"Am aflat, recent, povestea lui
Zoltan „Zoli“ Kelemen. Este patinator
artistic, singurul sportiv al acestei discipline cu care România se va
prezenta la Olimpiada de la Soci. Mai are doi fraţi, este orfan de tată,
a crescut în Miercurea Ciuc. Pe cînd era copil, făcînd trăsnăi lîngă o
groapă de gunoi, a rămas fără un ochi, pe cînd se juca de-a explodatul
unor tuburi goale de deodorant. În plus, are un rinichi firav,
polichistic. Asta înseamnă că, la orice căzătură mai severă pe gheaţă,
riscă să petreacă nişte zile în spital. Timp de şapte ani, s-a antrenat
cu Cornel Gheorghe, unul dintre puţinii patinatori români cu oarece
rezultate la nivel european şi mondial. Este simplu de imaginat tipul de
relaţie care s-a format între orfanul Zoli şi antrenorul său. La un
moment dat, s-a mutat la Bucureşti, a terminat liceul la Racoviţă şi
facultatea la IEFS. Apoi, a urmat o mică dramă. Federaţia, din varii
motive (dintre care invidia şi meschinăria nu lipsesc), a decis să nu
mai plătească antrenorul. „Din ceva trebuie să trăiesc şi eu, nu mai am
cum să te antrenez“, o fi zis Cornel. După acei şapte ani, îmi imaginez
că Zoli s-a simţit părăsit, trădat.
De cel care îi fusese, cu siguranţă,
un tată-surogat, la vremea grea a adolescenţei. În fine. După alţi doi
ani de pregătire la Braşov, după alte prezenţe la concursuri
internaţionale, Kelemen a ajuns în Elveţia, la un român stabilit acolo
(Gheorghe Chiper). Pentru a se întreţine într-un sport scump, lucrează
ca antrenor pentru copii. În ultimii patru ani, România (prin federaţia
de specialitate şi prin comitetul său olimpic) nu a contribuit cu nimic
la pregătirea lui. Nici măcar un euro (sau un franc elveţian).
Se pare
că doar Primăria din Miercurea Ciuc i-a plătit cîte 500 de lei pe lună,
ca un soi de stipendie din partea comunităţii a cărei mîndrie este.
Chiper şi Kelemen au declarat în repetate rînduri că nu doresc să stea
cu mîna întinsă. Ei participă în continuare la competiţii pentru a arăta
că există, că pot face (oarece) performanţă, chiar dacă ţara pe care o
reprezintă îi ignoră. La ultimele campionate europene, a reuşit un
program scurt bun, care l-a plasat pe locul 14. A ratat însă copios în
programul lung, astfel încît s-a clasat, în final, mai jos de locul 20. E
greu să faci mai mult, cînd eşti nevoit să munceşti pentru a te
întreţine, ca sportiv de mare performanţă.
Alina Alexoi, colega mea de
la TVR care a comentat în direct, întreba pe bună dreptate: „De ce
scrie acolo, pe ecran: Zoltan Kelemen – România? Ar fi trebuit să scrie
Zoltan Kelemen – Eu însumi.“ Pe de altă parte, de ce m-ar mira povestea
patinatorului? Am avut sute de tineri străluciţi, trimişi la studii în
străinătate prin Programul „Bursele Guvernului României“. Odată întorşi
acasă, au fost daţi de colo-colo, pe principiul: „Ne laşi în pace cu
prostiile pe care le-ai învăţat matale la Oxford? Aici facem lucrurile
cum ştim noi: cumsecade, ca lumea, pentru a fi în rîndul lumii.“
Ferească Domnul să vrei să fii mai bun decît alţii, în România.
Riscurile sînt mai mari decît în alte ţări. Încep să fiu de acord cu
Alina Mungiu: societatea asta nu ştie încă să-şi crească, apoi să-şi
pună, pe raftul cuvenit, valorile."
(autor: Gabriel Giurgiu - realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR)
