Ion Ghica (n. 12 august 1816, București - d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, academician, autor, diplomat, matematician, om politic și pedagog român,prim-ministru al României de două ori, între 1866 și 1867, respectiv între 1870 și 1871, președinte al Academiei Române de patru ori (1876 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895).
Conspirația eșuând, Ion Ghica revine în Țara Românească, unde, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell reactiveazăsocietatea secretă Frăția, înființată de ei în 1843 (între timp aderaseră la această societate și alți „pașoptiști”), care a fost motorul revoluției de la 1848.[2]. Pentru că, ulterior, în corespondența sa personală și diplomatică, utiliza alfabetul masonicpentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru”. [3]
În lucrarea ”Reorganisarea României”, Ion Ghica scria în prefaţă:”Comunele trebuie să constitue corpuri morale având fie care viaţa sa proprie şi individuale prin urmare trebuinţe şi interese independente unele de ale celor lalte”. În Titlul I, Secţia I-”Formarea comunei, locuitorii şi sarcinile la care suntu supuşi” aflăm următoarele: ”O adunare de mai multe familii ca să potă forma o comună, trebuie să coprindă cel puţin 500 locuitori; Satele care nu vor avea cel puţin 500 locuitori se vor uni cu cele mai vecine, şi vor forma între dânsele o comună, compusă de două sau mai multe secţii; Tot locuitorul este dator să facă parte din o comună şi să fie înscris acolo etc.” La Secţia II-Însărcinări ale domiciliului şi însărcinări ale comunei-aflăm: ”Art. 9: Nici un locuitor născut sau naturalisat, nu pote să se apere de îndatoririle şi sarcinile ce-i impune naţionalitatea sa; Art. 10: Cualitatea de Român se perde: a)Prin naturalisare în ţeră streină; b)Prin priimire fără autorisaţia Guvernului, a unei funcţii publice în stat strein; c)Prin stabilire în ţera streină, fără spirit de reînturnare; Art. 11: Tot locuitorul unei comune este dator să se supue la sistemul de plată, ce se va socoti necesariu pentru bunul ordin şi asicurarea comunei”.
Potrivit organizării propuse de Ion Ghica, fiecare comună trebuia să aibă un sediu, să plătească un preot pentru toate activităţile de cult(art. 14) şi să aibă cel puţin o şcoală(art. 17). Orice comună trebuia să ţie o şcoală primară pe cheltuiala sa, dacă localitatea avea o populaţie mai numeroasă obligaţiile creşteau. Este interesantă propunerea lui Ion Ghica în privinţa gratuităţii serviciilor de cult, preotul nu putea să perceapă nici un fel de taxe pentru botez, cununie, înmormântare şi alte obligaţii bisericeşti. Din nefericire, legea de mai târziu nu a cuprins aceste lucruri. Orice comună de peste 5000 de locuitori avea obligaţia să ţină un corp de pompieri.
Din Secţia III – Despre atribuţiile şi îndatoririle ”Consiliului Comunal” aflăm un sistem de organizare foarte interesant. Mai întâi, primarul(Mare), viceprimarul(ajutorul de Mare) şi consilierii nu primeau bani pentru aceste funcţii. Existau 10 consilieri la 500 locuitori, 20 la 10 000 locuitori şi de aici se adăuga câte un consilier pentru fiecare 5000 de locuitori. Şi în privinţa ajutorilor de primar erau prevederi, astfel de la 2500 de locuitori apărea cel de-al doilea şi de la 10 000 cel de-al treilea.
Cea mai interesantă parte a lucrării lui Ion Ghica, mai ales prin prisma prezentului financiar, se referă la ”Cheltuelile şi veniturile comunale”-Secţia VI. Astfel, cheltuielile comunale erau împărţite în obligatorii şi facultative. Cele obligatorii se refereau la întreţinerea localului primăriei, cheltuielile cu materialele consumabile, plata perceptorului municipal şi a celor însărcinaţi cu strângerea taxelor, plata pădurarilor şi paznicilor comunei, orice alte cheltuielile presupuse de funcţionarea unor instituţii la nivelul comunei. Poate că descentralizarea care se doreşte în prezent în România acolo ne va duce în perioada apropiată. De asemenea, veniturile comunelor erau ordinare şi extraordinare dar mult mai multe decât în prezent. În Secţia VIII-Contabilitatea comunelor-Art.124 se spunea: ”Veniturile şi cheltuielile comunale se făcu de un contabil singur însărcinat, şi sub răspundere de a priveghia intrarea tutulor veniturilor comunei şi a tutulor sumelor ce i s-ar cuveni să priimescă; precum şi de a plăti cheltuelile deslegate de Mare, pone la sumele însemnate după regulă. Tote registrele taxelor, împărţirilor şi prestariloru locale, trebuie a se da în priimirea acestui contabil.”
Născut în Familia Ghica, fiu al logofătului Dimitrie Ghica, educat în București și în vestul Europei, a studiat ingineria șimatematica la Paris între 1837 și 1840[1].
S-a reîntors în Moldova, unde devine lector de matematică la Universitatea fondată de domnitorul Mihail Sturdza la Iași.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, editează săptămânalul Propășirea.
A făcut parte din conspirația din 1848, care dorea o uniune a Țării Românești și Moldovei, sub un prinț autohton, Mihail Sturdza.
Conspirația eșuând, Ion Ghica revine în Țara Românească, unde, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell reactiveazăsocietatea secretă Frăția, înființată de ei în 1843 (între timp aderaseră la această societate și alți „pașoptiști”), care a fost motorul revoluției de la 1848.[2]. Pentru că, ulterior, în corespondența sa personală și diplomatică, utiliza alfabetul masonicpentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru”. [3]
În timpul revoluției de la 1848, a fost trimis de către guvernul provizoriu ca reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea revoluției, a rămas în exil la Istanbul; ulterior a fost numit de autoritățile turce în funcția de Bei al Samosului (1853 - 1859), unde a reușit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii. La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de lasultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Prinț de Samos.
În 1859 după unirea Moldovei și Țării Românești a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă și devine prim-ministru în timpul lui Cuza si apoi în timpul lui Carol I al României[2]. Natura sa neliniștită îl va face să participe și la mișcările antidinastice din 1870- 1871.
În afară de distincția în politică, Ion Ghica a obținut și o reputație literară prin ale saleScrisori către Alecsandri, prietenul său de o viață, scrise la Londra și descriind vechea stare a societății românești care dispărea rapid[4]. A fost și autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 și Convorbiri Economice. A fost primul care a susținut apariția unei industrii și al unui comerț național.
Opere publicate
- Vademecum al inginerului și al comerciantului, 1848, 1865
- Ajutorul comerciantului, al agricultorului și al inginerului, 1873 (coautor: Dimitrie A. Sturdza)
- Poids de la MoldoValachie dans la Question d’Orient, 1838
- Scrisori către Vasile Alecsandri, 1880
- Amintiri din pribegie, 1848
- Convorbiri economice, 1865 – 1875
Despre organizarea comunei
În lucrarea ”Reorganisarea României”, Ion Ghica scria în prefaţă:”Comunele trebuie să constitue corpuri morale având fie care viaţa sa proprie şi individuale prin urmare trebuinţe şi interese independente unele de ale celor lalte”. În Titlul I, Secţia I-”Formarea comunei, locuitorii şi sarcinile la care suntu supuşi” aflăm următoarele: ”O adunare de mai multe familii ca să potă forma o comună, trebuie să coprindă cel puţin 500 locuitori; Satele care nu vor avea cel puţin 500 locuitori se vor uni cu cele mai vecine, şi vor forma între dânsele o comună, compusă de două sau mai multe secţii; Tot locuitorul este dator să facă parte din o comună şi să fie înscris acolo etc.” La Secţia II-Însărcinări ale domiciliului şi însărcinări ale comunei-aflăm: ”Art. 9: Nici un locuitor născut sau naturalisat, nu pote să se apere de îndatoririle şi sarcinile ce-i impune naţionalitatea sa; Art. 10: Cualitatea de Român se perde: a)Prin naturalisare în ţeră streină; b)Prin priimire fără autorisaţia Guvernului, a unei funcţii publice în stat strein; c)Prin stabilire în ţera streină, fără spirit de reînturnare; Art. 11: Tot locuitorul unei comune este dator să se supue la sistemul de plată, ce se va socoti necesariu pentru bunul ordin şi asicurarea comunei”.
Potrivit organizării propuse de Ion Ghica, fiecare comună trebuia să aibă un sediu, să plătească un preot pentru toate activităţile de cult(art. 14) şi să aibă cel puţin o şcoală(art. 17). Orice comună trebuia să ţie o şcoală primară pe cheltuiala sa, dacă localitatea avea o populaţie mai numeroasă obligaţiile creşteau. Este interesantă propunerea lui Ion Ghica în privinţa gratuităţii serviciilor de cult, preotul nu putea să perceapă nici un fel de taxe pentru botez, cununie, înmormântare şi alte obligaţii bisericeşti. Din nefericire, legea de mai târziu nu a cuprins aceste lucruri. Orice comună de peste 5000 de locuitori avea obligaţia să ţină un corp de pompieri.
Din Secţia III – Despre atribuţiile şi îndatoririle ”Consiliului Comunal” aflăm un sistem de organizare foarte interesant. Mai întâi, primarul(Mare), viceprimarul(ajutorul de Mare) şi consilierii nu primeau bani pentru aceste funcţii. Existau 10 consilieri la 500 locuitori, 20 la 10 000 locuitori şi de aici se adăuga câte un consilier pentru fiecare 5000 de locuitori. Şi în privinţa ajutorilor de primar erau prevederi, astfel de la 2500 de locuitori apărea cel de-al doilea şi de la 10 000 cel de-al treilea.
Obligaţiile financiare ale comunelor
Cea mai interesantă parte a lucrării lui Ion Ghica, mai ales prin prisma prezentului financiar, se referă la ”Cheltuelile şi veniturile comunale”-Secţia VI. Astfel, cheltuielile comunale erau împărţite în obligatorii şi facultative. Cele obligatorii se refereau la întreţinerea localului primăriei, cheltuielile cu materialele consumabile, plata perceptorului municipal şi a celor însărcinaţi cu strângerea taxelor, plata pădurarilor şi paznicilor comunei, orice alte cheltuielile presupuse de funcţionarea unor instituţii la nivelul comunei. Poate că descentralizarea care se doreşte în prezent în România acolo ne va duce în perioada apropiată. De asemenea, veniturile comunelor erau ordinare şi extraordinare dar mult mai multe decât în prezent. În Secţia VIII-Contabilitatea comunelor-Art.124 se spunea: ”Veniturile şi cheltuielile comunale se făcu de un contabil singur însărcinat, şi sub răspundere de a priveghia intrarea tutulor veniturilor comunei şi a tutulor sumelor ce i s-ar cuveni să priimescă; precum şi de a plăti cheltuelile deslegate de Mare, pone la sumele însemnate după regulă. Tote registrele taxelor, împărţirilor şi prestariloru locale, trebuie a se da în priimirea acestui contabil.”
Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
de Vasile Alecsandri
Prințului Ion Ghica
Mircești, decembrie 1883
Iubite amice,
Iată-ne cu iarna în țară! Ea a sosit noaptea, pe furiș, și s-a grăbit să-și scuture cojoacele pe fața pământului pentru ca să afirmeze stăpânirea ei... A doua zi românii s-au trezit vasali acestei regine aspre ai cărei miniștri sunt crivățul și gerul, ai cărei curtezani sunt lupii și corbii, a cărei armată sunt fulgii de zăpadă și țurțurii de gheată, ale cărei palate sunt clădite cu troian. Baba cochetă și sulemenită se mirează în oglinda râurilor înghețate și poartă pe frunte-i o coroană de briliante ce te pătrunde de fiori când o privești și te preface în sloi când te atingi de dânsa.
E timp de a se culege pe acasă și de a se adăposti la gura sobei în așteptarea altei regine mult mai atrăgătoare, Primăvara, care va detrona în curând pe bătrâna uzurpatoare. Sperare drăgălașă!... Ea ne face a răbda despotismul îngrozitor al iernii fără nici o încercare de răscoală în contra ei, căci orice manifestare răzvrătitoare ar luneca pe gheață și ar cădea sleită sub un număr înfiorător de grade de frig. Pădurile apar ca niște pete negre pe fondul alb al tabloului iernatic. Copacii desfrunziți au aerul de schelete pârlite în foc, și printre crengile lor zboară ciripind mulțime de păsărele, sticleți, pițigoi, vrăbii, ciocârlani etc., cătându-și hrana, pe când sub cerul nouros cârduri lungi de corbi fac manevre prevestitoare de vijelii. În toate zările, pe toate câmpiile se întinde o pătură albă ca o pânză pe un mort, iar pe drumurile dispărute sub zăpadă se văd mișcânduse încet sănii încărcate cu lemne de la pădure. Vitele par chircite, păsările zgribulite, și oamenii vineți la față. Iarna găsește o petrecere de artist lipind pe geamuri flori fantastice de gheață și vopsind cu culoare pătlăginie urechile și nasurile omenești. Ea simte mulțumire de a pune natura în suferință și de a face ca însuși aerul să pară tremurând de ger când privești fulgii spulberați de suflarea vântului.
Eu, amice, deși mare admirator al frumuseților Iernii, splendide la lumina soarelui și fermecătoare sub razele lunii, mă feresc de contactul ei prin întrebuințarea unui număr, ajuns a fi legendar, de paltoane și de blăni. Când o văd sosind, o întimpin cu bătrânescul cântec poporal:
- Soră-mi ești, soră să-mi fii,
- Iar la noi mai rar să vii.
Și ea, drept mulțumire, întoarce cheia în broasca ușii mele, trântindu-mă astfel la închisoare până la epoca sosirii nagâților. Trei, patru și uneori cinci luni de zile, retras în căsuța mea, imi închipuiesc că sunt într-o corabie prinsă de sloiurile Mării Baltice. Părere negreșit, dar părere așa de întețită în mintea mea, că zăresc chiar urși albi trecând pe câmp!... Cât despre lupi, îi aud noaptea urlând în marginea satului și ziua îi recunosc în impiegații fiscului. Cât ține timpul aspru, cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale și cu întreținerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălțimea vestalelor și acum știu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice care ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în țara noastră.
Dimineața îmi place să mă scol de cu noapte și să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit și vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; cățeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri și de dezmierdări, așteptând porțiile lor de zahăr; biroul mă cheamă lângă el, arătându-mi călimara plină, condeiul zburdalnic, hârtia albă. „La lucru!“ îmi șoptește un glas ce iese din tuspatru colțuri ale cabinetului și cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondența cu Londra, cu Parisul, cu Bucureștii, cu Iașii, cu Montpellier, chiar și cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă și ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge și dacă suflă crivățul.
Sunt zile în care... însă te văd zâmbind și clătinând din cap... sunt zile în care ies pe afară, învelit cu blana nr. 3, și fac o primblare scurtă, de tot scurtă, pe cărările trase în omătul din grădină. Admir în treacăt cerul oțelit, zăpada cristalizată ce scârțâie sub picioare, păsărelele ce zboară împrejuru-mi țipând de mirare (?)... clătinarea copacilor în semn de căinare pentru imprudența mea și mă simt cuprins de un avânt eroic înfruntând dușmana lumii, Iarna!... dar să ne grăbim a ne întoarce în casă, căci îngheț cu tot eroismul meu! Seara, când perdelele sunt trase, cad pe gânduri, privind la salamandrele din sobă. 0 melancolie adâncă pătrunde în sufletul meu pe când viscolul vâjâie prin horn; iar pentru ca s-o alung, adun cu mintea împrejuru-mi pe unii din contemporanii mei ce se bucură încă de viață și răsfoim împreună albumul suvenirelor noastre.
Tu ești unul din cei chemați și mai aleși. Iată dar un raport exact de cele ce am grăit cu tine, ieri seară, în ajunul sfinților Tirs, Lefkie și Filimon. Amice, când vine vârsta nemiloasă și ne spune că e timp de astâmpărat pornirile inimii și de strâns aripile închipuirii, când zburdalnicele zboruri prin lumea nălucirilor atrăgătoare devin periculoase și călătoriile depărtate prin lumea reală o întreprindere obositoare, ne rămâne o ultimă și neprețuită petrecere pentru mângâierea zilelor din apusul vieții. Ea consistă întru aducereaaminte a trecutului și reînvierea prin povestire a diverselor epoci prin care am trecut întâlnind în calea noastră tipuri originale și luând parte la fapte care se ating de istoria țării. Acest voiaj în jilț are avantajul de a fi și comod, și încântător.
Tu mi-ai povestit adeseori întâmplări interesante pe care le auziseși din bătrâni și mi-ai zugrăvit cu un adevărat talent de pictor unele figuri din generația ce ne-a precedat, întrevăzute de tine în copilărie. Eu însumi am cercat să fac a zbura pe sub ochii tăi un stol de suvenire variate, și astfel orele noastre de întâlnire au fost totdeauna pline de veselie sau de uimire, pline de încântări culese în grădina trecutului, sau de visuri patriotice vânate pe câmpul viitorului necunoscut. Am îmbătrânit însă fără a pierde patima acestui vânat, căci dintre toate pasiunile omenești amorul de patrie este singurul care nu se stinge niciodată.
Dacă am fi avut o mașină stenografică de buzunar, mașină ce se va inventa negreșit în secolul nostru de avocați și de deputați elocvenți, ea ar fi produs o mică bibliotecă de anecdote, de schițe ușoare, de memorii istorice și de portrete bine colorate, care formau un soi de muzeu demn de a fi vizitat; iar generația actuală, a cărei cunoștință de trecut nu se întinde peste limitele celor din urmă treizeci de ani, ar găsi în el multe subiecte de studiu atrăgător și folositor... Câte romane, câte piese de teatru, câte scrieri fiziologice s-ar putea clădi cu materialul adunat în el! Și câte spirite sănătoase s-ar retrage cu mulțumire în sanctuarul său spre a se odihni de luptele zilnice și de preocupările, zise politice, ale epocii de față!...
Tipuri pentru tipuri, sunt de preferat acele dispărute din societatea română, în locul acelor de venetici alungați din țările lor și adăpostiți astăzi între noi cu pretențiile lor ridicole de critici și de reformatori, în locul acelor de Don-Juani de trotoires, acelor de salvatori patentați de patrie, acelor de invidioși care stupesc veninul lor spre tot ce-i mai sus decât dânșii, chiar deși sunt convinși că stupitul cade tot pe obrajii lor etc., etc. Fapte pentru fapte... istoria va judeca valoarea acelor care s-au desăvârșit cu sacrificii de avere și de viață chiar, și acelor săvârșite sub îndemnul ambiției personale sau al dobândirii de averi colosale.
Această idee m-a îndreptat către tine, amice, cu propunerea ca să începem între noi o corespondență menită de a continua convorbirile noastre și să le publicăm într-o foaie literară pentru plăcerea noastră intimă. M-am măgulit totodată cu slaba sperare că acea corespondență va fi bine primită de unii din compatrioți care binevoiesc a recunoaște puține merite predecesorilor și ceva măriri evenimentelor petrecute înainte de venirea lor pe lume.
Tu ai admis propunerea mea și ai realizat-o în parte cu o activitate de care s-au folosit cititorii foaiei Convorbirilor literare. Mi-ai trimis din București și din Londra un șir de epistole care în curând vor fi adunate într-un volum demn de a figura în bibliotecile bine compuse. Oaspe iubit, el va veni să ia loc în familiile române, spre a le povesti cu graiul său limpede, vesel, plăcut, câteva scene de la începutul secolului nostru, sau din zilele noastre, și a desfășura o galerie originală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocii lor. Sunt încredințat, amice, că ai găsit o mare plăcere de a rechema la viață acele umbre care din zi în zi se afundă mai mult în pustiul uitării și al nepăsării. Nu mai puțin sunt convins că volumul tău va procura o deplină satisfacere persoanelor inteligente ce-l vor citi din scoarță în scoarță și vor fi călăuzite de el prin regiunile unei lumi necunoscute lor. În epoca de astăzi e mare meritul unei opere literare care poate să distragă spiritul omenirii din vârtejul ce o conduce cu repejune spre ținta intereselor materiale.
Cât pentru mine, locuitor de țară, retras în pașnica singurătate de la Mircești, apreciator și iubitor de roduri intelectuale, îți mulțumesc cu sinceritate pentru corespondența ta îmbelșugată.
Totodată însă mă îngân cu ademenitoarea speranță că vei da un frate gemene volumului tău, dacă nu mai mulți. Tu ai încă un tezaur de suvenire care foiesc în capul tău cu dor de a ieși afară, precum se bat păsărelele de gratiile coliviei. Fă-ți milă cu ele și le deschide colivia, pentru ca să se bucure de încântarea libertății și ele, spre mulțumire, să ne încânte cu glasul lor armonios. Din parte-mi îți promit să urmez exemplul tău precât îmi vor permite puterile și împrejurările vieții.
Spune-mi dar anii tăi petrecuți în insula Samos în calitate de bei, guvernator acestei insule, și călătoriile tale prin Asia Mică. Din acea epocă a vieții tale eu nu-mi aduc aminte decât unele trăsături povestite mie de veselul nostru amic, răposatul locotenent de marină Laurent, care a primit ospăț în casa ta de pe malul Mării Egee... Pe atunci, în timpul războiului de la Crâm, pirateria luase o mare dezvoltare în Archipel. Grecii, ostili armiilor aliate, franceză și engleză, care făceau asediul Sevastopolului, atacau adeseori corăbiile încărcate cu provizii pentru Kamieș și Balaclava, le prădau și le cufundau în adâncul mării. În zadar vapoarele de război ale Franței le dădeau goană aprigă printre insule! Îndrăzneții imitatori ai lui Canari știau a se adăposti pe sub maluri și în peșterile stâncilor, fiind ajutați de toți compatrioții lor... Nici o pedeapsă, nici amenințarea de moarte, nu îndupleca pe aceștia de a trăda locul ascunderii, și bieții căpitani de vapoare se întorceau totdeauna fără izbândă din expedițiile lor, retrăgându-se furioși în portul de la Samos. Laurent râdea de ei, poreclindu-i amirali Bredouille.
Una din acele bande de pirați devenise mai cu seamă o calamitate pentru corăbiile de transport. Ea, fiind urmărită de aproape de către vaporul pe care se găsea Laurent, în calitate de ofițer de marină, și tu, în calitate de amator de vânat, debarcase în insula Leros și se făcuse nevăzută într-o peșteră adâncă din sânul ei... Vaporul ajuns în port după pirați, comandantul chemă autoritățile locale și le ordonă să-i predea în mâna lui. Toți grecii se jurară pe toți sfinții din calendarul ortodox că nu sunt gazde de hoți, deși ei se găseau în buza puștilor întinse spre dânșii de marinarii francezi. Un semn numai al căpitanului, și cădeau morți fără a-și încărca sufletul cu mârșavul păcat al trădării!
Atunci, după spusa lui Laurent, tu te-ai apropiat de comandat și, domolindu-i mânia, l-ai sfătuit să debarce oamenii lui în insulă pentru ca să cerceteze cu de-amănuntul toate malurile și toate stâncile. Sfatul tău fu ascultat, dar cercetările rămaseră zadarnice!... În fine, întâlnind o turmă de capre, ați întrebat pe păstorul lor, un băietan de vreo 16 ani, unde stau ascunși pirații? El răspunse mândru că nu știe!... Căpitanul iar se înfurie și porunci să-l împuște. Grecul se puse dârz în fața armelor încărcate, fără a deschide gura, făr-a-și pierde liniștea, deși da ochi cu moartea. El era sublim de abnegare și de eroism!
— Căpitane — ai zis tu în acel crâncen moment — nu ucide păstorul; ucide caprele lui, de vrei să afli adevărul.
Așa s-a și întâmplat... Abia marinarii francezi împușcaseră vreo zece capre, și păstorul uimit mărturisi că pirații se găseau într-o peșteră apropiată, care comunica cu un turn părăsit din timpul cavalerilor de Rhod. Asediul stâncii se facu după toate formele strategice; lupta se începu cu înverșunare; trăgeau pirații cu desperare, omorâseră trei marinari și răniseră patru și după câteva ore banda fu nimicită! Unul singur din ei toți scăpă cu viață și fu găsit peste câteva zile plutind pe mare într-o cutie de scânduri fabricată de el și condusă prin valuri de o lopată ruptă... Sărmanul fu prins, însă grațiat, și merita să fie !
Spune-mi cum la aceeași epocă ai oprit flotila lui Saltafero, care venea de la Chalris să abordeze la Samos cu scop de a răscula pe samioți în contra sultanului, pe când Franța și Englitera apărau drepturile și existența Imperiului Otoman. Măreață a trebuit să fie scena întâlnirii tale cu șeful energic al flotilei în capătul insulei Samos, la Calabaetas, având de cadru cerul albastru al Asiei și întinderea albăstrie a mării; având tu, în urma ta, poporul adunat din Samos, și Saltafero, având în urma lui flotila cu steaguri jumătate albe și jumătate albastre! În asemenea împrejurări și-ntr-un asemenea tablou poetic conversația voastră a avut negreșit un caracter epic, căci Saltafero se depărtă de Samos, fără a-și împlini scopul, și tu rămași stăpân pe insula ta.
Spune-mi cum ai arestat pe vestitul Hiotoglu, născut în satul Seftidikios de lângă Smirna, acel hoț îndrăzneț care, după ce făcuse multe morți de om și atacase în trei rânduri caravanele de la Meca, se retrăsese în insula Samos, îmbogățit, liniștit și foarte considerat de compatrioții lui și trecut între ofițerii de jandarmerie ai insulei? Ordinul de arestare a lui sosise de la Constantinopol, dar autoritățile locale se sfiau de a-l îndeplini, căci Hiotoglu nu era comod de prins. Pentru el viața chiar a beiului nu plătea nici o lețcaie.
Laurent mi-a povestit că tu, suindu-te călare și întovărășit numai de un singur jandarm, fost și el palicar, adică hoț de soiul lui, te-ai dus în casa lui Hiotoglu, prin care jandarmii chiar se cam fereau de a trece. Toți locuitorii se aflau în piață, căci era o zi de sărbătoare, iar Hiotoglu, purtând la piept un seleaf bogat de arme, sta mândru sub un măslin. El îsi făcea cheful cu ciubuc și cafea, după obiceiul oriental, pe când fruntașii satului stau în picioare dinaintea lui smeriți și respectuoși.
Tu, descălecând, te-ai apropiat de el și i-ai zis:
— Bre Hiotoglu! Am venit să-ți spun că am ordin de la Poartă să te arestez și să te trimit la Stambul... Deci te gătește să vii cu mine... nu te arestez, de te-i purta bine nu va fi rău de tine, dar de-i căuta să fugi te-oi găsi în fundul pământului și atunci va fi rău de tine.
— Eu? întrebă hoțul, încruntându-și ochii.
— Peste două săptămâni eu mă duc la Constantinopol; să te cobori la malul mării, ca să ne îmbarcăm împreună. Ai auzit? Cuvintele tale au căzut ca un fulger în gloata ce te înconjura. Hiotoglu te avea la cheremul lui, după cum zic turcii, căci avea la îndemână un arsenal întreg. Cu toate aceste, el se stăpâni, și cătând drept la tine cu ochirea lui de vultur, răspunse: Bine!... apoi ceru calul său și te întovărăși până la jumătatea drumului. Acolo v-ați oprit lângă un izvor, ca să adăpați caii, și Hiotoglu îți adresă aste cuvinte:
— Bei mu, ai auzit de mine? Am mâncat zilele multor turci. Sunt neîmblânzit când mă aprind de mânie, ucid tot ce-mi stă în cale... Și însă tu ai îndrăznit să-mi spui mie verde-n ochi că ai de gând să mă dai pe mâna turcilor!... Privește! suntem acum singuri; aș putea să te sting de la lumina soarelui și apoi să trec în Asia ca să mă fac nevăzut. O știi?
— O știu! ai răspuns tu; însă dacă ai comite această crimă, dacă m-aș lăsa ca un mișel ca să-mi răpești tu viața, nu ai scăpa de urgia guvernului nici în sânul maicii tale, căci eu sunt guvernatorul de Samos, stăpânul tău... și privește, am cu ce să te culc la pământ până a nu pune tu mâna pe seleaf. Zicând aceste, ai scos din buzunar un revolver cu șase încărcături. Hiotoglu privi revolverul zâmbind și replică:
— Nu arma ta mă domolește, ci dârzia ta față cu mine!... Ești palicar și creștin ca mine... să trăiești! când vei fi să pleci, m-oi afla la malul mării la Vathy.
Hoțul atunci dispăru, și la ziua hotărâtă se afla la malul mării. Câți oameni de meseria lui Hiotoglu și chiar de alte meserii mai puțin periculoase s-ar găsi între popoarele civilizate capabili de a urma pilda lui? Orientalii nu au obicei să anine un parole d’honneur la promiterile lor; ei zic un simplu: pola cala pe grecește, sau un peki pe turcește, adică un simplu bine pe românește, și chiar dacă aceste cuvinte le-ar scurta viața, ei se feresc de a le călca. Și pe la noi, în vremile de demult, se țineau legăturile cu sfințenie, însă de când obiceiurile noastre s-au altoit cu parole d’honneur, altoiul a corupt în parte vechea și curata lor simplitate.
Pe vestitul tău vânător de caravane am avut eu însumi prilejul de a-l cunoaște. Îți aduci aminte de întâlnirea noastră neașteptată pe vaporul mesagerilor de Ioudain ce pleca de la Smirna la Constantinopol, în toamna anului 1854 sau 1855? Tu veneai de la Samos cu Hiotoglu și cu jandarmii Cara-Vasili și Themistocli; eu veneam de la Paris cu scop de a mă duce să asist la asediul Sevastopolului și să vizitez ruinele acestui oraș. Hoțul tău era de talie naltă, însă părea conformat cu mușchi și cu nervi de oțel; fața lui uscățivă și arsă de soare avea un nas coroiat ca un plisc de uliu și niște ochi negri, înfocați, pătrunzători, care îi dau un aspect de vultur răpitor. Învelit într-o burcă mohorâtă, el sta pe podul vaporului ghemuit lângă catarg și părea nepăsător de soarta ce-l aștepta. Privirea lui era pironită pe întinderea mării și părea că vânează fantastice caravane în fundul orizontului... I-am adresat cuvântul în mai multe rânduri, dar el nu mi-a răspuns decât prin monosilabele grecești né, ohi, și acest mod de convorbire m-a descurajat de a lega o mai strânsă cunoștință cu el.
După două zile de călătorie, sosind la Constantinopol, ne-am suit tuspatru într-un caic, am abordat la Tophane și de-acolo ai trimis pe viteazul mâncător de turci la cancelaria de Samos din Galata, liber și fără pază alta decât cuvântul său. Știind că a doua zi era să fie dat ministrului de Marină. Mărturisesc că am simțit atunci în mine o neînvinsă părere de rău, căci oamenii energici de soiul lui Hiotoglu mi-au inspirat totdeauna multă simpatie. Am aflat, însă, mai târziu că după stăruințele tale pe lângă fiorosul Mehemet Alipaș a s-a arătat îndurător către dânsul, primind din parte-i cuvântul că va lăsa în pace caravanele de la Meca, și l-ai trimis îndărăt la Samos, unde mi-ai spus că se făcuse tutungiu.
Grăiește-mi de epoca aceea din tinerețe când ședeai cu mine în casa părintească din Iași, pe ulița Sfântutui Ilie, astăzi numită strada Alecsandri. Iți amintești pe nedespărțitul nostru tovarăș de locuință, frumosul pudel Caro, și festele ce jucam numeroșilor noștri creditori? Cum alungam pe cei mai întețiți dintre evrei cu zburdările nebune ale câinelui care la un semn sărea pe deasupra lor smulgându-le chitia neagră de pe cap?... Admirabil Caro!... deși el avea oarecare apucături de comunist și fura din băcălii provizii ce le ascundea sub patul tău, el pricepea misiunea lui de a ne scăpa de fiarele nesățioase ce ne importunau, pe când eram ocupați cu redactarea foaei gresu, fondată de Negruzzi, Kogălniceanu, tu și eu. El era considerat de noi ca cel mai activ și mai prețios colaborator al nostru și se bucura de o stimă fără margini din partea tuturor. Mărturisește, amice, că dacă ar mai trăi Caro, nu l-ai da pe mulți literatorași de astăzi, lătrători ca dânsul, dar nu ca dânsul inteligenți... Prin îndemnul tău atunci am scris și publicat critica mea glumeață asupra Stanțelor epice ale răposatului Aristia, în care vodă Bibescu era comparat cu un singur și țeapăn catarg... Nenorocitul poet s-a dus pe ceea lume fără să mă ierte. Fie răspunderea ta in seculum seculorum!
Descrie-mi tabloul societății ieșene sub domniile lui Sturza și Chica-vodă, cu tinerimea ei vioaie, elegantă, entuziastă, patriotă; cu boierii săi bătrâni îmbrăcați în haine bizantine și înspăimântați de avântul ideilor moderne, cu buchetul ei de dame frumoase, simțitoare, nobile, spirituale, părtașe ale visurilor noastre de independență și de mărire pentru patrie. Ce înrâurire puternică au avut ele asupra mișcării naționale și cât au contribuit a introduce la noi tot ce distinge pe o societate civilizată! Multe figuri grațioase de acum 30-40 de ani ar merita să formeze o galerie încântătoare și numele lor să fie înscrise în litere de aur pe table de marmură. Împrospătează în minte-mi un alt tablou de un caracter mai prozaic, acela al falansterului nostru la Pera, în timpul războiului de la Crâm; șefii acelui falanster erați tu, Negri și Rallet, iar adepții lui erau toți ofițerii francezi din lagărul de la Maslac, așezat aproape de Constantinopol. Negri și Rallet se luptau cu călugării greci în chestia averilor mănăstirești și răbdau multe neajunsuri din partea politicii mișelești a Divanului turcesc față cu românii; noroc pentru ei că locotenentul Laurent, căpitanul avizoului ambasadei franceze, venea în toate zilele ca să-i facă a-și uita necazurile. El reprezenta veselia și spiritul glumeț al compatrioților lui Rabelais și poseda un repertoriu bogat de anecdote umoristice, afară de talentul extraordinar de a imita, sau cântând, sau șuierând, toate instrumentele unei orchestre întregi. Uvertura lui Guillaume Tell o executa în deplină perfecție, împestrițând-o cu niște note false de clarinetă, care produceau efectul cel mai comic.
În asediul orașului Sevastopol el comandase o baterie și câștigase un reumatism ca și dânsul de poznaș. Boala lui se dezvoltase mai târziu într-un mod straniu, aducând-l în starea jalnică de a nu putea păși înainte, însă lăsându-i facultatea de a merge îndărăt și a coborî astfet scările cu o repejune miraculoasă. Cu toate acestea spiritul lui nu pierduse nici o părticică din vechea-i veselie... Îți aduci aminte balul dat de stăpâna casei ce locuiam la Pera? Laurent, în uniforma lui de căpitan de marină militară, făcu o intrare splendidă în salon și, apucând de la ușă, se adresă pe rând la toate damele, asigurândule că semănau cu împărăteasa Franței, Eugenia. Amicul nostru a fost sublim de elocvență în seara aceea și a devenit eroul preferat al sexului frumos din Pera. Mi se pare că el a și abuzat de o favoare atât de binemeritată.
Istorisește-mi întrevederile și convorbirile tale cu oamenii politici din Turcia și din Englitera în chestia intereselor noastre, și modul cu care fostul guvernator at Caucazului, generalul Graben, trimisul împăratului Nicolai, a surprins aderarea Înaltei Porți la tratatul de la Balta Liman. Generalul pe care îl cunoscusem la Iași, căci era căsătorit cu una din surorile cumnatului meu Rolla, ajungând la Constantinopol, adresă Divanului mai multe cereri gogonate, cum se zice la țară: precum dreptul de trecere liberă prin Bosfor flotei rusești de război, dreptul de protecție ortodoxă pentru împăratul asupra tuturor creștinilor din Peninsula Balcanică, dreptul de a cumpăra flota vice-regelui de Egipt și alte asemenea enormități. Divanul, susținut în taină de către ambasadorii puterilor occidentale, răspunse prin un refuz categoric, pe care generalul Craben se făcu că-l înțelege ca un act de ostilitate în contra Rusiei și pomeni cuvântul de declarare de război.
În zadar noi, românii aflători la Constantinopol, noi, cei cu durerea, ne încercarăm să asigurăm pe turci și pe ambasadori că era o simplă comedie ce avea de țintă numai tratatul de Balta Liman. Marii politici orientali și apuseni ne tratară de țărani de la Dunăre. Generalul Graben simulă pregătirile sale de plecare, însă pân-a nu se îmbarca avu o ultimă întâlnire cu vizirul și-i zise: „Ce răspuns să duc eu împăratului? Întețirea nejustificată a Divanului are să fie privită de Maiestatea Sa ca o ofensă personală și, martor mi-e Dumnezeu, că eu doresc a feri, Turcia, precum și pe Rusia, de calamităț ile unui război. Tot ce v-am propus în numele împăratului, ați respins după îndemnul ambasadorilor străini. Ei bine, puneți-mă măcar în posibilitatea de a domoli mânia Maiestății Sale, ducând la Petersburg tratatul de Balta Liman subsemnat de Sultanul.“ Turcii se consultară cu ambasadorii și a doua zi tratatul era învestit cu toate formele uzitate. Craben plecă din Constantinopol râzând în barbă, iar faimoșii diplomați, convinși că au dat probe de o măiastră dibăcie diplomatică, trimiseră pe la guvernele lor respective o notă identică care proclama în cuvinte pompoase pretinsa lor victorie contra politicii rusești în Orient!
Descrie-mi în tot adevărul lor evenimentele de la 11/23 februarie 1866, care, oricum ar fi caracterul lor, formează o pagină importantă în istoria țării.
Spune-mi, în fine, tot ce știi din trecut prin alții și prin tine însuți. Te gândește, amice, că dintre contemporanii noștri tu ai fost și încă ești unul din cei mai activi pe tărâmul politic și posezi prin urmare un tezaur de suvenire care cer imperios să iasă la lumină în ochii generației actuale și ai celor viitoare. Urmează dar șirul epistolelor tale cu acea vervă fericită ce distinge cuprinsul volumului tău și să-ți ajute Dumnezeu a lăsa în urma ta un complet de schițe pitorești, de memorii istorice, de tablouri sociale care să îmbogățească analele Academiei noastre și comoara literaturii române. Ele vor adăuga un titlu mai mult la acele dobândite de tine în ochii țării ca unul din introducătorii României în era sa de lumină, de mărire și de glorie.
