Dinu Lipatti

Pentru muzicieni, Lipatti e o minune, pentru melomani – o alinare, pentru necunoscători – un pianist, iar pentru pianişti – o icoană. Lipatti e genul de artist care lasă în urma pasului său o dâră nepieritoare de lumină, tipologia sa umană însumează esenţialităţile bunătăţii, generozităţii şi prieteniei, fiinţa să lăuntrică trezeşte cel mai adânc fior al unei spiritualităţi sublime, înveşmântată mereu cu pendularea dintre firesc şi grav, cu media perfectă dintre candoarea umană şi muzica vieţii sale. În fond, Lipatti nu există. El s-a jertfit pe sine pentru muzică, s-a nimicit întru clădirea celui mai grandios monument al sufletului său: dăruirea prin muzică.


Dinu Lipatti  născut  pe 19 martie 1917, la Bucureşti, a fost un pianist, compozitor și pedagog român. Băieţelul cu ochii mari şi negri, prezenţa profundă şi misterioasă, era firav şi bolnăvicios. Privirea sa era blândă şi impresionantă prin gravitatea ei. Părinţii săi, Theodor şi Ana, aveau cunoştinţe muzicale, îndrumându-l de mic şi sprijinindu-i din plin talentul. Darurile muzicale înnăscute ale lui Dinu s-au manifestat de timpuriu. La şase luni îl asculta deja cu mare atenţie pe tatăl lui cântând la vioară.
 “Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu” .

Dorinţa tatălui era ca Dinu să devină violonist, de aceea în numeroase fotografii din copilărie el apare alături de acest instrument, cea mai renumită fiind aceea în care el primeşte botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu.






Ţinut la distanţă de colecţia de viori a tatălui său, Dinu s-a împrietenit încet încet cu claviatură pianului, cu care avea să lege ulterior o legătură de o sudură interioară uimitoare. A început să ia lecţii de pian de la Mihail Jora, iar, mai târziu, odată cu progresul veloce al tânărului pianist, a fost încredinţat profesoarei Florica Musicescu, cea care urma să-l formeze muzical pe cel mai mare pianist român al tuturor timpurilor şi unul din cei mai de seamă ai întregii lumi. Totuşi, deşi elev la clasa de pian a Floricăi Musicescu din acel moment, el studiază compoziţia cu Mihail Jora, preocupare ce l-a însoţit pe pianistul din interiorul său de-a lungul întregii sale vieţi.

În 1933, pentru că nu i s-a acordat premiul întâi, ci doar premiul al doilea la concursul internaţional de la Viena, marele pianist Alfred Cortot a părăsit juriul în semn de protest. În acelaşi an primeşte invitaţia lui Cortot de a studia la Paris.



Dinu se mută la Paris şi beneficiază de îndrumarea unor profesori de marcă, precum Alfred Cortot, Charles Munch (dirijat), Paul Dukas şi Nadia Boulanger (compoziţie); aici o cunoaşte pe Clara Haskil, pianistă româncă reputată, cu care va stabili o  frumoasă legătură care va dura până la finalul vieţii sale.





Între anii 1936-1937 susţine turnee în Germania şi Italia şi realizează primele sale înregistrări. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial rămâne la Bucureşti, unde susţine numeroase recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu. În 1943 părăseşte ţara împreună cu viitoarea sa soţie, Madeleine Cantacuzino, şi se stabileşte împreună cu ea la Geneva. Aici va primi postul de profesor de pian la Conservatorul de Muzică până în anul 1949. În acelaşi an, 1943, este diagnosticat cu leucemie, fapt care cauzează anularea unor turnee în Australia şi S.U.A. şi impunerea unui program de lucru redus. În ciuda recomandărilor medicale de repaus, Lipatti continuă să cânte alături de orchestre celebre, ca Berlin Philarmonic Orchestră, London Philarmonia Orchestră, precum şi sub bagheta unor dirijori renumiţi, ca Herbert von Karajan, Ernst Ansermet sau George Georgescu.




Ultimul recital susţinut de Lipatti pe 16 septembrie 1950 în cadrul festivalului de la Besancon a intrat în legendă ca una dintre cele mai emoţionante şi înălţătoare ocazii artistice ale secolului XX. Chinuit de boala care pusese stăpânire pe trupul său, în dimineaţa recitalului starea sănătăţii sale era atât de precară, încât medicul său, Dubois Ferriere, era convins că recitalul se va suspenda. Însă Lipatti a insistat să cânte.

Dinu şi Madeleine Lipatti, Besançon 1950.

Cei care au asistat la acel concert au mărturisit ulterior efortul titanic, aproape supra-uman, pe care Lipatti l-a făcut pentru a împlini cel din urmă îngânat al sufletului său. Era ultima dată când avea să urce în scenă. Întreaga să suferinţă s-a însumat în acel concert sub forma unei sinteze absolute a artei sale, a geniului şi talentului său inegalabile.


La mai puţin de trei luni de la ultimul său recital, pe data de 2 decembrie 1950, la doar 33 de ani, Dinu Lipatti s-a stins din viaţă, în timp ce asculta la radio unul din ultimele cvartete ale lui Beethoven. A fost ales postum membru al Academiei Române.


                                   Dinu Lipatti, la casa sa de vacanţă de pe moşia Fundăţeanca.

 

Casa Memorială Dinu Lipatti  - Conacul Lipatti de la Fundățeanca (jud. Argeş)

Construitǎ între anii 1938 şi 1942, Casa Memorialǎ Dinu Lipatti a fost deschisǎ publicului începând cu anul 1985. Ridicatǎ de cǎtre tatǎl marelui pianist, Constantin Lipatti, Casa Memorialǎ din satul Ciolceşti (jud. Argeş) se identificǎ cu frumoasele clipe de relaxare, cu perioada copilǎriei, cu momentele de linişte, clipe în care faimosul pianist se retrǎgea aici, în casa sufletului sǎu creativ.
În anul 2000 Casa Memorialǎ Dinu Lipatti a fost renovatǎ într-un stil modernist.

 „Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate să fi degajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape… aş prefera să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea fi cel mai nebunatic şi fermecător dintre prieteni!”
(Nikita Magaloff- profesor la Conservatorul din Geneva)

Posted in: DinuLipatti,muzicaclasica,vioricacrainic