Ce-a ros în noi cu aspru ei acizi;
Vă pălmuiască mânecile goale,
Zbătute-n vânt, a mii de invalizi,
Bucatele vă sângereaze-n gură
Şi groaza să vă ciocanească-n uşi!
Să vă frământe visele, cu ura,
Scheletele flăcăilor răpuşi!
Eu vă blestem în numele vieţii
Pe care-o ducem demni şi îndârjiţi:
Să nu puteţi urâ, să nu iubiţi!
Să nu puteţi să râdeţi, nici să plângeţi,
Să n-aveţi noapte şi nici zi cu soare,
Să n-auziţi nici să rostiţi cuvânt,
Să duceţi traiul pulberii hoinare
Şi-al nourilor fugăriţi de vânt!
Când peste nepăsarea gropii voastre
Uitarea-şi va aşterne sur zăbun,
Abia atunci au să se ostoiască
Mâniile blestemului ce-l spun!".
Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comună Mălini, județul Suceava, atunci în județul Baia - d. 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român. La data de 15 septembrie 1952, Labiș a intrat la școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Acolo, el a cheltuit toți banii pe cărți noi și folosite, şi a editat secțiunea poezie din revista școlii. Printre profesorii lui au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Deși el a îmbrățișat ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, în timpul celui de al doilea an de școală, el a devenit un lider de opinie și o stea în cadrul partidului, care, având în vedere spiritul său liber și o demnitate incoruptibilă, a fost făcut activist al Partidului Comunist Român. În februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la el pentru presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunei de Lucru a Tineretului (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre el și, cu un vot împotrivă, a decis să-l expulzeze din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare. În această perioadă el l-a vizitat frecvent pe Sadoveanu. El a recitat o poezie de a lui în iunie 1954, la absolvire și a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamnă lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său celebru, "Moartea Căprioarei", apare în Viața Românească în acest an.
În 1955-1956, Labiș a scris opere lirice. Multe dintre ele, deși publicate în reviste, nu a făcut parte din primul său volum, "Primele iubiri", care a apărut cu întârziere în toamna anului 1956. La scurt timp înainte de aceasta, el a publicat o lucrare pentru copii, "Puiul de Cerb". Unele dintre aceste poezii au rămas în manuscris, fiind, în cele din urmă, publicate postum după 1962. În martie 1956, el a ținut un discurs la conferința națională a scriitorilor tineri și ca pe tot parcursul anului, a fost „uimitor de productiv”, a continuat să scrie poezii și să publice în afară de cele din "Primele iubiri" și se pregătea activ pentru volumul său viitor.
În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore cu cunoștințe și băuse cafea și țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai. El a fost condus acasă de Maria Polevoi, o dansatoare în trupă Armatei pe care o întâlnise în acea seară. Era după miezul nopții și mijlocul de transport public tocmai a început să se miște de pe loc. Aparent, el și-a pierdut echilibrul și a fost prins în grilajul dintre vagoane, lovindu-se cu capul de trotuar și fiind târât pe o distanță scurtă. O investigație oficială stabilește că ebrietatea a fost cauza căderii lui, dosarul fiind rapid închis. Locul accidentului din Piața Universității se afla peste drum de Spitalul Colțea unde a fost transportat imediat. Măduva spinării a fost secționată, trupul fiind paralizat (la 02:30 un chirurg a notat: „traume craniene și vertebrale, paralizie”). Spre zori, el a fost dus la Spitalul de Urgență.
"Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă... "
Imediat după accident, istoricul literar Alexandru Oprea a propus din nou eliminarea lui din UTM. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală enormă de către colegii săi, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil. Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineața, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulți scriitori proeminenți au citit și poemul său Moartea Căprioarei. El a fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin fața mormântului lui Mihai Eminescu.
După Revoluția română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiș este primul poet român disident .... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conțineau prea multe teme voalat anti-comuniste. "Inerție", în titlul celui de al doilea volum poate să se fi referit la absența unei destalinizări veritabile a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. El și prietenii săi au discutat despre problema Basarabiei. La data de 3 noiembrie 1956, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, "Trăiască Regele". La Capșa, în timpul unei discuții anti-sovietice privind revoluția maghiară recentă, s-a ridicat și a recitat cu voce tare "Doina" lui Eminescu poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mișcării studențești în București, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creștere, un proces ar fi fost incomod.
Prin studiile, articolele și toate aparițiile în revistele literare din această perioadă, Labiș a dovedit a fi o sursă durabilă de inspirație și de orientare pentru generația 1960 de poeți români, condusă de Nichita Stănescu.
Moartea lui Nicolae Labiş. Nopţile de coşmar ale poetului ucis.
"De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic, revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură, dar, mai ales, din partea responsabililor cu "tinerele talente": M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a. Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş "un rătăcit" cu idei "dăunătoare" şi crevnd în jurul lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului - Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi "victimă" l-au pârât pentru "tentativă de viol" asupra naivei Doina Ciurea. Doar M. Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni.
"Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare "de interes naţional". Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.
"Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie.
"Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea pe executant.
"Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii", declara cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară.
Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.
Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte - cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, "numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii" (acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI).
