O ultimă precizare despre "intelectualii lui Băsescu".

Am mai spus și cu alte ocazii: aș fi vrut să trăiesc în țara mea senin, văzându-mi de treabă, asemeni colegilor mei din Occident. Să știu că afacerile țării sunt pe mâna unor gospodari pricepuți și de bună credință care, la rândul lor, își văd de treabă precum colegii lor din Occident. Climatul de isterie politică este profund nociv pentru cel care, cum atât de frumos spune Cărtărescu într-un interviu recent, trebuie lăsat „să trăiască întreaga viață ochi în ochi cu el însuși”. Căci altfel, cum să dea tot ce e mai bun în el, pentru cei din afara sa? N-am avut norocul ăsta. N-a fost vreme frumoasă în România acestor ani. Aș fi vrut să votez, potrivit libertății mele de a alege, fără să trebuiască să dau socoteală pentru votul meu și fără ca opțiunea mea politică să fie criminalizată. Când a votat în 2007 cu Sarkozy, André Glucksmann nici n-a fost scuipat pe stradă, nici n-a fost linșat în emisiuni de televiziune. Și nici nu i-a fost terfelită viața privată. La un moment dat a explicat, scurt, în Le Monde, de ce îl sprijină pe candidatul dreptei (Pourquoi je choisis Nicolas Sarkozy, 29. 01. 2007), fără ca cineva să-l batjocorească, să-l amenințe sau să-i lipească pe frunte eticheta infamantă „intelectual al lui Sarkozy”. Omul și-a văzut mai departe de scris și, de câte ori a socotit de cuviință, s-a făcut auzit în piața publică.
Nouă însă, celor care am votat cu Traian Băsescu, celor care am socotit că nu putem închide ochii la malversațiunile din viața politică, ni s-a lipit eticheta „intelectuali ai lui Băsescu”. „Băsistule!”, aruncat cu fața schimonosită de ură, ca o flegmă, pe stradă, a devenit, în ultimii ani, pentru mine și unii dintre prietenii mei, monedă curentă. Totul a culminat cu calificativele obscene rostite în public, în ultima vreme, de la nivelul funcției de prim-ministru. Nu am văzut niciodată în acești douăzeci și cinci de ani votanți stigmatizați pentru faptul de a fi ales neocomuniști notorii sau antisemiți calificați. Nu am văzut partide supuse oprobriului public pentru densitatea de borfași, de foști activiști și de securiști pe care o propun poporului pe listele electorale. I-am văzut în schimb tot timpul pe intelectualii liberali ai țării terfeliți la fiecare colț de stradă.
Voi reveni acum, pentru ultima oară, asupra etichetei „intelectual al lui Băsescu” și o voi face referindu-mă la cele spuse cu ocazia decorării câtorva intelectuali umaniști la Palatul Cotroceni, pe 9 mai, cu ocazia Zilei Europei. Am avut onoarea să fiu printre ei și să răspund Președintelui la alocuțiunea lui.
N-am nici o îndoială, am spus, că pentru orice om care dorește în mod matur binele României destinul țării noastre este legat de cel al Europei. De ce? Pentru că atunci când vorbim despre Europa, avem în vedere acele câteva valori care nu sacrifică niciodată libertatea individului pe altarul Statului. Respectul față de demnitatea persoanei (și nu disprețul față de ea) se află, în civilizația Occidentului, în cumpănă cu respectul față de viața-laolaltă a indivizilor, garantată, aceasta, prin ceea ce se numește „statul de drept”: faptul că nimeni nu se așază mai presus de legi. Pentru că orice intelectual autentic își ia ca reper politic valoarea cardinală a libertății individuale, era firesc ca opțiunile noastre să meargă în direcția unui președinte al țării care să ne garanteze că istoria României se-așază de-acum ferm pe drumul către Europa. Și, aducându-mi aminte de eticheta care ni s-a lipit pe frunte, cea de ,,intelectuali ai lui Băsescu”, am încheiat spunând:

 „Cred că mai corect ar fi fost să se spună că dumneavoastră ați fost «președintele nostru», decât că noi am fost «intelectualii dumneavoastră». Căci în cei zece ani de mandat ați fost «președintele nostru» în măsura în care v-ați bătut pentru valorile civilizației Europei, ceea ce înseamnă ale democrației și umanismului european.”
Într-adevăr, sunt convins că a-ți da votul pentru cineva care, ca președinte de țară, alege Europa, condamnă totalitarismul și promovează nașterea și consolidarea justiției este o alegere onorabilă și coerentă, în măsura în care ea se sprijină pe recunoașterea lucrurilor în care crezi.
Mă gândesc că viața mea s-a scurs, vreme de peste patruzeci de ani, în comunism. Apoi, vreme de douăzeci și cinci de ani în grotescul și dezmățul „tranziției”. Nu mai știu dacă voi apuca să trăiesc, senin și scutit de orice etichete, câțiva ani, doar ochi în ochi cu mine însumi. (Gabriel Liiceanu)

sursa: Revista 22

Posted in: GabrielLiiceanu,gandurideseara,intelectuali,vioricacrainic