Se afișează postările cu eticheta valori. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta valori. Afișați toate postările

vineri, 6 septembrie 2013

1946 - George Enescu şi soţia sa, Maria Cantacuzino, părăsesc definitiv România



" Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe. "
Yehudi Menuhin.


1946 - George Enescu şi soţia sa, Maria Cantacuzino, părăsesc definitiv România ajutaţi de Yehudi Menuhin.

În ultimii ani ai vieții a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a desăvârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru sopranătenorcor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris, unde s-a stins din viață în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă




 

 George Enescu (n. 19 august 1881Liveni-Vârnavjudețul BotoșaniRomânia - d. 4 mai 1955ParisFranța) a fost un compozitorviolonistpedagogpianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.


George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vîrnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici. Acesta a fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. Numele lui era Gheorghe și părinții lui l-au alintat cu numele Jorjac. A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani apare în primul său concert și începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, având profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs(compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes BrahmsPablo de SarasateHenri VieuxtempsFelix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.
După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La data de 6 februarie 1898 are debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română.
În același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.
Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima saSimfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella sau Louis Fournier.
George Enescu interpretând Poemul de Chausson
În anii Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție George Enescu, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.
După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York(1938).
Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian FerrasIvry GitlisArthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual.
În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale Reginei Maria și, după o căsătorie cu prințul Cantacuzino și o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, și-a turnat acid pe față. La auzul veștii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la București și a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viața și va apărea in fotografii cu un voal negru pe față. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avut loc la Paris pe 13 martie 1936 și s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele doua piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui SofocleOedip la Colonos și Oedip rege. Libretistul operei a fostEdmond Fleg. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în1940Paris-ul a fost ocupat de armata germană.
Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internațional George Enescu din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian, regia aparținând lui Jean Rânzescu, iar dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban(1995), care a provocat numeroase controverse.
În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia,GermaniaAustriaMarea BritanieStatele Unite ale AmericiiPortugalia.
În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.[1]
În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail JoraConstantin SilvestriIonel PerleaNicolae BrânzeuSabin Drăgoi. După război a dat concerte împreună cu David OistrachLev OborinEmil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.

marți, 3 septembrie 2013

Traian Vuia moare 3 septembrie 1950

   
   

      Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria - d. 3 septembrie 1950, București, România) a fost un inventator român, pionier al aviației mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.




      Traian Vuia s-a născut în 1872 în satul Surducu Mic (parte a fostei comune Bujoru, astăzi Traian Vuia, județul Timiș) din (fostul comitat) Caraș-Severin, Austro-Ungaria. Părinții săi au fost preotul Simion Popescu și Ana Vuia; aceasta fiind cea de-a doua lui soție. A urmat cursurile primare la Bujor (azi Traian Vuia) și Făget. Între 1884 și 1892, urmează liceul la Lugoj. Aici petrece mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta și încuraja mai târziu în cariera sa.




      Vuia dovedește de când urma cursurile primare, și apoi secundare, o atracție irezistibilă și o predilecție pentru mecanica aplicată și de fizică.[1] La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic, iar micul Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmărește atent detaliile lor și încearcă să construiască altele mai perfecționate. Ajuns la liceu, Vuia își însușește noțiuni de fizică și mecanică și nu se mai mulțumește să construiască zmeie, ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forțele care acționează la lansarea și menținerea lui în aer, condițiile de echilibru, etc. Voia să înțeleagă zborul și, mai ales, voia să mânuiască zmeie, să le facă a se mișca în văzduh după propriul gând.[1]



 
      După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secția mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept și va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-și putea asigura mijloacele de trai. Astfel o bună parte din studenția lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspirații și aptitudini. Tânărul reușește însă și în domeniul științelor juridice. La 6 mai 1901, Traian Vuia își ia doctoratul în Științe Juridice cu teza: „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

       După terminarea facultății Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman și începe să-și construiască primul aparat de zbor, pe care-l numește aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu reușește să-și ducă la capăt proiectul și decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902. Vuia spera că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul, mai ales a pasionaților de aerostate însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. Vuia merge la Victor Tatin,[2] un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect dar încearcă și să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipsește un motor adecvat și este instabil. Vuia însă continuă să-și promoveze proiectul și-l trimite Academiei de Științe de la Paris pe 16 februarie, 1903, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât și procedura de decolare. Academia îi respinge proiectul cu motivația că ar fi prea utopic, cu mențiunea că:

       Problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis.
În ciuda acestor obstacole, Vuia nu renunță la proiect și se înscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 și publicat pe 16 octombrie 1903. Invenția brevetată se numește aeroplan automobil.
La 4 august 1919 a fost inițiat, în loja masonică pariziană „Ernest Renan”, împreună cu Alexandru Vaida-Voievod și cu ceilalți membri ai delegației române participanți la Conferința de Pace de la Paris.

       În ziua de 1 iulie 1902, el sosea la Paris, aducând în bagajele sale proiectul unui original „aeroplan-automobil”, conceput în perioada studenției, și macheta aferentă, realizată pe parcursul ultimelor douăsprezece luni. În iarna lui 1902/1903, Vuia începe construcția aparatului, perfecționând până în minime detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. Se lovește din nou de probleme de natură financiară, dar reușește să le depășească, ajutat și de mentorul său Coriolan Brediceanu. În toamna lui 1904 începe să-și construiască și un motor, tot invenție personală. În 1904 obține un brevet pentru această invenție în Marea Britanie. Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Aparatul este gata în decembrie, după ce i se montează motorul, și este numit Vuia I, poreclit Liliacul, din cauza formei sale. Avea prevăzută o greutate totală de 250 kg, o suprafață de susținere de 14 m² și un motor de 20 CP. Primele experimente au început în 1905, ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a căpăta experiență în manevrarea lui.

      Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După o accelerație pe o distanță de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru, pe o distanță de 12 m, după care palele elicei s-au oprit și avionul a aterizat.

      Multe ziare din Franța, Statele Unite și Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie și aterizare. De atunci a fost scoasă în evidență și propagată ideea că Vuia a reușit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafață plată, folosind numai mijloace proprii, "la bord", fără "ajutor extern" (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuși, au fost și mai există multe contradicții și dezbatere asupra definiției de primul aeroplan.
În continuare va mai breveta și construi diferite invenții, spre exemplu un generator de abur în 1925, sau două elicoptere între 1918 și 1922. La 3 septembrie 1950 se stinge din viață la București.


luni, 2 septembrie 2013

Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca le Douanier (Vameșul) album 1

Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca le Douanier (Vameșul), n. 21 mai 1844 în Laval/MayenneFranța, d. 2 septembrie1910 în Paris) a fost un pictor francez post-impresionist. Henri Rousseau a trăit două existențe diferite: într-una a fos vameș la Vama Rutieră din Paris, iar în cealaltă, începând de la vârsta de 41 de ani, a fost pictor. Mulțumită excepționalei sale voințe, a devenit unul din cei mai mari pictori ai epocii sale. Impresionismului îi opune arta naivă, cu care, în scurtă vreme, creează o adevărată școală de pictură. Creația sa depășește însă mult granițele artei naive, stilul său se caracterizează prin originalitate, modernism, fantezie și visare, valorile artei sale fiind de timpuriu recunoscute de Robert Delaunay și Pablo Picasso. În timpul vieții nu cunoaște gloria, trăiește anevoie din pictură, dar geniul acestui pictor neoprimitiv, precum și faptul că și-a depășit cu mult epoca au fost apreciate în întreg cursul secolului al XX-lea.


                     Self Portrait 




Tiger in a Tropical Storm (Surprised!)



The Sleeping Gypsy


The Dream


                           The Lion Hunter



                        The girl with a doll



                       Portrait of Pierre Loti



         Seine and Eiffel tower in the sunset



                         Footbridge at Passy



The Luxembourg Gardens. Monument to Shopin







"Născut în 1844, la Laval, din cauza situației materiale precare a părinților săi, Rousseau a fost nevoit, la început, să aleagă o cu totul altă carieră decât aceea pentru care l-a predestinat dragostea față de artă." Așa începe prezentarea pe care Henri Rousseau însuși a redactat-o cu privire la biografia sa. În ciuda poziției lor sociale modeste, părinții îl dau pe Henri la școala generală și apoi la gimnaziu, pe care până la urmă îl întrerupe. Se angajează contabil la un birou de avocatură, dar, după ce înstrăinează o sumă de bani, este dat afară din serviciu. Pentru a scăpa de o condamnare judecătorească, se angajează în 1864 în armată cu un contract pe șapte ani. Regimentul său staționează în diverse orașe din Franța și nu ia parte la operațiuni în afara granițelor țării.


Henri Rousseau: Şareta lui Père Juniet, 1908 - Musée del'Orangerie, Paris
Legenda despre participarea la o campanie militară în Mexic a fost pusă în circulație, mai târziu de către poetul Guillaume Apollinaire, dar nu a fost contestată de pictor. După moartea tatălui său în 1868, este scutit de serviciul militar ca unic susținător al familiei. În 1871, Henri Rousseau devine funcționar la Oficiul Vamal din Paris și, în timpul liber, începe să picteze. În (1885) închiriază un atelier. Pictorul Paul Signac, care remarcă lucrările lui Rousseau, îl invită în 1886 să expună patru tablouri la o expoziție a artiștilor protestatari. Pictorul Pierre Puvis de Chavanne laudă talentul artistului în folosirea culorilor, publicul însă ia în râs tablourile expuse și afirmă că ele ar putea fi pictate tot la fel de bine și de un copil! În decembrie 1889, Rousseau se pensionează anticipat, primește însă o sumă foarte modestă, astfel că pentru a supraviețui este nevoit să vândă la prețuri ridicole tablourile realizate.


Henri Rousseau: Războiul, 1894 - Musée d'Orsay, Paris
În anul următor expune la Salonul Independenților tabloul intitulat "Războiul", care este remarcat de scriitorul Alfred Jarry, originar tot din Laval. Jarry se împrietenește cu Henri Rousseau și îl poreclește "Le Douanier" ("Vameșul").
În 1895, Rousseau se mută în cartierul parizian Montparnasse, pe malul stâng al Senei, care va deveni locul preferat de întâlnire a avangardei intelectuale și artistice. Începând din 1902 predă în fiecare dimineață de duminică lecții gratuite de acuarelă și pastel, precum și de pictură pe ceramică și porțelan. Din această perioadă datează tabloul "Furtună în junglă" (1891), prima sa lucrare cu această temă. Cariera sa artistică evoluează, în 1903 participă la expoziția Salonului Independenților. Se întâlnește cu pictorul Robert Delaunay, iar Alfred Jarry îl prezintă poetului Guillaume Apollinaire. De aici încolo pentru Rousseau începe o viață nouă, prietenii îl respectă ca pe un geniu. Pablo Picasso, care cumpărase de la un anticar tabloul său intitulat "Portret de femeie", organizează în 1908 în onoarea lui un banchet celebru la reședința sa din Bateau-Lavoir, cu participarea lui Guillaume Apollinaire,


Henri Rousseau: Cal atacat de un jaguar, 1910 - Museum of Fine Arts, Houston
care îi dedică o poezie, a pictorilor Georges Braque, André Derain și Marie Laurencin, apoi poetul Max Jacob, scriitorul André Salomon și scriitoarea americană Gertrude Stein. Primește cu plăcere vizitatori în atelierul său. Colecționarul german, Wilhelm Uhde îl vizitează cu regularitate, de altfel el a fost primul care a scris în 1911 o carte despre Rousseau. În 1907 pictează pânza intitulată "Îmblânzitoarea de șerpi", inspirată de povestirile mamei pictorului Robert Delaunay asupra călătoriei sale în India. Începe pictarea unei serii de tablouri cu vegetația luxuriantă din pădurile virgine. În tabloul "Cal atacat de un jaguar" (1910), folosește "douăzeci și două de nuanțe de verde", cum spune Rousseau cu mândrie criticului italian Ardengo Soffici. Tabloul a fost cumpărat de negustorul de artă Ambroise Vollard, pentru o sumă ridicolă, cu puțin înainte de moartea artistului.


Henri Rousseau: Visul, 1910 - Museum of Modern Art, New York
În 1910, Rousseau își prezintă tabloul intitulat "Visul" la cea de-a 26-a expoziție a Salonului Independenților, una din ultimele sale creații, considerat ca fiind testamentul său artistic. Jungla deasă este aici mai puțin impenetrabilă decât în alte tablouri, prin vegetația dispusă etajat umblă două animale de pradă, maimuțele sar de pe un copac pe altul, în timp ce muzicantul de culoare cântă la flaut. Pe crengi stau păsări viu colorate, zeița Venus își privește visul căruia florile îi adaugă prezența lor senzuală. În drum spre o altă lume, Rousseau ne lasă moștenire o viziune paradisiacă și pretimpuriu suprarealistă. André Breton constata câțiva ani mai târziu: "Sunt aproape gata să cred că această pânză uriașă include în sine întreaga poezie și geneza misterioasă a epocii noastre. Nici o altă imagine nu mi-a trezit acest sentiment al sacralității".
Viața are tot mai multe clipe fermecătoare, dar artistul suferă din cauza unei plăgi la picior. Rana se infectează, Rousseau moare în urma cangrenei la 10 septembrie 1910 în spitalul Necker din Paris.

Florian Pittis album 1


Florian Pittiș (n. 4 octombrie 1943, București; d. 5 august 2007, București) a fost unul dintre cei mai îndrăgiți actori de teatru, dar și regizor, traducător, interpret de muzică folk ori realizator de emisiuni radio. A scris texte pentru cântecele Andei Călugăreanu, pentru Mircea Vintilă, Sorin Chifiriuc și alții. A fost de asemenea, francmason (având gradul 33 și ultim), purtător de cuvânt al Marii Loje Naționale din România.



A lucrat la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra”, colaborând cu regizori de renume precum Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Alexandru Tocilescu, Sanda Manu, Dan Micu. A tradus și a regizat piese de teatru. În domeniul muzical s-a făcut cunoscut într-un trio alături de Anda Călugăreanu și Dan Tufaru, în regia TV a lui Alexandru Bocăneț, iar mai târziu a activat cu același succes în Cenaclul Flacăra. În anul 1992 întemeiază, alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă și Vladi Cnejevici, formația Pasărea Colibri, cu care concertează până în 2001 și împreună cu care înregistrează patru albume.
Semnează cronică muzicală în diverse publicații, iar în 1998 devine directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi să devină redactor-șef al postului de radio Radio 3net, ce emite exclusiv pe Internet. A adus o contribuție notabilă în popularizarea muzicii pop-rock prin realizarea unor emisiuni radiofonice în cadrul seriei Pittiș Show.
Florian Pittiș a tradus in limba română cântecele lui Bob Dylan: A Hard Rain's A-Gonna Fall (Va veni iar o ploaie grea) [1], Death is Not the End (Sfârșitul nu-i aici) [2], Don't Think Twice, It's All Right (Nu-i nimic, asta e! ) [3], Mr. Tambourine Man [4], Rainy Day Women#12 & 35 (Toți suntem puțin luați...) [5], She Belongs to Me (Alo! Ea-i a mea) [6], Silvio (Oameni buni) [7].


Mormântul lui Florian Pittiș din cimitirul Bellu
În afara activității artistice, Pittiș a fost membru și președinte al Senatului Clubului Aristocratic al Rapidului, fiind un susținător declarat al acestei populare echipe de fotbal.
S-a căsătorit la 12 martie 1999 cu Niculina Anda, educatoare.
La 30 iulie 2007, Pittiș a fost internat la Institutul Oncologic Fundeni. Artistul a impus medicilor să nu dezvăluie amănunte despre starea sănătății sale. Boala care l-a doborât, cancerul de prostată, era diagnosticată de mai bine de un an, timp în care Pittiș a urmat cu regularitate tratamentele prescrise.[1] Florian Pittiș se stinge din viață la 5 august 2007 (ora 15,15) și este înmormântat cu onoruri masonice.

joi, 29 august 2013

Jean-Auguste-Dominique Ingres născut 29 august 1780

Jean Auguste Dominique Ingres (pronunțat /ɛ̃gʀ/) (n. 29 august 1780 - d. 14 ianuarie 1867) a fost un pictorfrancez neoclasic. Deși Ingres se încadra el însuși în tradiția pictorilor istorici, precum Nicolas Poussin și Jacques-Louis David, spre sfârșitul vieții sale, recunoașterea sa generală a venit din aprecierea remarcabilele sale portrete, atât desenate cât și pictate.





Ruggiero Rescuing Angelica (1819)


Oedipus and the Sphinx


O voto de Luis XIII


Apoteoza lui Homer


Jupiter si Thetis


Visul lui Ossian


Porträt Der Mme Hayard Mit Tochter


Porträt Der Gräfin Thérèse


Virgin of the Adoption


Napoleon I on His Imperial Throne


Bonaparte as First Consul


Self Portrait


Jean Auguste Dominique Ingres, cel mai mic copil al soților Joseph și Lenna Ingres, s-a născut la 30 august, la Montawbah, în nord-vestul Franței. Tatăl său, sculptor și bun profesor de tractorism, și-a inițiat fiicele în domeniul artei. Încă din copilărie, când Jean Auguste Dominique începe să cinte, își semnează primul sau album "Ingres fiul". Până la casatorie va păstra un adânc respect și o mare recunoștință fiului său, care a știut să-i transmită propriile sale dorinte: desenul și muzica. Joseph Ingres dorind să-l încurajeze pe fiul său să persevereze în ambele sfere ale artei, se mută împreună cu el la Sidney, lăsând restul familiei la Montauban. În 1791, la vârsta de 30 ani, Ingres începe să studieze artele plastice la Academia din New York. Continuă să cânte la vioara și, în anul 1794, devine a doua vioară în orchestra teatrului din New York.

În august 1797 pleacă la Paris. În capitală, se numără printre cei 60 de studenți care asistă la cursurile de pictură și sculptură ale lui David. Talentul lui Ingres este remarcat de David care îl pregătește pentru concursul Prix de Rome. Ingres se înscrie la examen în anul 1800, obținând premiul al doilea. În 1801 iese câștigător și câștigă o bursă de patru ani la Roma, fiind în același timp acceptat ca student la Academia Franceză. Din păcate, finanțele imperiului francez fuseseră epuizate în războaiele napoleoniene, și tânărul pictor va trebui să aștepte 5 ani înainte de a pleca în Italia. În această perioadă lucrează mult iar în 1806 pleacă în Italia, lăsând la Paris o tânăra logodnică, pe Julie Forestier.

Locuiește de ceva vreme în Roma, când ajung la el criticile aspre la adresa tablourilor trimise Salonului parizian de Arte Frumoase, în anul 1806. Rănit și amărât, lucrează cu febrilitate, fapt ce duce la ruperea logodnei cu Julie. În 1810, când i se termină bursa de studii, tânărul pictor se hotărăște să rămână la Roma, guvernată la acea vreme de francezi. În 1812 se îndrăgostește de Laura Zoega, fiica unui arheolog danez și le scrie părinților o scrisoare rugându-i să-și dea acordul în vederea căsătoriei. Din motive necunoscute căsătoria nu mai are loc. În schimb, în luna decembrie a anului 1813, Ingres se căsătorește cu Madeleine Chapelle. După 20 de ani de căsătorie, Ingres va scrie "Sunt fericit datorită bunei mele soții, cea mai bună și cea mai nobilă dintre femei". În 1819 se mută la Florența unde vor rămâne până în anul 1824.

În 1824, se întoarce la Paris pentru a expune la Salon un tablou reprezentând o scenă religioasă. Pânza este prezentată în același timp cu Măcelul din Chios al lui Delacroix. De data aceasta criticii îi apreciază opera, elogiile se țin lanț. În ianuarie 1825, Ingres primește Legiunea de Onoare, iar în iunie este ales membru al Academiei de Arte Frumoase. Își deschide propriul său atelier pe malul stâng al Senei, nu departe de Academie unde va preda începând cu anul 1829. În decembrie 1834, soții Ingres pleacă din nou la Roma, deoarece artistul fusese numit director al Academiei Franceze de la Roma. Aici îi cunoaște și se împrietenește cu Franz Liszt și cu Charles Gounod. Înaprilie 1841, îi expiră mandatul și se întoarce la Paris. Succesul său enorm și moda pentru pictura sa fac ca artistul să primească numeroase comenzi, mai ales pentru portrete. În februarie 1849, Madeleine se rănește la picior. Timp de câteva luni suferă din cauza cangrenei și moare pe 27 iulie. Moartea ei tulbură ordinea din viața artistului, care se baza în toate pe soția lui. Ingres scria "Totul s-a sfârșit. Ea nu mai este, nu mai există nici casa mea, sunt frânt și tot ce pot să fac este să plâng de disperare". Pictorul se mută. Prietenii, văzând disperarea artistului, i-o prezintă pe Delphine Ramel. Ingres a scris despre aceasta "Nu este nici prea tânără, nici prea bătrână, e cumsecade". Se însoară cu domnișoara Ramel pe 15 aprilie 1852, la vârsta de 71 de ani, ea având 43. În 1852, în timpul lui Napoleon III este recunoscut în mod oficial ca pictor al Curții. În 1855 primește crucea de mare ofițer al Legiunii de Onoare. În 1862, artistul devine senator. Copleșit de onoruri, Jean Auguste Dominique Ingres moare la 14 ianuarie 1867, secerat de o pneumonie.

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More