Gânduri de seară...........

Iubirile vin,
Iubirile pier…
Cui să le dau,
Cui să le cer?

Doruri ascunse,
Patimă crudă -
Cine să vadă,
Cine s-audă?




Vise cărunte,
Nadă prin nadă -
Cine s-audă,
Cine să vadă?

Mantii de ape,
Lujeri de foc -
Râd…de durere,
Plâng…de noroc. (Adrian Erbiceanu)

Read More

Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat......

Nu mă simt îndemnat să mă justific sau să mă explic, dinaintea unor calomniatori harnici care, mânaţi de rea-credinţă, ură, partizanat orb, sau „ordine de sus”, înţeleg să mă încondeieze grosolan, de câte ori au ocazia, pe forumuri sau pe unele posturi de televiziune.

Dar le sunt, poate, dator, celor care mă onorează cu emoţionanta lor solidaritate, cu unele lămuriri, astfel încât imaginea lor despre mine să fie nu strict îngăduitoare sau idolatră, ci pur şi simplu corectă. Voi oferi, deci, în cele ce urmează, câteva rapide clarificări cu privire la „capetele de acuzare” ale „procesului” meu.

O dată pentru totdeauna!

1. „Scrisorile” către Ceauşescu şi colaborarea mea cu Securitatea.
Cândva, în 1981 cred, am participat la primele două dintr-o lungă serie de conferinţe pe tema „meditaţiei transcendentale”. Conferinţele erau găzduite la Institutul de Psihologie al Academiei Române şi aveau un caracter public. Mi s-au părut neinteresante, drept care am suspendat frecventarea întregului program. După vreun an, am fost abordat de un lucrător al Securităţii - cel ”arondat” trebilor culturale – care m-a întrebat dacă am fost de faţă la conferinţele cu pricina. Am confirmat, fireşte, deşi episodul dispăruse, aproape, din memoria mea. Interlocutorul meu m-a informat că am greşit şi că greşeala mea va avea consecinţe. Nu l-am luat prea în serios, dar am aflat curînd că omul ştia ce spune. Institutul de Psihologie a fost desfiinţat, sute de cercetători, artişti şi profesori au rămas fără slujbă, a ieşit ditamai scandalul, pe baza unui scenariu absurd, în care se vorbea de înaltă trădare, subversiune împotriva ordinii socialiste etc. În ce mă priveşte, am fost ”executat” într-o amplă şedinţă la locul de muncă, dat afară din învăţământ (eram lector universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”), dat afară din partid (contemporanii îşi vor reaminti, probabil, ca „a fi dat afară din partid” era mai rău decât a nu fi fost niciodată membru de partid) şi pus sub interdicţia de a publica. Mi s-a oferit, ca soluţie de subzistenţă, un post de muncitor necalificat la o fabrică de sticlă. Soţia mea, care mă însoţise la Institutul de Psihologie, a fost şi ea dată afară din slujbă şi „invitată” să ocupe un post de muncitor necalificat la fabrica de ciorapi „Adesgo”. Eram, aşadar, în situaţia de a nu ne putea întreţine, riscând, totdată, dacă refuzam „ofertele” de serviciu amintite, să cădem sub culpa de „parazitism”. Am dat Ministerul Învăţământului în judecată. Am pierdut. Am cerut diferite audienţe. Un tovarăş de la primărie m-a îndemnat să fac un memoriu către şeful statului. Ajutat de un unchi mai rodat ca mine în birocraţia lingvistică a unui astfel de document, l-am făcut. „Nu e suficient”- a observat cel de la primărie. „Adăugaţi o anexă”. Am adăugat. Aceste două înscrisuri sunt numite astăzi, de binevoitorii mei, „scrisori” slugarnice către Ceauşescu. Evident, ele aveau toate tarele limbajului de lemn al epocii. Mă disculpam de acuzaţiile de subminare a statului, declarăm că vreau să-mi fac, în continuare, meseria, îmi afirmam cuminţenia şi zelul patriotic. Nu sunt deloc mândru de a fi semnat acest text. Am scuza situaţiei-limită în care mă aflam, dar gestul rămâne unul de compromis. Singurul, totuşi, de care mă fac vinovat în întreaga perioadă a coexistenţei mele cu regimul. (Constat, în acelaşi timp, că autori notorii de jenante omagii publice adresate familie Ceauşescu au beneficiat şi beneficiază de un regim mult mai îngăduitor decât amărâtele mele ”scrisori” care, de altfel, n-au avut nici un efect). Una din acuzaţiile care mi se făceau în timpul procesului şi al „demascărilor” prin care am trecut era aceea că aş fi tăinuit participarea mea la conferinţele „transcendentalilor”. Este motivul pentru care, în memoriul meu, am relatat, drept contra-argument , faptul de a fi recunoscut, dinaintea unui lucrător al securităţii, prezenţa mea în sală, la data respectivă (vezi mai sus). Dar nu eu mă dusesem să „raportez” asta. Răspunsesem strict la un „interogatoriu”. Ei bine, acest pasaj al memoriului meu a devenit dovada peremptorie că am livrat informaţii Securităţii, că, pe scurt, am fost un docil colaborator, chiar dacă unul neconvenţional, de vreme ce, recunoscând că am participat la şedinţele de la psihologie, comiteam o delaţiune împotriva mea însumi… Am relatat, de altfel, toate acestea şi cu alte ocazii. Pentru detalii, se poate citi interviul dat Mirelei Corleţean (Evenimentul Zilei, 29 sept. 2010), reluat în ultimul meu volum („Din vorbă-n vorbă”, Humanitas, 2013). În acelaşi volum, am reprodus şi un alt interviu, pe aceeaşi temă, acordat Doinei Jela. Nu mai am nimic de adăugat.

2. Lăcomia mea ministerială.
N-am fost membru în nici un partid post-revoluţionar, n-am solicitat niciodată un post de demnitar şi n-am întreprins niciodată nimic pentru a ajunge într-o poziţie de putere. În furor-ul „revoluţiei”, am fost propus ministru al Culturii de Mircea Dinescu. Din dorinţa de a reveni la meserie, am demisionat după doi ani, deşi mi se ceruse să rămân. La Externe, am ajuns de azi pe mâine, în decembrie 1997, ca soluţie de înlocuire a demisionarului Adrian Severin. Propunerea a venit din partea lui Petre Roman. Şi de la Externe am demisionat, după numai jumătate de mandat, mânat de aceeaşi nevoie de a mă întoarcere la ale mele. În CNSAS, m-a convins să intru tot Mircea Dinescu. Şi de acolo am plecat prin demisie. În sfârşit, Traian Băsescu (iarăşi la sugestia poetului) m-a invitat să accept funcţia de consilier. Am părăsit-o după patru luni. Încât ideea că am fost cocoţat mereu în poziţii de vârf pe bază de manevre oculte, de linguşeli, nărav sau poftă de privilegii, este o ficţiune venită, nu o dată, de la exponenţi şi susţinători ai unor personaje care chiar cu asta se ocupă: cu dobândirea şi păstrarea puterii, ca şi cu „valorificarea” ei lucrativă. Bilanţul ministeriatelor mele n-o fi cine ştie ce, dar nu m-am ocupat, totuşi, numai de ecleruri şi omlete. Mă flatez de a fi înfiinţat Muzeul Ţăranului Român, Editura Humanitas, Institutul de Studii Orientale (distrus ulterior) sau Casa de Film a Ministerului Culturii, cu Lucian Pintilie ca director. Am reinstituit Comisia Monumentelor Istorice, am redeschis, după mulţi ani de întrerupere, Festivalul şi Concursul „George Enescu”, am oferit direcţia Teatrului Naţional marelui regizor Andrei Şerban, am organizat prima expunere a operelor româneşti ale lui Brâncuşi în Statele Unite etc. Sub mandatul meu de la Externe, s-a decis începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999), s-a obţinut preşedinţia OSCE şi s-a accelerat cursa integrării în NATO datorită strategiei de politică externă adoptată de Preşedinţie şi MAE în timpul crizei Kosovo.

3. Piaţa Universităţii.
Antena 3 a citat abundent dintr-un text al meu scris în 1990. Textul era invocat – în emisiune - ca fiind un atac la adresa demonstranţilor din Piaţa Universităţii. O probă – a câta? – de neonestitate. În realitate, e vorba de discursul pe care l-am ţinut cu ocazia încheierii lucrărilor CPUN şi care se adresa membrilor CPUN prezenţi în sală, admonestaţi, laolaltă cu toţi politicienii momentului, pentru felul confuz şi zgomotos în care înţelegeau să facă politică, încă marcaţi de duhul ceauşismului. Nici o legătură cu Piaţa Universităţii. Cât despre Piaţă, reamintesc cititorilor că Ministerul Culturii (urmat de Ministerul Învăţământului) a fost singurul organism guvernamental care, după venirea minerilor, a dat un comunicat de distanţare faţă de violenţele petrecute în stradă. De asemenea, Ministerul Culturii a finanţat singurul documentar corect despre Piaţa Universităţii (regia: Stere Gulea), fără echivalent până în momentul de faţă.

4. Plagiatul după Adorno.
Bănuiesc că dl. Petre Roman are lucrările lui Adorno pe noptieră. Dacă ar fi răsfoit-o pe cea intitulată „Minima Moralia”, ar fi văzut că între cartea filosofului german şi cartea mea nu există nicio legătură. Titlul e, întâmplător, acelaşi. Dar „minima moralia” e o locuţiune latină (aleasă de mine prin raportare la „Magna Moralia” aristotelică, aşa cum arăt în prefaţă), asupra căreia nu există monopol. Dacă aş scrie o lucrare pe care aş intitula-o ”Evrika!” nu mi s-ar putea reproşa că l-am plagiat pe Arhimede…

5. Atitudine critică faţă de „şefii” mei.
Aici mă declar vinovat. Când am ceva de obiectat, nu ţin cont de ierarhii. Observ, totuşi, că nu am criticat pe nimeni dintre cei cu care am avut de a face, recurgând la arsenalul grotei. N-am făcut pe nimeni bou, prost şi porc.

6. Se fac uneori aluzii la privilegiile (financiare şi de alt tip), de care aş fi beneficiat de pe urma carierismului meu multilateral. Precizez, pentru cei care îşi închipuie că am fost cocoţat non-stop în vârful piramidei, că, din 25 de ani post-revoluţionari, n-am lucrat în serviciul public decât opt. În legătură cu orice alte (preţioase) venituri şi avantaje dobândite pe căi „impure”, aştept detalii, cifre, probe.

7. Fizic vorbind, mă dau bătut: sunt gras, urât, poate nu prea român, am ochi bulbucaţi şi mănânc toată ziua, pe banii contribuabililor, ecleruri şi omlete.

8. Soţia turnătoare.
Era fatal ca metehnele mele să fie transferate şi asupra unor membri ai familiei. Aşa s-a născut legenda racolării soţiei mele de către serviciile noastre de informaţii. Dosarul de la CNSAS (invocat doar parţial de analiştii vigilenţi) dovedeşte, într-adevăr, că s-a încercat o asemenea racolare, ceea ce se întâmpla, de regulă, cu toţi cei care plecau la studii în străinătate (era vorba de o tânără de 18 ani). Citit până la capăt, acelaşi dosar arată însă că racolarea a fost ratată şi că numitei Catrinel Pleşu nu i se poate imputa nici o urmă de activitate informativă.

Înainte de a încheia, ţin să mulţumesc tuturor acelora care, în zilele din urmă, mi-au dat calde semne de solidaritate. M-am simţit adesea stingherit de tapajul născut, fără voia mea, în jurul unei nefericite seri la un post de televiziune.Dar, de fapt, nu despre mine e vorba.Ci despre atmosfera morală şi profesională a unei ţări, în care bunul gust, bunul simţ, onestitatea, meseria,comportamentul civilizat şi respectul pentru valori stau sub ameninţarea unor găşti de neisprăviţi, de netrebnici, de mercenari rudimentari: oameni cu pregătire precară, oameni care nu se pot recomanda prin nici o ispravă, în nici un domeniu; guralivi, prost crescuţi, inculţi, dominaţi de resentiment, instincte brutale şi interes privat. Avem de ce să ne temem.
  
Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrâneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete. (Andrei Pleşu)

Read More

Sfântul Alexie

Sfântul Alexie, serbat în ziua de 17 martie, este considerat a fi patronul tuturor vieţuitoarelor care au hibernat în subteran (reptilele, mai ales) sau au stat ascunse sub coaja copacilor (insectele, numite gujulii) şi care se trezesc, acum, la viaţă. Sărbătoarea cunoscută sub numele de Alexii face parte din acelaşi ciclu ritualic de înnoire a timpului calendaristic, în prag de primăvară. Atmosfera satelor şi spaţiul din jurul gospodăriilor sunt purificate, acum, prin fumigaţii şi zgomote de intimidare. Dis - de - dimineaţa, în grădini se aprind focuri ritualice, în care sunt puse să ardă fructele sfinţite la Ziua Crucii (14 septembrie). Tinerii săreau, altă dată, peste focurile făcute din frunzele strânse cu o zi înainte şi cocenii adunaţi de prin grădini, în credinţa că vor fi feriţi de boli pe întreg parcursul anului şi, de asemenea, că vor fi feriţi de pureci. Focurile aprinse în zorii acestei zile prin livezi sau prin grădinile caselor aveau şi o semnificaţie fertilizatoare, ziua fiind un important moment în calendarul pomicol tradiţional.
Femeile obişnuiau să ia cărbuni din focul aprins, în castroane sau cani, şi să afume, pe rând, fiecare arbore fructifer din livadă, înconjurând şi gospodăria de trei ori. De asemenea, se considera că spiritele malefice din natură, precum şi toate jivinele (insecte, reptile, rozătoare) cuibărite în jurul casei în timpul iernii, puteau să fie îndepărtate cu ajutorul zgomotelor făcute prin baterea în diferite obiecte metalice.

Preventiv, pentru îndepărtarea vietăţilor dăunătoare, femeile obişnuiau să facă un amestec din faină de porumb şi apa pe care îl puneau la cele patru colţuri ale hotarului proprietăţii fiecărei gospodarii. În unele sate, Alexiile erau cunoscute şi sub denumirea de Ziua Şarpelui, deoarece se considera că în această zi şerpii ies din pământul în care au hibernat timp de 6 luni (de la 14 septembrie până la 17 martie). Această credinţă impunea interdicţii specifice de muncă. În mod special, femeile nu aveau voie să toarcă, să ţese, să depene sau să folosească foarfecele, acul sau furca de tors. Era interzis, de asemenea, a se aduce în casa lut şi surcele, iar dacă lutul era adus din timp, acum se înmuia cu apa şi se astupau cu el toate găurile şi fisurile de la soba, crezându-se ca, în felul acesta, se astupau şi ochii şarpelui iar oamenii erau feriţi de muşcătura lui. Din această zi le era permis oamenilor să ucidă şarpele, atunci când acesta le ieşea în cale.
În dimineaţa zilei de 17 martie, oricine trece prin satele din Bucovina mai poate surprinde focuri aprinse prin livezi, adevăraţi martori ai unei sărbători tradiţionale puternic ancorată în viaţa localnicilor, dar care cu timpul s-a mai păstrat doar prin miezul ei religios. În unele sate de la deal sau de la munte (Buneşti, Peţia, Vultureşti, Valea Glodului, Pleşti, Hârtop, Rădăşeni, Unceşti, Vadul Moldovei), în special în zona pomicolă a ţinutului, aspectul popular al Alexiilor mai poate fi întâlnit, însă, şi astăzi.

Alexie este sfântul făcător de minuni pe ape, celebrat de pescari în ziua de 17 martie, însemnând începutul Anului Piscicol, sinonim cu Ziua Peştelui. Este o reprezentare mitică sezonieră, patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape, care a preluat numele şi data de celebrare a Cuviosului Alexie, sau omul lui Dumnezeu din calendarul ortodox. Alexie încălzeşte şi descuie Pământul la 17 martie pentru a ieşi vietăţile care au iernat într-însul.

În satele din Câmpia Română, unde oile încetau să mai fie hrănite din această zi cu fân şi otavă, fiind scoase la iarbă verde, sărbătoarea Alexie se numea Lăsatul. Timpul era în preajma echinocţiului de primăvară, suficient de cald pentru ca insectele să „învieze”, reptilele să se „dezmorţească”, ştiuca să se „zbată în apă” anunţând perioada de reproducere, albinele să iasă din stupi în căutare de hrană. De aceea sărbătoarea era denumită local şi Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui, Retezatul Stupilor. La Alexie se greblau şi se măturau ogrăzile, târlele şi oboarele, se aprindeau focuri prin grădini şi livezi, se ocoleau casele şi acareturile cu tămâie şi cârpă arsă pentru alungarea şerpilor şi insectelor, se legau tulpinile pomilor fructiferi cu paie să nu se caţere omizile pe crengi, se sună din clopoţei sau se făceau zgomote bătând din fiare vechi pentru a se speria şerpii, şopârlele, salamandrele, broaştele. Locuitorii satelor din sudul ţării efectuau aceste operaţiuni la mucenici (9 martie), echinocţiul de primăvară în Calendarul Iulian.

Read More

Gânduri de seară.................

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,
Că ochii mei sunt când senini, când verzi,
Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,
Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.
Văd lumea prin lunete măritoare
Şi văd grădini cu arme mari de foc,
Sub mâna mea deja planeta moare
Şi în urechi am continentul rock.
Ai să mă ierţi că sunt labilitate
Că trec peste extreme fulgerând,
Ai să mă ierţi preablânda mea de toate,
Eu sunt nemuritorul tău de rând.




Ai să mă ierţi că nu pot fără tine
Şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
Mie pierzându-te-mi va fi mai bine
Eu tristul cel mai liber dintre toţi.
Şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
Pe toate-nobilându-le fictiv,
Ai să te-apleci deasupra morţii mele
Şi tot ai să mă ierţi definitiv.
Ai să mă ierţi în fiecare noapte
Şi-am să te mint în fiecare zi
Şi cât putea-va sufletul să rabde
Cu cât îţi voi greşi te voi iubi. (Adrian Păunescu)

Read More

Horia Șerbănescu

"Am ales comedia la gândul că în lume există mulţi actori şi politicieni care fac lumea să plângă, cei care o fac să râdă sunt incomparabil mai puţini. Socotesc că a fi comic nu este o meserie, ci o chemare. Teatrul nu este o artă, este un secret."

Horia Șerbănescu (n.16 martie 1924, București - 19 septembrie 2010, București) a fost un actor de comedie român. A debutat pe scenă la vârsta de 5 ani, în 1929, interpretând rolul Regelui Mihai în piesa Miss Revista. La aceeași vârstă este descoperit pe scena de la Cărăbuș de regizorul Paul Gusti care-l aduce pe Horia Șerbănescu la Teatrul Național în rolul dublu "Statu Palmă Barbă Cot" din spectacolul Rodia de Aur. Cum spectacolul a fost primul de acest gen transmis la Radio, Horia Șerbănescu este astăzi cel mai vechi colaborator al Radiodifuziunii Române.
A jucat pe scena Teatrului din Sărindar – condus de Tudor Mușatescu și pe scena de la "Teatrul nostru", condus de Dina Cocea. La acesta din urmă a activat ca actor, sufleor, regizor de culise și... dactilografă. S-a transferat apoi la Teatrul Victoria.



"Mă gândesc uneori cu nostalgie la acele timpuri. Era o viaţă plină de farmec, în orice caz mai puţin agitată decât cea de azi. Aveai timp să citeşti o carte bună, să asculţi o operă la Teatrul Liric, un concert simfonic la Ateneul Român, să te laşi încântat de frumuseţea operetelor la Teatrul Alhambra sau să faci seara o plimbare la şosea. Eram săraci, dar aveam de toate. Ce n-aveam... Ce nu aveam? Nu aveam fotomodele, de cules culegeam căpşunile noastre, iar la Herdan mâncam cu 7 lei. Pe atunci eram în Europa şi leul nostru era greu de tot."

Primul mare succes al său a fost înregistrat la Grădina Volta Buzești cu piesa "Profesorul de franceză" semnată de Tudor Mușatescu.
Primul cuplu artistic a fost format de Horia Șerbănescu și Emil Popescu. Alături de un alt partener de aur, Radu Zaharescu, actorul a scris istoria Teatrului de Revistă, identificându-se practic, cu existența acestuia, din momentul în care a fost lansat de Constantin Tănase, la "Cărăbuș". De-a lungul anilor acesta a fost cuplul cel mai solicitat de Televiziunea Română.




"Visez să trăim într-o lume în care să domnească inteligenţa, simplitatea, bunătatea, cinstea şi dreptatea. Şi mai visez ca fiica mea, Ilincuţa, să trăiască mai bine şi mai îmbelşugat ca mine. Să trăim împreună multe primăveri pline de zarzări, cireşi şi salcâmi înfloriţi. Îi doresc să spună şi ea cu duioşie: A«Când eram copil odată» ... Am în casă o mulţime de jucării. Până când s-o mărita sunt ale ei, după aceea sunt ale mele."

Read More

Gânduri de seară.............

Pe malul altui timp,
ce nu-i al meu,
o clipă m-am privit
şi nu sunt eu!
Cu toată fiinţa mea,
te regăsesc,
oricât aş vrea să uit,
să mai iubesc!



Atâta dor,
nu vrea să-ncapă
în lumina stelelor,
nu îl cuprinde,
toată apa mărilor,
n-a fost
şi nici nu va mai fi,
atâta dor,
iubirea mea!
Atâta dor,
va frânge
alba nesfârşire a clipelor
şi veşnicia timpului
va aşeza,
senin pe fruntea ta
iubirea mea!

Read More

LA MULŢI ANI MAGHIARILOR DE PRETUTINDENI!

Cele 12 puncte ale Revoluției Maghiare din 1848
 
Ce dorește națiunea maghiară :
Să fie pace, libertate și înțelegere!
 
1. Dorim libertatea presei, desființarea cenzurii.
2. Guvern responsabil în Buda-Pesta.
3. Adunare Națională anuală la Pesta.
4. Egalitate în fața legii în chestiunile civile și religioase.
5. Gardă națională.
6. Plata dărilor de toți deopotrivă.
7. Desființarea iobăgiei.
8. Curte cu juri, pe baza egalei reprezentativități.
9. Bancă Națională.
10. Armata să depună jurământul pe Constituție, militarii maghiari să nu fie duși în afara țării, militarii străini să părăsească țara.
11. Deținuții politici de stat să fie eliberați.
12. Uniune.

Egalitate, libertate, fraternitate!.


Revoluția Maghiară din 1848 a fost un eveniment important al istoriei Ungariei din epoca modernă, considerat ca unul din fundamentele identității naționale a poporului maghiar. Prin reformele sociale adoptate, a fost punctul de pornire al transformărilor burghezo-democratice din societatea maghiară; prin luptele sale de autoapărare a devenit parte a mitologiei naționale. Revoluția Maghiară de la 1848 a fost parte organică a valului revoluționar din acel an, având legătură cu alte revoluții din Europa și revoluții din Imperiul Austriac, fiind singura dintre acestea care a evoluat spre direcția opoziției militare de succes. Importanța puterii revoluționare e demonstrată și prin faptul că ea nu a putut fi înăbușită decât prin intervenția militară a Rusiei. Practic, evenimentele revoluționare și războiul revoluționar din anii 1848-49 reprezintă unul din cele mai importante conflicte militare din istoria maghiară. Mulți din liderii și participanții săi, incluzându-i pe Lajos Kossuth, István Széchenyi, Sándor Petőfi, József Bem, fac parte din cele mai respectate personalități din Istoria Ungariei, și aniversarea izbucnirii revoluției, 15 martie, este una din cele trei sărbători naționale maghiare.
Revoluția a început pe 15 martie 1848, cu evenimente sângeroase în Pesta și Buda (demonstrații în masă care l-au forțat pe guvernatorul imperial să accepte toate cele cele 12 puncte ale actului revoluției), urmate de diverse răscoale în țară, care au permis reformiștilor maghiari să formeze noul guvern condus de primul ministru Lajos Batthyány. Acesta a adoptat o serie de reforme, cunoscute sub numele de Legile din Aprilie, care au creat un sistem politic democratic în Ungaria.
În vara anului 1848, conștienți de pericolul unui război civil, miniștrii guvernului maghiar au încercat să obțină susținere hasburgică împotriva mareșalului austriac de etnie croată Josip Jelačić, promițând să trimită trupe în nordul Italiei. La sfârșitul lunii august, guvernul imperial din Viena a ordonat guvernului maghiar să organizeze armata. Jelačić a folosit armata habsburgică împotriva Dietei maghiare fără niciun ordin oficial.
Cu război pe trei fronturi (împotriva trupelor croate ale lui Jelačić, în Banat, și în Transilvania), radicalii maghiari din Pesta au văzut războiul ca o oportunitate. Parlamentul a cedat în fața lor în septembrie, nedorind manifestații violente.
Din cauza revoluției din Viena, austriecii au acceptat la început guvernul maghiar. Ruptura finală între Viena și Pesta a avut loc când mareșalului Lamberg i-a fost dat controlul întregii armate a Ungariei. Câteva zile mai târziu Lamberg a fost atacat și ucis la sosirea în Pesta de către o mulțime revoluționară, la care, drept răspuns, Curtea Imperială a ordonat dizolvarea guvernului maghiar, ca incapabil să păstreze ordinea publică.
Acesta a fost punctul de ruptură și începutul războiului între revoluționarii din Ungaria și trupele imperiale austriece, la comanda cărora a fost numit feldmareșalul Josip Jelačić (în locul generalului Franz Lamberg, care fusese asasinat).

sursa : ro.wikipedia

Read More

Gânduri de seară............

Înţelepciune este să respiri
uşor, şi după lacrimi să zâmbeşti,
petalele ce cad din trandafiri
şi nu s-aud când mor, să le iubeşti.

Priveşte pomii drepţi din bătătură -
ei cată totdeauna către cer,
şi-n ruga lor cea verde parcă cer
mai multă ploaie, mai puţină ură.






Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor să cazi,
stăpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.  ( Magda Isanos)

Read More

E = m c²

 „Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina și să călătorim prin intermediul acesteia?"








Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm - d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost un fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.

În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.

Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.


Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.




Cea mai cunoscută formula a lui Einstein este E=mc² , care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară.
Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea.
Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.

Din cauza unei boli netratate de o lungă perioadă de timp și refuzului de a i se efectua o intervenție chirurgicală asupra arterelor cardiace, Einstein se stinge din viață în 1955 în urma unui atac de cord. Conform dorinței sale, marele savant a fost incinerat, iar cenușa a fost aruncată într-un râu necunoscut din New Jersey.
Înaintea incinerării, patologul Spitalului Princeton, Thomas Stoltz Harvey i-a scos creierul, pentru a fi păstrat, fără permisiunea familiei, în speranța că în viitor se va descoperi ce l-a făcut pe Einstein atât de inteligent.




19 ianuarie 1936

Dragă Dr. Einstein,

La şcoala duminicală s-a pus întrebarea: "Spun oamenii de ştiinţă rugăciuni?". Totul a pornit întrebând dacă putem crede în acelaşi timp în ştiinţă şi în religie. Noi scriem oamenilor de ştiinţă şi altor personalităţi pentru a încerca să obţinem răspuns la întrebările noastre.
Ne-am simţi foarte onoraţi dacă aţi răspunde la întrebarea noastră: Se roagă oamenii de ştiinţă şi pentru ce se roagă ei?
Suntem în clasa a şasea, la clasa doamnei Ellis.
Cu respect, a dumneavoastră

Phyllis"


"24 ianuarie 1936

Dragă Phyllis,

Voi încerca să răspund întrebării tale cât mai simplu cu putinţă.
Oamenii de ştiinţă cred că orice întâmplare, inclusiv în relaţiile dintre oameni, este datorată legilor naturii. De aceea un om de ştiinţă nu poate fi înclinat să creadă că evoluţia lucrurilor poate fi influenţată de rugăciune, cu alte cuvinte, de o manifestare supranaturală.
Totuşi, trebuie să admitem: cunoştinţele noastre asupra acestor forţe sunt imperfecte, astfel că în final, convingerea că există un spirit suprem are la bază un fel de credinţă. O astfel de convingere rămâne larg răspândită în ciuda realizărilor actuale în domeniul ştiinţei.
De asemenea, oricine se implică serios pe calea ştiinţei, este convins că există un spirit care se manifestă în legile universului, fiind mult superior omului. În acest fel, calea ştiinţei conduce la un sentiment religios aparte, care este destul de diferit de cel simţit de o persoană mai naivă.

Salutări cordiale,

al tău Albert Einstein".

Read More

Gânduri de seară.........

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui,
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi mâna stângă către ei!



)

Şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii.
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.(Nichita Stănescu)

Read More