaga să suferinţă s-a însumat în acel concert sub forma unei sinteze absolute a artei sale, a geniului şi talentului său inegalabile.


La mai puţin de trei luni de la ultimul său recital, pe data de 2 decembrie 1950, la doar 33 de ani, Dinu Lipatti s-a stins din viaţă, în timp ce asculta la radio unul din ultimele cvartete ale lui Beethoven. A fost ales postum membru al Academiei Române.


                                   Dinu Lipatti, la casa sa de vacanţă de pe moşia Fundăţeanca.

 

Casa Memorială Dinu Lipatti  - Conacul Lipatti de la Fundățeanca (jud. Argeş)

Construitǎ între anii 1938 şi 1942, Casa Memorialǎ Dinu Lipatti a fost deschisǎ publicului începând cu anul 1985. Ridicatǎ de cǎtre tatǎl marelui pianist, Constantin Lipatti, Casa Memorialǎ din satul Ciolceşti (jud. Argeş) se identificǎ cu frumoasele clipe de relaxare, cu perioada copilǎriei, cu momentele de linişte, clipe în care faimosul pianist se retrǎgea aici, în casa sufletului sǎu creativ.
În anul 2000 Casa Memorialǎ Dinu Lipatti a fost renovatǎ într-un stil modernist.

 „Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate să fi degajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape… aş prefera să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea fi cel mai nebunatic şi fermecător dintre prieteni!”
(Nikita Magaloff- profesor la Conservatorul din Geneva)

Read More