„Recunosc că nici înainte de arestare și cu atât mai mult după experiența vieții petrecute în închisoare nu m-au impresionat și nu am fost în stare să acord respectul cuvenit, din principiu, gradelor, titlurilor, sau membrilor ierarhiei vreunei organizații, fie ea politică, militară, ori bisericească, decât în măsura în care oamenii care le reprezentau erau, într-adevăr, respectabili. Nici uniformele, nici numele sonore, nici originea socială, nici chiar vârsta părului cărunt nu m-au împiedicat să-i apreciez după alte criterii decât ale onestității și caracterului integru. Am respectat și admirat numai noblețea de caracter. Nu cred că te înnobilează nici sângele, nici gradul de cultură, nici munca !”
Ion Ioanid s-a născut la 28 martie 1926 în comună Ilovăț, județul Mehedinți (tatăl său, Tilică Ioanid, boier și ministru, a decedat în 1940). Tot la Ilovăț, în casa părintească, a fost botezat de preotul din sat. Naș i-a fost Octavian Goga, cu care tatăl lui a fost prieten nedespărțit de-a lungul întregii vieți atât de agitate a generației lor. Primele clase de liceu le-a făcut în București, la "Sfântul Sava", iar ultimele la "Spiru Haret". Bacalaureatul și-l dă în 1944, împreună cu absolvenții liceelor din Turnu Severin, în localul școlii din Sisești, comună în care, din cauza bombardamentelor anglo-americane, se refugiaseră profesori și candidați. În toamna aceluiași an, din cauza invaziei sovietice, ajunge cu întârziere în București și pierde termenul de înscriere la facultate. S-a înscris apoi la Facultatea de Drept, dar în anul al treilea a fost exmatriculat din cauza originii sociale "nesănătoase".
În iulie 1952 este însă arestat din nou, de această dată judecat și condamnat la 20 de ani muncă forțată. După un scurt popas în Jilava și Oradea, este trimis, împreună cu un lot numeros, la mina de plumb de la Cavnic, de unde, în primăvara anului următor (1953), evadează împreună cu alți câțiva deținuți. După câteva luni de libertate trăită în clandestinitate, este prins și se întoarce îndărăt în temniță, printre camarazii săi.
A executat 12 ani de închisoare, trecând prin cele mai grele spaţii carcerale.
Va fi eliberat în 1964, o dată cu eliberarea generală a tuturor deținuților politici.
"După eliberare, noi, "puşcăriaşii" am ţinut legătura între noi, am rămas, toţi, solidari, chiar dacă ne aflam într-o închisoare ceva mai mare, cât o tară.În schimb, pe cei "rămaşi" acasă nu i-am mai găsit aşa cum îi lăsasem. Micul compromis zilnic îi deformase.
Înainte de arestare, împreună cu colegii de scoală, de generaţie, nu numai că gândeam la fel, dar şi acţionam la fel. Ne duceam să-i ascultăm pe Rege, pe Maniu. Ba mai mult, pe-atunci, imediat după război, era epoca organizaţiilor clandestine împotriva comuniştilor şi făceam şi noi cum ne pricepeam. Eram nişte amatori, altminteri entuziaşti şi hotărâţi. Strângeam arme - între noi funcţiona un mic trafic de arme, ba primite, ba găsite, ba căpătate. Unii dintre noi au căzut în mâinile securităţii şi au făcut închisoare. Alţii au scăpat. Când ne-am reîntâlnit, după 13 ani, unul din ei mi-a spus: "măi, ce greşeala să te bagi în asemenea poveşti fără vreo speranţă..." De parcă el nu se băgase în aceleaşi "poveşti". Ne judeca acţiunile "nesăbuite" prin prisma timpului, ca şi cum el n-ar fi participat la ele."
În 1969 reușește să emigreze în Republica Federală Germania, unde i se acordă azil politic.
"În prima mea fază de exil a trebuit să supravieţuiesc. Am lucrat la o fabrică de boilere, la o bandă rulantă, alături de turci, sârbi, în perioada de boom a Germaniei, când era mare nevoie de mână de lucru. Pot să vă spun că personal, cei pe care i-am întâlnit - în lagăr, la poliţie etc. - aveau cuvinte de simpatie pentru români. Nemţii mai aveau o uşoară râca, pentru actul de la 23 august. Spuneau că i-am trădat.
Când încercam să le explic ce este în România, mă trezeam brusc în faţa unor surdo-muţi, cu care nu aveam cum să dialoghez. Poveştile din puşcărie nu puteau fi înţelese. Când spuneai că vii din România, numaidecât răspundeau: "A, Ceauşescu!". La schimbarea opiniei despre Ceauşescu, foarte favorabilă în tot occidentul la vremea aceea, au contribuit şi saşii, cumpăraţi din România de statul german.
În final, se ajunsese la părerea că românii înghit orice, că poporul este învăţat să îndure, că am stat noi şi sub turci şi ne-am obişnuit cu umilinţa, că mămăliga nu face explozie şi tot aşa. Cum puteam să le explic că la noi "mămăliga" explodase mult mai devreme - imediat după venirea comuniştilor, că noi avuseserăm parte de cel mai mare şi mai distrugător gulag, după cel al ruşilor! Nimic din toate acestea nu i-ar fi convins. Dispreţul faţă de noi era mult prea mare! "
La circa un an de la stabilirea sa în Germania, a fost angajat de departamentul românesc al postului de radio Europa Liberă, de la microfonul căruia s-a adresat timp de aproximativ 24 de ani românilor, informându-i și îmbărbătându-i, până la pensionare.
- Când v-aţi hotărât să rămâneţi definitiv în Germania?
- Păi, de-asta am şi plecat din tară. Ca să rămân. Mai întâi am ajuns la Zürich. După o săptămână de stat în Elveţia, am ajuns în Germania, pentru care aveam viză de tranzit. Am venit la München, unde aveam prieteni de familie de-ai părinţilor mei şi unde se găsea o puternică colonie de români. Prietenii mei m-au găzduit, m-au plimbat, apoi m-au dus la Zirendorf, unde se afla un lagăr pentru cei care cereau azil.
Eram posesorul unui lucru extraordinar pentru autorităţile germane, luat fără să ştiu, cu mine, într-un compartiment al portofelului: copia foii de eliberare din închisoare. Era un document rar şi preţios în 1969. Evident, n-a fost nici o problemă pentru obţinerea exilului, dar a durat ceva mai mult decât de obicei, din pricina cehilor. Era după Primăvara de la Praga şi după invadarea Cehoslovaciei. Diferenţa dintre regimul de la Bucureşti şi cel de la Praga, ocupată de ruşi, era enormă. Cehii veneau cu maşina la Zirendorf, luau contact cu cehii aflaţi acolo, se informau asupra celor ce-aveau de făcut şi plecau înapoi în tară. Abia apoi îşi luau familia, lucrurile - tot ce voiau - şi reveneau pentru azil în Germania. În câteva zile, li se rezolvau problemele. Am stat cam o lună în lagăr, până să mi se dea paşaport de azilant.
Apoi am avut o păţanie amuzantă. M-am trezit într-o zi cu un plic pe care scria Kriminalpolizei. Am intrat în panică. M-am dus la Caritas, unde lucra un român, Tase, care se ocupa de problemele românilor. Nici el nu ştia despre ce-ar putea fi vorba.
Am mers împreună la poliţie unde, un comisar foarte amabil a scos un dosar şi a început să citească. Era toată povestea mea: că aveam viză de tranzit de 48 de ore pe care o depăşisem şi aşa mai departe, ne-a citit pagini întregi, spunându-mi că m-am făcut vinovat de depăşire de termen, drept care eram pasibil de închisoare, amendă etc. Eu tot săream de pe scaun şi dădeam să vorbesc, fără rezultat însă. Pe urmă, la fel de calm şi impasibil ne-a citit cea de a doua parte a dosarului, care anula toată prima parte. "De ce ne-aţi mai chemat?" a vrut să ştie Tase. "Domnilor, hârtiile au viaţa lor, ni s-a răspuns. Acestea trebuiau să-şi încheie viaţa şi, de aceea, v-am chemat să vă aduc la cunoştinţa cele citite. Vă rog să semnaţi că aţi luat la cunoştinţă".
După decembrie 1989 și-a publicat în țară cartea intitulată „Închisoarea noastră cea de toate zilele“, monumentală frescă a vieții deținuților din închisorile comuniste, comparabilă în multe privințe cu scrisul deconspirator al lui Soljeniţîn.Încă de la apariția primelor volume, cartea a fost remarcată atât de critică literară, cât și de cei interesați de memorialistica de închisoare ca document istoric sau psihologic. În această operă a sa, Ion Ioanid reușește, printre altele, să zugrăvească o întreagă galerie de caractere umane.
Monumentala sa operă, „Închisoarea noastră cea de toate zilele“ (5 volume, în ediția princeps), pe care ne-a lăsat-o moștenire, nu este doar literatură, sau nu este în primul rând literatură, ci un document cutremurător.
"Ar trebui să repet ce-a spus Monica Lovinescu, într-un episod al "Memorialului durerii": sunt pentru iertare, dar ca să iertăm trebuie să ştim pe cine iertăm."
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Va rog sa va spuneti parerea , fiecare parere conteaza , doar o singura rugaminte am pastrati limbajul decent , fara cuvinte urate injuraturi , instigare la rasism ,xenofobie si jignire a celui caruia va adresati ( vom modera doar aceste comentarii ),va multumesc si asteptam cu interes comentariile dumneavoastra. .