Vreau o Românie în care să ne putem baza pe intelectualii care nu se lasă deturnaţi de circul politic şi pe oamenii politici care înţeleg echilibrul dintre divertisment şi responsabilitate politică.

"

Aproape am distrus lumea în care trăim din cauză că am confundat ce înseamnă competenţe şi popularitate.  Am amestecat manelişti cu profesori şi avocaţi, oameni politici cu dive de seară, intelectuali cu oameni de televiziune autodidacţi şi atoatecunoscători. Nu mai contează la ce ne pricepem, important e să ajungem să dăm sfaturi la televizor despre diete, fotbal, securitate naţională, Ucraina, Adi Mutu, medicină şi Codul Penal . 

Când aveţi o problemă de sănătate vreţi să fiţi tratat de un doctor care şi-a terminat şcoala cu brio şi a făcut cel puţin câteva sute de operaţii? Sau de un doctor care stă până noaptea târziu în faţa televizorului şi e pasionat de ultimele bârfe dintre vedete? Când aveţi nevoie de un avocat vă uitaţi după un absolvent de drept specializat în speţa pe care vă judecaţi sau sunaţi un analist de televiziune care se pricepe la drept penal, macroeconomie şi politică la un loc? Întrebările sunt în mod evident retorice şi au răspunsul inclus. Ce nu înţelegem noi astăzi, şi asta se vede în discursul public, este faptul că fiecare dintre noi îşi are rostul lui în mecanismul social. Doctorul să vindece bolile, avocatul, judecătorul şi procurorul să asigure un act de justiţie echitabil şi corect, iar profesorii şi învăţătorii să educe noile generaţii. 

România trebuie să fie condusă de oameni politici responsabili, dublaţi de o clasă de intelectuali de calitate. Destinul României nu poate fi decis la televizor, în spaţiul dintre două pauze publicitare. Viitorul nostru, al tuturor, trebuie să fie construit în linişte, departe de zgomotul divertismentului televizat, de către oameni care înţeleg direcţia în care se îndreaptă lumea. Presiunea ultimei ştiri de senzaţie ar trebui să dispară din meniul deciziei politice pentru că în felul acesta am ajuns să trăim pe termen scurt şi să credem că lumea se termină odată cu talk show-urile de seară. Vreau o Românie în care să ne putem baza pe intelectualii care nu se lasă deturnaţi de circul politic şi pe oamenii politici care înţeleg echilibrul dintre divertisment şi responsabilitate politică.

Se vor împlini în curând 25 de ani de la Revoluţie şi noi am uitat de ce am avut nevoie de acest sacrificiu. Ce nu am uitat a fost să închidem televizorul şi să trăim în lumea reală. Avem atât de multe televiziuni, încât trăim într-un permanent breaking news. Publicul a ajuns să fie îngenuncheat de bufoni ca Dan Diaconescu, reinventat drept politician. Funcţiile importante, demnităţi de care depinde soarta ţării se împart unor oameni care se arată destoinici în lătratul la televizor. Ajunge! Televizorul e un instrument de divertisment. Nu educă şi nu ajută la normalizarea lumii în care trăim. A venit vremea să închidem televizoarele şi să le redeschidem doar când e cazul. Pentru filme, meciuri de fotbal sau orice altă distracţie credem că ne relaxează. 

Televiziunea şi modul de viaţă pe care îl susţine ea au dat peste cap ordinea firească a unei societăţi  care se dorea normală. Aşa au ajuns prin Parlament bizarerii ca Irina Loghin sau Gigi Becali. În schimb, numărul de intelectuali tinde spre zero, iar cei care acceptă să joace jocul politic ajung de nerecunoscut. 

În clipa în care vom separa competenţele şi vom accepta că fiecare are rolul său pe lume, atunci vom avea şi o viaţă normală. Excepţiile nu definesc regulile. Popularitatea nu înseamnă competenţă. Minţile luminate nu se regăsesc în audienţe. Cântăreţii nu ţin concerte în universităţi, iar intelectualii nu ţin prelegeri pe stadioane. 

Mi se reproşează că sunt prea didactic, urmare a pregătirii mele profesionale. Prefer această critică în locul superficialităţii. Şi prefer oricând o discuţie în contradictoriu cu Andrei Pleşu unei concordii cu Mircea Badea. Să învăţăm să facem distincţie între saltimbanci şi învăţaţi. Să îi punem pe fiecare la locul cuvenit, pe care l-au câştigat în viaţă. Pentru că există mai multe Românii, nu doar a lor şi a noastră, care presupun din start o contradicţie. Există o Românie a lui Andrei Pleşu şi una a lui Mircea Badea, există o Românie a lui Andrei Şerban şi una a lui Adi Minune. Ele nu se exclud şi nu se suprapun. Pot trăi împreună fără să se urască reciproc. Şi vreau o Românie a intelectualilor care să aibă o voce publică puternică şi importantă. 

"

Sursa : adev.ro/n760fg

Read More

O ultimă precizare despre "intelectualii lui Băsescu".

Am mai spus și cu alte ocazii: aș fi vrut să trăiesc în țara mea senin, văzându-mi de treabă, asemeni colegilor mei din Occident. Să știu că afacerile țării sunt pe mâna unor gospodari pricepuți și de bună credință care, la rândul lor, își văd de treabă precum colegii lor din Occident. Climatul de isterie politică este profund nociv pentru cel care, cum atât de frumos spune Cărtărescu într-un interviu recent, trebuie lăsat „să trăiască întreaga viață ochi în ochi cu el însuși”. Căci altfel, cum să dea tot ce e mai bun în el, pentru cei din afara sa? N-am avut norocul ăsta. N-a fost vreme frumoasă în România acestor ani. Aș fi vrut să votez, potrivit libertății mele de a alege, fără să trebuiască să dau socoteală pentru votul meu și fără ca opțiunea mea politică să fie criminalizată. Când a votat în 2007 cu Sarkozy, André Glucksmann nici n-a fost scuipat pe stradă, nici n-a fost linșat în emisiuni de televiziune. Și nici nu i-a fost terfelită viața privată. La un moment dat a explicat, scurt, în Le Monde, de ce îl sprijină pe candidatul dreptei (Pourquoi je choisis Nicolas Sarkozy, 29. 01. 2007), fără ca cineva să-l batjocorească, să-l amenințe sau să-i lipească pe frunte eticheta infamantă „intelectual al lui Sarkozy”. Omul și-a văzut mai departe de scris și, de câte ori a socotit de cuviință, s-a făcut auzit în piața publică.
Nouă însă, celor care am votat cu Traian Băsescu, celor care am socotit că nu putem închide ochii la malversațiunile din viața politică, ni s-a lipit eticheta „intelectuali ai lui Băsescu”. „Băsistule!”, aruncat cu fața schimonosită de ură, ca o flegmă, pe stradă, a devenit, în ultimii ani, pentru mine și unii dintre prietenii mei, monedă curentă. Totul a culminat cu calificativele obscene rostite în public, în ultima vreme, de la nivelul funcției de prim-ministru. Nu am văzut niciodată în acești douăzeci și cinci de ani votanți stigmatizați pentru faptul de a fi ales neocomuniști notorii sau antisemiți calificați. Nu am văzut partide supuse oprobriului public pentru densitatea de borfași, de foști activiști și de securiști pe care o propun poporului pe listele electorale. I-am văzut în schimb tot timpul pe intelectualii liberali ai țării terfeliți la fiecare colț de stradă.
Voi reveni acum, pentru ultima oară, asupra etichetei „intelectual al lui Băsescu” și o voi face referindu-mă la cele spuse cu ocazia decorării câtorva intelectuali umaniști la Palatul Cotroceni, pe 9 mai, cu ocazia Zilei Europei. Am avut onoarea să fiu printre ei și să răspund Președintelui la alocuțiunea lui.
N-am nici o îndoială, am spus, că pentru orice om care dorește în mod matur binele României destinul țării noastre este legat de cel al Europei. De ce? Pentru că atunci când vorbim despre Europa, avem în vedere acele câteva valori care nu sacrifică niciodată libertatea individului pe altarul Statului. Respectul față de demnitatea persoanei (și nu disprețul față de ea) se află, în civilizația Occidentului, în cumpănă cu respectul față de viața-laolaltă a indivizilor, garantată, aceasta, prin ceea ce se numește „statul de drept”: faptul că nimeni nu se așază mai presus de legi. Pentru că orice intelectual autentic își ia ca reper politic valoarea cardinală a libertății individuale, era firesc ca opțiunile noastre să meargă în direcția unui președinte al țării care să ne garanteze că istoria României se-așază de-acum ferm pe drumul către Europa. Și, aducându-mi aminte de eticheta care ni s-a lipit pe frunte, cea de ,,intelectuali ai lui Băsescu”, am încheiat spunând:

 „Cred că mai corect ar fi fost să se spună că dumneavoastră ați fost «președintele nostru», decât că noi am fost «intelectualii dumneavoastră». Căci în cei zece ani de mandat ați fost «președintele nostru» în măsura în care v-ați bătut pentru valorile civilizației Europei, ceea ce înseamnă ale democrației și umanismului european.”
Într-adevăr, sunt convins că a-ți da votul pentru cineva care, ca președinte de țară, alege Europa, condamnă totalitarismul și promovează nașterea și consolidarea justiției este o alegere onorabilă și coerentă, în măsura în care ea se sprijină pe recunoașterea lucrurilor în care crezi.
Mă gândesc că viața mea s-a scurs, vreme de peste patruzeci de ani, în comunism. Apoi, vreme de douăzeci și cinci de ani în grotescul și dezmățul „tranziției”. Nu mai știu dacă voi apuca să trăiesc, senin și scutit de orice etichete, câțiva ani, doar ochi în ochi cu mine însumi. (Gabriel Liiceanu)

sursa: Revista 22

Read More