Gânduri de seară...............

Dragostea mea,
ancora grea,
ţine-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.

Vântul căzu –
- poate că nu,
dar s-a făcut
linişte-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.

Nu mai visez
paşi pe zapezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.

Singurătăţi…
Nu mi te-arăţi,
nu-mi trimiţi veşti.
Cât fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai eşti? (Nina Cassian - Dorul)





A fost o dragoste ca un acord de Bach,
de-o gravitate limpede... Aveam o dată
o nobilă mişcare-analizată
ca a figurilor, la şah.

Şi iată-te în plină dezordine. Străin de legi.
Silaba ta de gura mea nu o mai legi,
şi nu îmi mângâi umerii şi nu îmi iei
în palme fruntea fulgerată de idei.

Nu pot întârzia prea mult,
încovoiata de durere, de ruşine.
Respir adânc: un nou acord ascult,
ca să mă urce dincolo, mai sus de tine. (Nina Cassian - A fost)

Nina Cassian (n. Renée Annie Cassian, 27 noiembrie 1924, Galați - d. 15 aprilie 2014, New York) a fost poetă, eseistă și traducătoare româncă.


"Suntem atât de imperfecţi, de limitaţi, de sălbatici, încât aş dori să vegheze asupra noastră un spirit superior. Dar nu-l numesc Dumnezeu, nici nu ştiu dacă-l numesc în vreun fel. Probabil că este blestemul meu. O să ard în iad, probabil. Nu ştiu, şi mi-e indiferent."

Read More

"Charlot..."

"În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.Și atunci, am putut să mă liniștesc."

Sir Charles Spencer "Charlie" Chaplin, (n. 16 aprilie 1889 - d. 25 decembrie 1977) a fost un actor englez  şi regizor de film din epoca filmului mut, devenind unul dintre starurile de film cele mai cunoscute din lume, înainte de sfârşitul Primul Război Mondial.
Născut la Londra, pe 16 aprilie 1889 (deşi aceste informaţii nu au fost niciodată găsite în registrele oficiale), Chaplin a fost fiul lui Hannah şi al lui Charles Chaplin. Mama sa, o actriţă măruntă, era mai mereu prin spitale, din cauza problemelor psihice, iar tatăl său, cântăreţ, şi-a părăsit familia şi a murit din cauza alcoolismului, în 1901. Copilăria lui Chaplin s-a derulat în camere de hotel şi în case de orfani.


Sărăcia din aceşti primi ani de viaţă l-a inspirat pentru costumaţia "Vagabondului", care avea întotdeauna pantofii scâlciaţi şi pantalonii prea largi. Din cauza problemelor a fost nevoit să abandoneze şcoala şi a început să joace în spctacole de vodevil de la vârsta de zece ani. După mai multe turnee prin ţară şi roluri în spectacolele londoneze, s-a alăturat companiei de teatru conduse de Fred Karno, cu care a şi plecat într-un turneu în SUA, în 1913. Iar pentru el, America s-a dovedit a fi Tărâmul Făgăduinţei.

Pe 2 februarie 1914, Charlie Chaplin îşi făcea debutul cinematografic în filmul scurt „Making a Living“ (13 minute), însă celebrul "Vagabond" (The Tramp) avea să apară pentru prima oară în faţa publicului cinci zile mai târziu, pe 7 February 1914, odată cu lansarea peliculei „Kid Auto Races at Venice“ (11 minute). În 1916, la doi ani de la debutul în film, câştiga 10.000 de dolari pe săptămâna, iar asta l-a transformat în cel mai bine plătit actor din lume, la vremea respectivă.
Chaplin a folosit mima şi alte rutine vizuale de comedie, şi a continuat şi în epoca de recepţie, deşi filmele sale au scăzut în frecvenţă pe la sfârşitul anilor 1920. Rolul său cel mai faimos a fost cel din "The Tramp".
 


Cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks si DW Griffith, a infiintat United Artists, în 1919.

Au urmat nenumărate filme, iar popularitatea actorului în epoca cinematografiei mute devenea incomensurabilă. De fapt, se spune că în anii ’20 era cel mai cunoscut om din lume. „Goana după aur/The Gold Rush“, „Luminile oraşului/City Lights“, „Timpuri/Modern Times“ şi „Dictatorul/The Great Dictator“ sunt doar câteva dintre capodoperele care l-au transformat pe Chaplin într-un idol şi, cu toate că a apelat la muzică şi efecte sonore (în „Timpuri moderne“ vocea lui este imprimată pe o melodie), abia „Dictatorul“ este primul film în care vorbeşte cu-adevărat.

În 1952, când Charlie Chaplin a plecat la Londra pentru premiera producţiei Limelight, i s-a interzis întoarcerea in Statele Unite din cauza convingerilor comuniste si Oona l-a însoţit in Elveţia. S-au stabilit la Corsier-sur-Vevey si a renunţat la cetăţenia americană, a devenit cetăţean elveţian.

               Charlie Chaplin şi soţia sa, Oona O'Neill.

Chaplin a fost una dintre personalităţile cele mai creative si influente din epoca filmului mut. A fost influenţat de predecesorul său, actorul de comedie francez - Max Linder, căruia i-a dedicat unul din filmele sale. Viaţa lui de lucru în lumea divertismentului a durat peste 75 de ani, din etapa victoriană şi Music Hall în Marea Britanie ca interpret-copil, până aproape de moartea sa la vârsta de 88 de ani.

Charlie Chaplin şi fiica sa Geraldine Chaplin, la decernarea Oscarului.

Charlie Chaplin a primit, în timpul vieţii, trei Oscaruri onorifice. În 1929, la prima ediţie a Premiilor Academiei Americane, a fost răsplătit cu un trofeu pentru contribuţia extraordinară la filmul „Circul“ (scenarist, actor, regizor, producător). În 1972 a primit un Oscar pentru realizările din întreaga carieră, iar în 1973, cu o întârziere de 20 de ani, unul pentru muzica din „Luminile Rampei“. Deşi „Luminile Rampei“ fusese lansat în 1952, nu rulase în cinematografele din zona Los Angeles, nefiind astfel eligibil pentru o nominalizare.


În 1999, Institutul American de Film l-a clasat pe Chaplin intre cele 10 cele mai mari legende de pe marele ecran din toate timpurile. În 2008, Martin Sieff, într-o recenzie a cartii lui Chaplin: "O viaţă" , scria: 

                                          "Chaplin nu a fost doar mare, a fost gigantic".

 

 

           

 

          "A fost cel mai frumos cadou pe care ni l-a făcut cinematografia."

"Rămân un clovn şi nimic mai mult. Asta mă face să fiu mult superior unui politician."

Read More

Titanicul...."de nescufundat"!

15 aprilie 1912, ora aproximativă 2:20. Vaporul Titanic, cel mai mare şi mai luxos transatlantic construit până atunci, era înghiţit de apele oceanului, după ce în urmă cu aproximativ trei ore se lovise de un aisberg. Vestea a înconjurat planeta şi presa din întreaga lume a relatat evenimentul nu doar cu lux de amănunte, ci cu un zel care a transformat nefericitul accident într-o legendă.
La trei zile de la plecare, vasul despre care se vorbise atât de mult şi care primise eticheta „de nescufundat”, s-a ciocnit de un aisberg la ora 23:40, în data de 14 aprilie 1912, şi s-a scufundat la ora 2:20, în dimineaţa următoare. În urma acestui fapt şi-au pierdut viaţa 1.517 persoane dintre cele 2.227, câte se aflau la bordul navei.

Datele tehnice ale celebrei nave sunt impresionate pentru vremea respectivă. Titanicul măsura 269,1 metri lungime, avea o lăţime de 28 de metri şi o greutate de 46.328 de tone. Nava putea transporta un număr de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj, având o putere maximă de 59.000 CP. Şi la capitolul opulenţă Titanicul îşi surclasa toate rivalele. Pasagerii de la clasa întâi se bucurau de facilităţi greu de imaginat pentru epoca respectivă: bazin de înot, sală de sport, teren de squash, băi turceşti, baie electrică şi o cafenea pariziană. Şi cum banii arată cel mai bine cât se plătea acest lux, cel mai scump bilet pentru călătoria inaugurală la clasa întâi a costat 875 de lire sterline (64.204, la nivelul de azi).



La data de 10 aprilie 1912, Titanicul a plecat din Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare. După ce a mai primit persoane la bord din Cherbourg, Franţa, şi Queenstown, Irlanda, Titanicul a înaintat în Atlantic cu o viteză de 21 de noduri (42 km/h). A primit apoi avertizări de aisberg şi, conform protocolului vremii, a mărit viteza la 46 km/h (ulterior s-a dovedit că a fost o greşeală). La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade, iar în noaptea rece şi fără lună marinarii aflaţi la punctul de observaţie au văzut prea târziu gheţarul.

Astfel, Titanicul a lovit aisbergul la tribord, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m, din cei 300 ai navei. După 2 ore şi 40 minute, pe 15 aprilie 1912, nava s-a scufundat rupându-se în două părţi. În cele 20 de bărci de salvare au intrat doar 700 de oameni, deşi capacitatea acestora era de 65 de persoane pentru fiecare barcă. În plus, încrederea oarbă că nimic nu i se poate întâmpla Titanicului a făcut ca un număr semnificativ de bărci să fie eliminate pentru a crea mai mult spaţiu de promenadă, aşa că numărul maxim de persoane care ar fi putut fi salvate era de doar 1.178, chiar dacă vasul putea transporta de trei ori mai mult. Acesta este unul dintre motivele pentru care 1.517 de oameni au murit în apa îngheţată a Atlanticului.

Aceeaşi încredere a făcut ca primele bărci dintre cele lansate la apă să aibă foarte puţine persoane la bord. Mai bine de o oră jumătate din cele 160 de minute, cât a mai plutit Titanicul, s-a crezut că măsurile luate de căpitanul Edward Smith şi Thomas Andrews (designerul şef al navei), de a evacua vasul, sunt exagerate. Ulterior, când pasagerii şi-au dat seama că lucrurile sunt reale, s-a declanşat isteria şi panica.

Mai există o discuţie cu privire la cine ar fi putut să îi ajute pe pasageri după ce vasul a fost avariat. Se cunoaşte că primul vas care a ajuns la locul accidentului a fost RMS Carpathia, la aproape două ore după ce Titanicul s-a scufundat, însă există indicii că mult mai aproape ar fi fost SS Californian, care nu a mai răspuns semnalelor SOS transmise prin codul Morse de cei de pe Titanic.
După câteva ore de așteptare vasul Carpathia ajunge și îi ia la bord pe toți cei din bărci. După ce câteva ore caută în van alți supraviețuitori se îndreaptă spre New York într-o atmosferă tristă și sumbră. Carpathia a fost considerată eroul salvator al supraviețuitorilor de pe Titanic.

                                                             RMS Carpathia

                                                           RMS Titanic

 

                                              Titanic Memorial, Washington D.C.

Read More

PROCURORUL, SLAB PENALIST, VICTOR VIOREL PONTA.

PROCURORUL, SLAB PENALIST,
VICTOR VIOREL PONTA
Pentru privitorii circului politic televizat nu este un secret că, vremelnicul prim-ministru, Victor Viorel Ponta şi-a cam învineţit pieptul de atâta dat cu cărămida pentru a aviza prostimea că este procuror, mai exact că a făcut parte din această onorantă tagmă, şi o avizează astenizant şi că este prim-ministru, ca şi cum potrivit stării precare a societăţii romnâneşti, cei cărora li se adresează n-ar fi luat act că disfuncţionalităţile grave ce caracterizează societatea după preluarea puterii executive de PSD se datorează guvernării catastrofale prestată de echipele guvernamentale pe care le-a condus şi le conduce. De bună seamă că cei ce se vor apleca asupra acestui modest articol ştiu că V.V.P. şi-a luat chiar şi un ruşinos doctorat în ştiinţe juridice. Spunem ruşinos pentru că incapabil să prezinte o lucrare doctorală originală a plagiat peste o sută de pagini din tratatele de drept ale altora. Că descoperindu-i-se plagiatul, n-a roşit, că de demisie nici nu putea fi vorba, cât a încărcat ceva miniştrii de la învăţământ, Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu, cu ruşinea abominabilă de a-l declara inocent. Circul cu spălarea onoarei marelui plagiator a fost de proporţii, dar pentru că nici ruşinea nu l-a prins continuă să polueze climatul social şi cu ignoranţa profesională, ca să nu spunem p…a .
A trebuit să vină peste această, amărâtă, naţiune, ziua de 13 aprilie 2014 dată la care preşedintele Traian Băsescu, de la tribuna postului Realitatea TV să rostească un necruţător rechizitoriu privind lipsa de calitate al lui V.V.P. văzută prin prisma caracterului, şi a disponibilităţii de mitoman. În discursul de care vorbim preşedintele a făcut câteva referiri la senatoarea Gabriela Firea şi soţul acesteia, primarul de Voluntari Pandele … . După ce a luat act de mesajul neiertător al preşedintelui, V.V.P. a strigat un „AVE” în sensul că are materie primă pentru a-l băga la zdup pe preşedinte.
În ziua de 14 aprilie 2014 a ieşit pe sticlă şi a declarat, nedându-şi seama ce-i iese pe gură, că „va pune specialiştii jurişti” să formuleze o plângere penală împotriva marinarului şi că obiectul acestei plângeri l-ar constitui „ameninţarea şi şantajul” comis prin aceia că ar fi ameninţat-o şi şantajat-o pe senatoare. Şi că: „atenţie cititori!” „semnatarii acestei plângeri penale vor fi toţi parlamentarii PSD (deputaţii şi senatorii roşii) şi ori cine, alţii, din cei ce-şi vor manifesta dorinţa”.
O astfel de declaraţie discreditează şi pe cel mai prost jurist, pe proştii proştilor acestei discipline. În ordine:
Dacă preşedintele ar fi rostit vreo ameninţare, în condiţiile în care din spusele acestuia n-a rezultat nimic ce ar putea ţine de o astfel de faptă, persoana lezată sau vătămată, cum spunem noi juriştii, ar fi Gabriela Firea iar potrivit legii numai persoana vătămată are dreptul să formuleze plângere penală. Ca o consecinţă, personajul „circar” care se dă procuror, neîndeplinind calitatea de persoană vătămată nu are drept să semneze o plângere penală. Persoanele ale căror interese nu au fost lezate prin comiterea unei infracţiuni, altele decât cele ce se urmăresc numai în urma plângeri penale a persoanei vătămate, dar care au luat act că s-a comis un act antisocial care constituie infracţiune pot sesiza organele de urmărire penală prin „denunţ”. Aşa dar, V.V.P. şi cohorta de parlamentari roşii nu au calitatea cerută de lege pentru a semna o plângere penală ci numai un denunţ. Dar cum ameninţarea se urmăreşte numai în urma sesizării, cu plângere penală, de către cel vătămat, pentru pretinsa ameninţare inventariată de „juristul pârât” care este V.V.P. nici el şi nici cohorta de parlamentari nu pot fi semnatarii unei plângeri penale.
Din discursul preşedintelui n-am reţinut că acesta prin luarea de poziţie de la Realitatea TV să fi urmărit dobândirea „în mod injust” a unui „folos pentru sine” sau pentru oricine altcineva, astfel că nu este îndeplinită o condiţie obligatorie pentru a susţine că fapta preşedintelui ar putea dobândi coloratura infracţiunii de şantaj.
Să nu ştie nici măcar atât un fost procuror mi se pare incredibil Era o vreme, stimate al meu cititor, prin anii 48 până pe la 50 şi mai mulţi, ai secolului trecut când „gloriosul partid comunist” căftănea întru procurori şi judecători diverşi „tovarăşi buni” recrutaţi din rândul măcelarilor, pantofarilor, tâmplarilor şi lista ar putea fi continuată, persoane ce erau trecute prin cursuri de iniţiere juridică de trei la şase luni iar la terminarea acestora îi aşezau pe scaune de judecător sau procuror. Absolvirea unui astfel de curs dădea dreptul absolventului de referinţă să se înscrie la cursuri universitare fără frecvenţă, fără a fi obligaţi să facă dovada că au absolvit studiile liceeale de cultură generală.
O întâmplare din viaţa celui care scrie, poate da culoare mesajului de care ne ocupăm. În anul 1957 la nici un an după absolvirea facultăţii îndeplinind însărcinări de procuror, am fost trimis la un curs de criminalistică la Bucureşti. Între cursanţi se afla şi procurorul „tovarăş bun” Iarovici Tiberiu din Satu Mare. În colocviile colegiale ce le derulam între noi, din vorbă în vorbă ne-a mărturisit că este şi elev în clasa a IX-a . Iar pentru că nu era o persoană lipsită de umor, cât, dimpotrivă, dispunea de astfel de disponibilităţi, ne-a mărturisit tranşant: „Acum că am diplomă de absolvent de facultate de ce nu mi-aş completa şi studiile liceeale, că nu se ştie, niciodată, ce vremuri o să mai vină!”
Am pus în pagină această informaţie, pentru că în vremile acelea juriştii din tagma „tovarăşilor buni”, respectiv absolvenţi de facultate fără studii medii nu pridideau să-şi etaleze, cu orice ocazie, în special, carenţele de cultură generală, iar în privinţa cunoştinţelor profesionale se manifestau public pe aceeaşi măsură pe care a dovedit-o, vorba lui Ilici, „prostănacul” Victor Viorel Ponta. Să ni se ierte că l-am luat coautor la caracterizarea tristului nostru „prim-ministru” tocmai pe Ion Iliescu.

14 aprilie 2014
Tiberiu Vanca

Read More

Gânduri de seară.........

Bate-l, Doamne, pe omul
Care n-a iubit destul
Şi-a iubit pe jumătate
Bate-l, Doamne, bate-l, bate-l..

Dar nu-l bate-aşa de rău
Fiindcă-a fost iubitul meu
Bate-l numai jumătate
Şi mai spală din păcate
Bate-l, Doamne, bate-l, bate-l..

Dar nu-l bate-aşa de tare
Bate-l numai cu iertare
Bate-l doar cu dragostea
Ca să-i simtă arşiţa.



Bate-l, Doamne, cu iubitul
Ca să-i simtă greu cuţitul
Care taie-n carne vie
Când trăieşti fără iubire.

Bate-l, Doamne, doar cu jale
Să ştie şi el cum doare
Dorul după cel plecat
După cel înstrăinat.

Read More

Comedii dâmboviţene.

Dl. Crin Antonescu e foarte supărat pe dl. Victor Ponta. Dar ce zic supărat? Exasperat! Furibund! Necruţător! Nici Băsescu nu are atâtea păcate! Dl. Ponta e o nulitate, un mincinos, o marionetă, un sabotor al justiţiei, o piedică în drumul nostru spre europenizare! Dlui Antonescu i-au trebuit mai mult de doi ani ca să ajungă la asemenea teribile concluzii.

Până mai ieri, cuplul Ponta-Antonescu ilustra o „unitate de monolit”, o frumoasă poveste de dragoste oferită, cu mare succes electoral, unui public tandru, încrezător, gata să se lase mântuit de efluviile unei alianţe fără pată. Ileana Cosânzeana îl întâlnise pe Făt Frumos şi, împreună, aveau să-l lichideze definitiv pe Zmeul Zmeilor. Ei bine, dintr-odată, Ileana Cosânzeana a descoperit, palidă, că Făt Frumos e Zmeul Zmeilor! Şi că singurul „Făt Frumos” autentic e, de fapt, ea. De la înălţimea acestei performanţe hermafrodite, dl. Antonescu porneşte o devastatoare campanie. O trântă ca-n poveşti.

Tu însă, alegător nesofisticat, eşti niţeluş destabilizat. Ai la îndemână două posibile explicaţii:

1. Dl. Antonescu a avut, brusc, o revelaţie.  Şi-a dat seama, candid, că a stat sub acelaşi steag cu un inamic. Dar, pe vremea „candorii” sale se auzeau, totuşi, destule voci care semnalau defecţiunile partenerului său. Nu le-a luat în seamă. Le-a socotit chiar duşmănoase. Şi a continuat, loial, să „construiască” împreună cu „fiara”, o ţanţoşă retorică triumfalistă, cu accente de populism anti-european şi anti-american, cu şarje de decredibilizare a justiţiei, cu viguroase fluturări de steaguri în marea luptă cu „regimul” Băsescu. A fost de faţă, discret, la semnarea coabitării cu preşedintele, a acceptat, placid, rezultatele negocierilor pentru capii justiţiei. Iar dacă, într-adevăr, a descoperit abia acum că s-a aflat în eroare, avem, cred, dreptul, să ne cam îndoim ori de discernământul său, ori de buna sa credinţă.

2. Dl. Antonescu a ştiut de la început cu cine avea de a face, dar s-a gândit la vechea înţelepciune autohtonă („Fă-te frate cu dracul până treci puntea!”) şi a jucat cartea minciunii utile. În acest caz, rămâne, totuşi, un fapt că şi-a tras pe sfoară electoratul pe bază de calcul privat. Ca să nu mai spunem că nici chestia cu puntea n-a funcţionat. S-a născut, astfel, un nou proverb:

„Fă-te frate cu dracul până rupi puntea şi intri la apă!”

Dacă, la rândul său, dl. Ponta şi-ar fi folosit imaginaţia de care (ab)uzează în viaţa sa politică pentru a scrie o teză de doctorat onorabilă, n-ar mai fi tras, astăzi, după sine, infamanta eticheta de „plagiator”. Dl. Ponta e, în realitate, de o originalitate ameţitoare. Cărui om cu o minte plicticos previzibilă i-ar fi trecut prin cap să compare asaltul juridic asupra baronilor de azi, cu baia de sânge din decembrie 1989?  „Nici atunci nu ne-au împuşcat pe toţi!” – declară, sarcastic, premierul. O analogie inanalizabilă, plutind, vesel, intre delir blasfemator şi staza cerebrală. Dar refuzul dlui Ponta de a participa la ceremonia ”10 ani de la intrarea în NATO”, pe motiv că era vorba doar de o chermeză cotrocenistă, organizată de cineva care n-a făcut nimic pentru integrarea noastră euro-atlantica? Carevasăzică, dl. Ponta crede – spre deosebire, de pildă, de întreg corpul diplomatic – ca a celebra o decisivă reuşita naţională la nivel de preşedinţie e un moft şmecher, un simplu prilej de chef.

Înţelegem, de asemenea, că, de-aici înainte, dl. Ponta va intra într-o severă grevă de protocol: nu va mai lua parte decât la aniversările legate de o prestaţie personală. (De fapt, nici pentru NATO n-a făcut mare lucru…). Va lipsi, deci, de la aniversarea Unirii Principatelor, de la aniversările revoluţiei din decembrie, de la serbările comemorative ale păcii din 1945 şi de la orice eveniment la care, prin vârsta şi ghinion istoric, n-a putut participa. Se va restrânge la mitinguri electorale şi agape de partid. În materie de promisiuni politice original-curajoase, trebuie să menţionăm şi asigurările date, de curând, de dl. Ponta cu privire la viitorul justiţiei: va ajunge la Cotroceni şi va rezolva tot, adică va interzice hărţuirea baronilor săi. Va face dreptate. Va stopa anchetarea infracţiunilor făcute de colegii săi (de care nu s-a dezis şi nu se va dezice niciodată, orice ar fi), iar pe cei năpăstuiţi prin sentinţe crude îi va reda societăţii. Desfid pe oricine va găsi declaraţii de acest tip în discursurile premierilor din alte ţări. Cum spuneam, originalitatea nu lipseşte dintre calificările dlui Ponta. Ba dimpotrivă!

Dl. Calin Popescu Tariceanu a descoperit gramatica! (E o modă: am văzut şi alte câteva grupuri de semidocţi, pescuind, expert, virgule şi cacofonii scandaloase). Dar de la dl. Tăriceanu nu mă aşteptam la atâta, pedantă, rigoare. De ani buni, simpatia mea pentru bună lui creştere e subminată de incapacitatea sa funciară, nedemolabilă, de a spune ”pe care” acolo unde trebuie. Drept care îl auzim spunând frecvent ”ideile care le avem”, ”principiile care le urmez” etc. E drept, ”primul ministru al guvernului”, formula băsesciană care a răscolit sensibilităţile gramaticale ale dlui Tariceanu nu este o formulă fericită. Dar aş sugera fostului prim-ministru să nu aţîţe duhurile pe un teren în care el însuşi are încă multe de grădinărit. Cel puţin asta e – cum ar zice Domnia Sa – părerea care o am….............
(Andrei Pleşu)

sursa: Adevarul.ro

Read More

Georg Friedric Händel

Georg Friedrich Händel ( n. 23 februarie 1685, Halle/Saale - d. 14 aprilie 1759, Londra) a fost un compozitor germano-englez. A trăit cea mai mare parte a vieții în Anglia. Împreună cu contemporanul său Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanți reprezentanți în muzică ai stilului baroc din perioada târzie.
Este unicul fiu rămas în viaţă al unui felcer ambiţios, devenit chirurg, Georg Händel, angajat al ducelui de Saxa.
Un om tenace, cu o voinţă de fier, plin de energie, trăsături moştenite de copilul venit pe lume la 23 februarie 1685, la Halle, viitorul „cetăţean al lumii”, cum l-a numit Romain Rolland.
Marcată de talentul precoce deloc încurajat de tatăl său, cel puţin conform legendei cultivate de mulţi biografi, viaţa lui Händel a fost complet diferită de cea a ilustrului său contemporan, Johann Sebastian Bach.
Micul Händel este încredinţat organistului Fr. Zachow, cel mai de seamă muzician al oraşului, pentru a fi instruit în tainele tehnicii muzicale. Pe lângă tehnica clavecinului şi a orgii, acesta îi dezvăluie posibilităţile expresive ale muzicii, imprimându-i note stilistice care vor defini mai târziu stilul său componistic.
În creaţia dascălului său, tânărul Händel a aflat gustul pentru solemn şi triumfal, pentru eroic şi pastoral sau pentru cântul unit cu dansul, amintind de stilul elin.




La 9 ani, Händel improviza la orgă capelei din Weissenfels, uimindu-l, între alţii, pe vestitul organist Johann Philipp Krieger. La 11 ani, micul muzician care transcrisese o mulţime de pagini cu note în caietele sale de studii, apare la Berlin în faţa curţii marelui elector, Frederic I, devenit în 1701 primul rege al Prusiei. Înscris la Universitatea din Halle, Händel face studii juridice, ca şi înaintaşii săi Heinrich Schütz şi Johann Kuhnau. La 17 ani ajunge organist la catedrala din Halle, compune muzică religioasă, partituri pe care avea să le transforme substanţial ulterior. În 1703 îl găsim la Hamburg, după un popas făcut la Hanovra, unde cântă în faţa principelui elector, viitorul rege al Angliei, George I, a cărui figură îi va marca decisiv existenţa. O existenţă poate mult prea agitată, suficient de controversată pentru a da naştere „mitului”........


Händel, „maestrul nostru al tuturor”, cum l-a numit Haydn, „cel mai mare compozitor”, de la care „mai am încă multe de învăţat”, după Beethoven, a fost un risipitor, acumulând, scrie Gérard Pernon, „minuni, îndrăzneli, plagiate, convenţii şi repetiţii”, pasionat de teatru şi de grandios. Admirat mereu, Händel este unul dintre primii muzicieni care au scris pentru marele public, ducând la perfecţiune structuri larg răspândite în practica muzicală a vremii. Ideea, formulată în câteva rânduri în istoria muzicii, mai mult sau mai puţin explicit, e demnă de reţinut şi nu aduce vreun prejudiciu gloriei artistice a „omului-munte”, cum îi ziceau englezii. Händel a reuşit, ca nimeni altul, să se adapteze gustului contemporanilor, mai ales în muzică vocal-simfonică şi, parţial, în cea destinată teatrului liric, fără a face totuşi concesii. Aflat, ca şi Bach, la întretăierea unor estetici contradictorii, Händel a ştiut să împrumute creator de la italieni arta scriiturii vocale, de la germani tehnica familiară a cantatei, de la francezi stilul clavecinistic şi formula operei lullyste, realizând o sinteză a tuturor acestor elemente diverse, o sinteză exprimată elocvent şi, mai ales, personal, o sinteză uşor recognoscibilă.



Opera lui Georg Friedric Händel reprezintă, împreună cu creațiile lui Johann Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Händel s-a dezvoltat de la folosirea modelelor convenționale la tratarea dramatică a recitativelor, ariilor și părților corale. Marile sale opere se caracterizează printr-o magistrală îmbinare a patosului, scenelor dramatice și interludiilor orchestrale, prin folosirea modulațiilor armonice, instrumentalizării colorate, ritmului pregnant și intervenției soliștilor instrumentali sau vocali. El a influențat generațiile următoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven sau Felix Mendelsohn Bartoldy.
S -a stins din viaţa la Londra, în 14 aprilie 1759.

Read More

Gânduri de seară...........

Caracteristica veacului în care trăim este că pretutindeni, în toate colțurile lumii, se agită chestiunile de viață și de moarte pentru clasele apăsate. Ca-n ajunul unui 1789, mai formidabil și mai măreț decât al veacului trecut, popoarele se frământă în dureri și-n lupte fără preget, și din aceste frământări, din luptele acestea, din zgomotul, din înfierbințeala, din fierberea veacului nostru va trebui să se nască pruncul visat, societatea viitoare. Una câte una se mătură dărâmăturile clădirii de azi, a cărei tencuială cade încetul cu încetul sub ciocanul nemilos al vremii nouă...
Acum o jumătate de veac, Chateaubriand, credincios prejudecăților epocii și cuprins de deznădejdea evlaviosului în fața șuvoiului vrășmaș ce se urcă amenințător, scria: „Europa merge spre democrație... De la David și până în vremile noastre, regii au fost chemați, națiunile parcă sunt chemate la rândul lor... Societatea veche piere cu politica din care a ieșit... Era popoarelor a venit”...
De atunci și până acum curentul a crescut, curentul se urcă mereu, ca marea. Popoarele, sătule de apăsarea claselor îmbogățite din munca robilor, conștiente de chemarea și de drepturile lor pe lume, își strâng rândurile tot mai tare, și tot mai tare duc lupta.
Europa întreagă e zguduită de mișcarea aceasta. Ca freamătul unei păduri uriașe, ca valurile spumoase ale unei mări tulburate răsună miile de glasuri, deșteptate la viață și de viață doritoare...
Și, cu toate astea, ca niște sălbatici de prin ținuturi necălcate de picior de om civilizat, oamenii politici din țara lui Mihai Viteazul n-aud murmurul surd al vremii. Și pe când Europa-ntreagă își ațintește urechea și mintea buimăcită la zgomotul valurilor ce se apropie, mai amenințătoare ca pădurea de la Birnam, iscusiții noștri politicieni își văd în pace de bucătăria lor politică, ei toacă în tihnă carnea electorală pentru gustosul și neasemănatul caltaboș bugetar. E o frenezie adâncă, un extaz uimitor în toată ceata, căci masa se va întinde în curând, bugetul cere să fie mâncat, și e dulce bugetul!...
Că țăranul moare de foame, că muncitorul rămâne fără lucru, că toată clasa celor apăsați cere dreptul la viață, toate astea nu îngrijesc pe iscusiții noștri politicieni. Nu e mai important pentru ei că Pache s-a unit cu Sturza, că Lahovary e-n farmecul beției de dragoste cu Carp, că Lascăr Catargiu n-are mai duios prieten decât pe cioclu-i de odinioară? Iată destulă materie pentru agitat țara, iată marile revendicări în jurul cărora poporul va trebui să facă zid de apărare, iată pentru ce poporul umilit și sărăcit va trebui să-și arunce volnic spinarea sub ciomagul Ulmenilor, să-și plece fruntea sub blagoslovirea lui Popa-Ta-che!... „Te admir, progenitură de origine romană!”(Anton Bacalbașa)

Read More

Vin Floriile cu soare........

                          La mulţi ani tuturor celor care poartă nume de flori!

Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii,
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.

Păcat, zău, de cine moare
Şi ferice de cei vii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.


Copiliţă, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii?

Să culegem la răcoare
Viorele albastrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.

Eu ţi-oi da de orice floare
Mii de sărutări şi mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.

Iar tu, dulce zâmbitoare,
Te-i face că te mânii
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.(Vasile Alecsandri)

             

Read More

Gânduri de seară................

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.




Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc. (Vasile Voiculescu)

Read More