„Eu am rămas sub zidurile Troiei”.

Dr. Galina Răduleanu

"Lupta pentru distrugerea intimităţii e mai prezentă ca oricând, dar cu metode mai perfide!"



Imediat după căderea (cel puţin oficială) a comunismului, în ianuarie 1990, când începuseră să se facă auzite voci care acuzau făţarnic Biserica Ortodoxă de o „lipsă de martiraj” în timpul perioadei regimului totalitar, s-a ridicat o altă voce care le-a stat împotriva: aceea a Părintelui Boris Răduleanu, unul din pătimitorii temniţelor comuniste, condamnat la 10 ani pentru catehizarea copiilor şi la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva regimului. „Unde a fost Biserica?”- „În prima linie” răspunde Părintele, în „tranşeele” beciurilor Securităţii, prin miile de preoţi, monahi şi mireni conştienţi că lupta pentru Adevăr trece prin sânge şi prin Cruce. Aceasta este Biserica, cea zidită pe sfinte moaşte, şi pe această Biserică „porţile iadului nu o vor birui”Matei 16:18 , după cum ne-a încredinţat Hristos.
                                                                                                            Părintele Boris Răduleanu

Mărturie a acestui cuvânt este însăşi fiica Părintelui Boris Răduleanu, Doamna Galina Răduleanu, trecută la rându-i prin aceleaşi „tranşee”- şi la rându-i ridicată întru pregustarea Împărăţiei Cerurilor încă din viaţa de acum. După experienţa închisorii şi-a împlinit unul dintre vise practicând medicina ca psihiatru la spitalul „Al. Obregia”din Capitală, câţiva ani şi după ieşirea la pensie. În ajunul lansării cărţii domniei sale, „Repetiţie la moarte… din spatele gratiilor”, D-na Galina, ajunsă acum la vârsta de 80 de ani, a primit invitaţia de a se întâlni cu un grup de tineri pentru a da mai departe ceea ce generaţii după generaţii au purtat, din grija de a nu se pierde.

- Atunci când tata, Părintele Boris Răduleanu, a fost arestat, la 13 martie 1960, la percheziţie i s-a luat şi ultima hârtie, lucruri pe care tata le scrisese o viaţă întreagă — totul. În această percheziţie se găsiseră însă şi jurnalele mele, caietele pe care tata, când aveam 10 ani, mi le-a pus în mâna şi a zis: „Scrie tot ceea ce ţi se întâmpla, tot ceea ce gândeşti, tot ceea ce vrei!”. De-aici a pornit totul. Pentru că eu eram foarte sinceră şi scriam exact cum gândeam în caietele respective, şi sigur că ceea ce gândeam era departe de a fi în conformitate cu vremurile pe care le trăiam. Mai ales făceam anumite comentarii în ceea ce priveşte felul în care se comportau comuniştii, şi multe, multe altele.

În plus, eu mai aveam încă un stigmat: datorită acestei împotriviri făţişe împotriva deznaţionalizării şi a comunismului, aveam un caieţel tot aşa, cu însemnări, în care îmi scriam părerile despre orele noastre de la Liceul „Lazăr”, unde eram elevă. Şi sigur că la istorie făceam biografia lui Stalin, la geografie făceam geografia U.R.S.S.-ului, drept care eu îmi spuneam toate părerile, şi despre profesorii pe care îi aduseseră aşa, mai „pe puncte”, la noi.

 Galina Răduleanu, după eliminarea din liceu, 1952.

O bună amică, secretara UTM-ului, mi-a furat carneţelul şi l-a dus la directoare, care a fost obligată să ia măsuri. Şi a fost adusă o inspectoare de la Ministerul Învăţământului, şi pe baza acestui carnet eu am fost eliminată pentru totdeauna din toate şcolile din România. Eram în clasa a X-a, deci aveam 17 ani.

Mai târziu, la câteva luni, m-am încadrat într-o muncă, la o tipografie, ca magazioneră, şi după vreun an de zile tata a avut o idee dată de un prieten: să iau de la Lugoj, unde făcusem opt clase, certificatul de absolvire a celor opt clase — pentru că pe atunci nu erau computere, nu se prea ştia ce se întâmplă dintr-o parte într-alta a ţării. Pe baza acestui certificat, eu fiind şi salariată, am făcut la seral încă o dată liceul. M-am înscris la facultate la Cluj, pentru că la Bucureşti putea oricând să mă vadă cineva, şi am terminat facultatea fără voia lor – sub ochii lor! Numai că acuma, odată tata arestat, s-a descoperit şi ceea ce am făcut eu. Deci era o vină în plus, cu toate că nu mai puteau să facă nimic, fiindcă nu era nici un fel de plastografie — eu am făcut complet legal facultatea.

Şi, în cele din urmă — eu eram medic la Poiana Mărului, la ţară, un sat care atunci era minunat, un sat excepţional, arhaic, de altădată… Eram cu calul, cu câinele, făceam teren… Şi acolo a venit Securitatea, mi-a făcut o percheziţie, şi pe 23 septembrie am fost dusă la Braşov, şi ulterior la Uranus, unde tata era deja de şase luni de zile. Bineînţeles că eram speriată, nu se poate să nu fii, dar în sinea mea aveam o oarecare mândrie: îmi ziceam că toţi ăştia pe care îi iau comuniştii şi-i chinuiesc sunt eroi — şi eu voiam să fiu eroina!

Şi acolo am început ancheta. Aveam la vremea aceea 24 de ani. Acuma, fiind eu cu toate documentele mele şi cu toată istoria mea scrisă, mă gândeam: „Măi“, zic, „de fapt e adevărat că eu sunt împotrivă — dar la urma urmei n-am făcut nimic, sunt nevinovată”. Numai că anchetatorii, care erau şi analfabeţi, şi proşti, erau foarte puşi pe o anumită linie: trebuiau, cu orice preţ, cu frazele lor de lemn, să-şi facă dosarul, pentru ca să se arate importanţi, foarte importanţi… În ’60 nu mai era elita aceea politică, însă Securitatea trebuia să-şi menţină poziţia de supremaţie şi de „păzitor al democraţiei” — şi atunci, cum-necum, ei trebuiau să inventeze duşmanii. Şi noţiunea de „a face”, la ei, era egală cu „a vorbi”, pentru că punctul la care te încadrau era articolul 209, punctul 2, litera A – care erau „discuţii”. Or, analfabetul de anchetator te întreba aşa: „Ce discuţii aţi vorbit?” sau „Ce aţi făcut?“. Eu nu făcusem nimic, nu ştiam nimic, eram foarte liniştită. Până la urma m-au lămurit ei că, faptul că gândisem şi vorbisem (mă rog, vorbisem cu tata) era un delict: delict de opinie. Şi, după un număr impresionant de luni şi o atmosferă celulară foarte apăsătoare şi foarte chinuitoare (în care, de la orele 5 dimineaţa până la 10 seara, n-aveai voie să stai decât pe marginea patului, n-aveai voie să te sprijini, n-aveai voie să aţipeşti, n-aveai voie să vorbeşti tare, trebuia să fii ca o simplă marionetă), a urmat procesul.

Dar toate acestea aveau şi un revers, pentru că, ştiţi, ca în vasele comunicante, când se taie celelalte vase, tot lichidul se ridica pe unul singur, şi atunci se ridică într-o cantitate mai mare, toate celelalte vase fiind suprimate. Deci în această asceză, că e un fel de asceză forţată la care eşti supusă, nu-ţi rămâne decât o singură posibilitate: să te întorci în tine, să te găseşti şi să-ţi trăieşti viaţa interioară mult mai intens decât ai trăit-o până atunci, şi mult mai intens decât o vei trăi după ce vei ieşi din închisoare…

În vremea asta, pe tata l-au torturat timp de nouă luni de zile într-un mod barbar — de altfel modul „obişnuit”, nu pot să zic că a făcut excepţie – până când l-au adus la spitalizare. Acolo, când te torturau, era de faţă şi doctorul, care venea să constate dacă mai poţi să fii torturat sau trebuie să se oprească, că altfel moare deţinutul şi piere „obiectul muncii”. Iar pe taică-miu şi-au revărsat întreaga ură, şi comunistă, şi ateistă, şi l-au torturat teribil. A fost dus la spital, acolo l-au mai reanimat; ajunsese piele şi os, ca o zdreanţă. Iar ca să fie tortură pe toate planurile, au găsit un motiv să-l aresteze şi pe fratele meu, care era student, şi nu avea absolut nimic de care să poată ei să se agaţe, decât că la un moment dat plecase de acasă la Constanţa, avea el în cap să fugă, dar n-a făcut-o — şi atunci s-au agăţat de asta, că a vrut să fugă, lucru pentru care n-au avut nici o dovadă, şi l-au băgat în închisoare şi în proces. Şi în procesul ăsta mai era şi verişoara mea, Doamna Xenia Mămăligă (acum Maica Mina), care fusese legionară, dar nu făcea nici un fel de caz de asta. A urmat procesul. Procesul a fost lucrul cel mai cumplit, absolut cel mai cumplit, pentru că acolo îţi vedeai părintele ajuns ca o fantomă, fratele scheletic, şi o grămadă de minciuni care se derulau. În procesele comuniste nu exista decât martorii acuzării, nu exista martorii apărării – asta doar la „burgheji”, la comunişti, nu! N-aveai voie să vorbeşti cu cel de alături. Şi a fost un proces tipic, aşa cum au fost toate procesele lor, la care era sentinţa dinainte stabilită de către Securitate — de altfel anchetatorul, D-l Mihăilescu, ne-o şi spusese. Şi completul de judecată a luat aminte şi s-a supus, aşa încât la sfârşit tata a fost condamnat la 15 ani, Xenia la 10, eu la 7 şi fratele meu la 5. Şi aşa a început periplul prin închisori.

Anchetatorul, care avea un anumit simţ al umorului, îmi spunea să nu fiu amărâtă, că în închisoare cei mai grei sunt primii zece ani şi ultimii zece ani. Ăsta era bancul. Iar un alt banc, pe care ni-l spunea turnătoarea care era în celulă cu mine: doi inşi se întâlnesc, şi unul întreabă: „Măi, nu te-am mai văzut de mult, ce-ai păţit?” „Păi am stat la închisoare, am fost condamnat…” „Pentru câţi ani?” „Pentru cinci ani” „Pentru ce?” „Pentru nimic” „Fii serios, mă, «pentru nimic» se dau zece!”…

Este de remarcat că, în închisoare, cei care au avut simţul umorului — şi în închisoare s-a râs foarte mult, foarte mult! — au suportat mult mai uşor decât cei care vedeau numai partea tragică a lucrului. Aceia au suportat greu şi au ieşit mult mai stigmatizaţi.

Deci aşa, ca „exterior”, am trecut prin închisorile Uranus, Jilava — care a fost o închisoare absolut sinistră, dar nu am stat decât câteva luni; acolo era şi fratele meu, şi tata — şi după aceea ne-au dus să muncim (că trebuia să muncim!) la Arad şi la Oradea, unde erau ateliere. Aici trebuia să facem nişte împletituri de papură şi de plastic, o normă imposibil de atins, şi cu nişte condiţii de frig teribile, în care, pentru ca să poţi să lucrezi firele de plastic, trebuia să le ţii în sân ca să le poţi face mai uşor de manevrat.

Dar, dincolo de aceste chestii „de exterior”, era o libertate interioară şi o trăire din ce în ce mai profundă, foarte greu de exprimat prin cuvinte, foarte, foarte greu… O linişte în care orice s-ar fi întâmplat nu mai putea să te zdruncine. O linişte luminoasă. Era ceva atât de minunat, încât nu-ţi mai venea să ieşi din ea — aşa, ca unul care plonjează în adâncuri şi nu-i vine să se mai întoarcă la suprafaţă.

Era o trăire mai ales religioasă. Într-o primă fază îţi revedeai viaţa, ţi-o vedeai cu o lupă mărită, îţi recunoşteai lucurile pe care le-ai făcut rău şi aveai un sentiment de mare remuşcare… Te durea suferinţa pe care ai provocat-o altcuiva, sau nedreptatea pe care ai făcut-o, sau cuvântul pe care l-ai spus, sau gândul pe care l-ai avut faţă de cineva. Şi parcă după ce se termina una, venea alta, şi-ţi aduceai aminte de altceva… Era un noian nesfârşit, extraordinar de dureros. Cred că a fost mai dureros decât orice. Eram exact ca şarpele când îşi schimba pielea: trebuie să se târască printre spini şi printre pietre că să şi-o smulgă de pe el, pentru ca să poată să ajungă la altă piele.

Era o perioadă de mare-mare suferinţă, de aceea am şi pus eu titlul cărţii „Repetiţie la moarte” — pentru că, după părerea mea, după moarte îţi vezi la modul real şi la modul intens tot ceea ce n-ai făcut, ceea ce ai făcut rău şi toate greşelile prin care ai trecut. Numai că aici, în închisoare, aveam avantajul că mă gândeam că am să ies şi n-o să le mai repet — pe când dincolo e altceva. Deci „repetiţia” ar fi trebuit să fie făcută în aşa fel încât, atunci când o să fiu în „scenă”, la „rolul” final, să ştiu cum să mă port.

A fost aşa de intensă această trăire, încât în ’64, când ne-au anunţat că vom ieşi, şi mai ales în momentul acela al ieşirii, a fost exact aşa cum iese copilul din burta mamei, de unde se simte foarte bine. El, când iese în aer, începe să plângă, nu ştie ce-l aşteaptă. A fost foarte dureros, mai dureroasă decât intrarea a fost ieşirea, rămăsesem într-un fel legată de acea trăire pe care nu o provocasem numai eu, ci şi nişte condiţii aspre, pe care mi le-a oferit închisoarea. De atunci n-am cum să le mai refac, şi trăirea de atunci o tot caut…

                                                           Galina Răduleanu cu tatăl ei, preotul Boris, în 1967.

 
- Încă mai căutaţi acea trăire?

- Permanent. Uneori am impresia că mă apropii…

- L-aţi simţit pe Dumnezeu mai aproape în închisoare decât în afară?
- Da. Ca în versurile lui Gyr : „Eu am rămas sub zidurile Troiei”. Îmi aduc aminte, când am ieşit de la Oradea, până la tren m-am dus să mă plimb prin natură, prin Oradea, şi am intrat într-o biserică. Şi era biserica goală, nu era zi de sărbătoare, şi am îngenuncheat şi n-am putut să mă rog. Dumnezeu nu era acolo. Dumnezeu rămăsese în închisoare. Foarte dureroasă a fost această constatare.

- În închisoare, întâlnirea cu Dumnezeu, bucuria şi pacea au fost nişte momente sau au devenit o stare?

- În ultimul timp au devenit o stare. A durat cam un an, ultimul an….....

Apropo de ultimul an, după ce mă debarasasem de toate acele remuşcări, după ce ziceam eu că m-am curăţat, mi-am propus să merg şi să urmez poruncilor Evangheliei. Deci care era lucrul cel mai greu, lucrul cel mai important din Evanghelie? Eu voiam totdeauna lucrul cel mai greu. Şi cel mai greu era să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Păi, care sunt vrăjmaşii mei? Trebuie să-i iubesc, e categoric, asta este porunca! Plutonierii de la vizetă nu-i consideram vrăjmaşi, erau o „cantitate neglijabilă”. Erau puşi acolo ca să ne chinuiască, dar nu aveam faţă de ei nici un resentiment. În schimb, turnătoarele din celulă, pe-acestea le consideram vrăjmaşi. Şi era una care fusese turnătoare vestită. Toată lumea o ocolea cu scârbă, că ştiau ce făcuse, şi făcuse foarte mult rău. După mine, ea întrupa vrăjmaşul. „Bun”, zic, „şi ce fac eu cu vrăjmaşul ăsta? Totuşi, trebuie să-l iubesc — «iubiţi pe vrăjmaşii voştri!» Matei 5:44“.
„Măi, dacă-i de iubit, nu pot s-o iubesc”. Am încercat eu să o iubesc în toate felurile -nu puteam. „Dar”, zic, „măcar să stau de vorbă cu ea”. Nimeni nu vorbea cu ea, toată lumea o ocolea, era ca o leproasă. Şi m-am apropiat de ea, să stăm de vorbă, şi a început să-mi povestească din viaţa ei. Mie-mi place foarte mult să ascult vieţile oamenilor, şi oamenilor le plăcea foarte mult să-şi expună vieţile, şi atuncea ne potriveam — de aceea am vrut să fac şi psihiatria, printre altele. Şi, după ce mi-a povestit, parcă am înţeles-o. Nu mai eram aşa pornită. Şi maximum pe care am putut să-l fac a fost că i-am făcut… masaj. Dar n-am mai avut aversiunea faţa de ea. După ce mi-a povestit toată viaţa ei, care a fost o viaţă destul de chinuită, parcă am înţeles-o. Francezul are o vorbă: „tout pardonner c’est tout comprendre” — a ierta înseamnă a înţelege. Deci ierţi în momentul în care înţelegi.

- Şi cum reuşeşti să ierţi?

- Să vrei, să vrei foarte tare… Să spui: „Eu vreau să iert!” — şi Dumnezeu te ajută.

- Care a fost pentru dumneavoastră cea mai importantă lecţie a închisorii?

- Descoperirea eului interior. Mi-am descoperit, să zicem, scânteia divină din mine – aceasta este ceea ce consider eul interior. Am descoperit că, dincolo de ceea ce se vede, există un „ceva” foarte profund, care suntem noi. Eul meu este ceva care nu se vede şi care este, de fapt, ceea ce a creat Dumnezeu în mine.

- Cum ne putem găsi eul?

- Căutându-l cu insistenţă şi folosindu-te de fiecare clipă pe care o poţi valorifica pentru aşa ceva. Clipa, nu momentul. Pe urmă iarăşi te ia valul. Clipa aceea în care ieşi la suprafaţă, tragi un aer, apoi te duci iarăşi în valuri. Ca balena. Acel aer trebuie să-l foloseşti, nu ai altă soluţie.

- De ce credeţi că v-a fost mai greu să vă rugaţi în libertate?
- În lumea de azi suntem bombardaţi cu prea mulţi stimuli din exterior, care ne fură. Tot timpul suntem furaţi, şi nu ne dăm seama. Lobacevski îi spunea lui Lenin într-o scrisoare: „Dacă vrei să-l stăpâneşti pe om, ucide-i intimitatea”. Acest lucru s-a încercat în permanenţă – şi în închisoarea mică, şi în „închisoarea” mare: să ne ucidă intimitatea, să nu avem nici un moment în care să fim cu noi înşine — ori să lucrăm, ori, când veneam în celulă, se punea cineva să citească ziarul cu o voce din asta, penetrantă... Şi pe urmă, ca să fim foarte reeducaţi, ne duceau într-o sală care se numea „club”, unde ne puneau un film, ne puneau să citim o recenzie, să facem orice, numai să nu rămânem în intimitate. Şi să nu credeţi că lupta asta pentru distrugerea intimităţii a luat sfârşit. Nu, este mai prezentă ca oricând! Dacă în închisoare se făcea printr-o modalitate dură, brutală, exterioară, astăzi metodele sunt mult mai perfide şi mult mai evoluate.

Iată ce spune Matei Vişniec:

 „Omenirea a pierdut de mult răul direct, sincer şi pur. Astăzi răul este învăluit în mii de discursuri despre o lume mai bună. Astăzi răul nu vrea numai să îndobitocească mulţimile, el vrea să fie şi adulat de ele, el vrea să locuiască în chiar minţile oamenilor şi să-i domine din interior”. 


Asta este. Asta s-a urmărit în închisoare: distrugerea eu-lui interior, a personalităţii, distrugerea ta ca fiinţă care vii în contact cu Divinul. Şi, vă spun, se rezista mai uşor într-o situaţie când răul are o faţă neagră şi o vezi, decât cu răul care îmbracă aspectul aparent al binelui şi atragerii. Că a  forţa lucrurile dă naştere la nişte „anticorpi”, pe când a atrage prin fel de fel de manevre înseamnă a şti să apeşi exact pe butonul prin care persoana respectivă poate să reacţioneze… Astăzi la asta se umblă.

Deci, cum spunea cineva (de altfel, nu e o noutate!), cea mai mare victorie a diavolului în secolul XX (şi eu zic şi în XXI) este să-l facă pe om să creadă că el nu există. Dar el există, numai că a luat o faţă a binelui, şi faţa asta a binelui poate să înşele pe foarte mulţi. A binelui aparent, a binelui care, indiferent prin ce mijloace – începând de la distracţii, calculator, televizor — atrage şi stăpâneşte. Nu mai eşti tu stăpânul tău, ci altceva — şi, prin acest altceva, de fapt e altcineva. În momentul în care devii robul tehnicii, nu mai vorbesc de droguri, nu tu stăpâneşti tehnică, ci tehnica te stăpâneşte pe tine. Nu poţi trăi fără ea, aşa cum nu poţi trăi fără droguri, nu poţi trăi fără nicotină, nu poţi trăi fără pornografie. Toate-toate sunt deghizate, şi atât de atrăgătoare… Uneori, cea mai mare greutate este să deosebeşti binele de rău — cred că asta este esenţa vieţii noastre.

- Care este diferenţa dintre ce vedeţi la tinerii de astăzi şi ce aţi trăit dumneavoastră?

- Eu am avut fericirea să-l cunosc pe un om pe care îl consider, aşa, un fel de vârf, un fel de Everest: Ion Gavrilă Ogoranu. Şi el, la una din întâlnirile care se fac în fiecare an la Mănăstirea Sâmbăta (în prima Duminică după Sfântul Ilie se face o comemorare a celor care au murit în munţi), a spus acolo un lucru: „Noi, tinerii, aveam ca prioritate aceea de-a ne sluji ţara” — tineretul actual nu are decât drepturi. Deci noi aveam datorii, tineretul de astăzi are numai drepturi—şi nici o datorie."
-  Care ar fi baricada sufletească? Cum putem rezista astăzi?

-  Mai înainte de toate, fii credincios ţie însuţi, adică să te poţi uita liniştit în oglindă. Conştiinţa înainte de toate. Nu faci nici un rabat de la conştiinţă. Conştiinţa este voia lui Dumnezeu. Deci să faci ceea ce crezi că, dacă Dumnezeu este de faţă, ar zice: „Da, cu asta sunt de acord” – să nu faci ceva ce El ar zice: „Nu, cu asta nu sunt de acord”. Asta e totul, e foarte simplu.

-  Deci ultima baricadă e lupta pentru credinţă…

-  Şi pentru sufletul tău. „Ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea toată?” Marcu 8:36. Sufletul, această intimitate de care Lobacevski îi vorbeşte lui Lenin: „Distruge-i intimitatea, deci distruge-i sufletul, şi l-ai cucerit, l-ai făcut sclav” — de aceea se şi luptă, dar sub o formă atât de perversă, atât de rafinată, atât de ademenitoare… Prin totul: comoditate, plăcere, distracţie…

-  Acum sloganul este a da, nu a lua…

-  Ni se dă, dar ni se ia totul.






autor : Anca Stanciu
sursa : Familia ortodoxa, nr. 1(60)/ianuarie 2014

Read More

Magda Isanos

"O superioritate psihică, un anumit fel de a fi, doar al ei, poate un privilegiu obţinut cu preţul suferinţei. Avea replică frumoasă şi promptă, uneori tăioasă, era mai sprintenă la minte decât normalul vârstei, iar prin elocvenţă se impunea adesea şi în faţa celor mari. Îşi scria poeziile solare noaptea, sub ocrotirea umbrei."


Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași - d. 17 noiembrie 1944, București) a fost  avocată, poetă, prozatoare și publicistă română."
S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. De mic copil, Magda Isanos avea o adevărată pasiune pentru lectură, citea zi și noapte din biblioteca părinților și din biblioteca școlii.
                                                                                                                        Magda, eleva, 1928

 A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. Debutează în 1932, cu versuri în revista Licurici a Liceului de băieți Bogdan Petriceicu Hașdeu din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatură la Iași.
La 18 septembrie 1935 se căsătorește la Chișinău cu Lev Panteleev, (Acesta își făcuse studiile la Iași, urmând limbile clasice. Avea calități intelectuale remarcabile, scria poezii și era și el un cititor pasionat). Poeta publică în "Viața Basarabiei", an IV, nr. 11—12 nov.-dec. poezia Rochia. În 1936 la 31 ianuarie căsătoria ei s-a desfăcut prin consens.

Continuă să publice în "Viața Basarabiei", devine colaboratoare a revistei "Însemnări ieșene", (unde publică cu regularitate până la sfârșitul anului când revista va fi suprimată). Paralel publică în !Cuget moldovenesc", "Pagini basarabene", poezii ca Dorința, Grădinărie, Atavism, Toamnă, Caisul, Cuvântul Evei, Jucărie, și altele.

Locuiește împreună cu sora sa Silvia, studentă la medicină, într-o vilă pe Aleea Greuceanu, azi strada Pinului, ulterior într-un apartament pe strada Sărăriei, colț cu Ralet, în apropierea casei care a fost ultima locuință a lui George Topîrceanu. În această perioadă se apropie de studenții cu concepții democratice, integrându-se în Frontul Democrat Studențesc. În vara anului 1938 Magda Isanos participă la conferințe și la strângerea de fonduri pentru ajutorarea poporului spaniol.

 Magda şi Zebi, la Costiujeni, 1938

În vara anului 1938, Camilar o duce pe Magda la Udești, unde-i cunoaște familia, prietenii și locurile copilăriei. La 31 martie 1939 se căsătorește cu Eusebiu Camilar, scriitor și viitor academician (martori: George Lesnea și avocatul M. Călinescu, la care locuise Magda în primii ani de studenție). Participă la ședințele Societății Noua Junime, înființată din inițiativa lui G. Călinescu, citind din poeziile ei. Toamna își ia licența în Drept. Prietena sa Veronica Zosin consideră că a fost cea mai veselă și fericită perioadă din viața Magdei.

"El avea un nume sonor ca un pseudonim: Eusebiu Camilar. Amândoi erau poeţi. Întâlnirea a fost una dintre acele apropieri care se întâmplă rar, o revelaţie benefică, şi pentru unul, şi pentru altul. Fericiţi că soarta îi adusese alături, niciunul nu voia mai mult. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când, înştiinţată despre planurile lor de căsătorie, mama Magdei a sosit la Iaşi şi a vrut să afle detalii despre viitorul ginere: „cine-i”, „de unde-i”, „cu ce se ocupă”, ce studii are”, „din ce trăieşte”, ”din ce o să trăiţi”... Şi a constatat cu uimire că, în afară de superlative şi declaraţii de dragoste („Îl iubesc... Cum era să-l întreb ce studii are?”), Magda nu avea nici un răspuns concret. Se iubeau şi asta le era de-ajuns. S-au căsătorit în martie 1938. În mai, ea le scria celor de-acasã: „Eu sunt foarte fericitã, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte... Zeby îmi aduce flori din oraş, îmi lustruieşte pantofii şi nu mă lasă să fac treabă, de parc-aş fi o principesã în exil".

La sfârșitul lui martie 1944, soții Camilar pleacă în refugiu. În noaptea de 5 spre 6 iunie un bombardament de aviație distruge toate manuscrisele Magdei și ale lui Camilar din locuința lor din Iași. A rămas doar un caiet, cu patru povestiri inedite, păstrat de d-na Gorgos, prietena Magdei, care l-a descoperit în grădina casei.
                                                       Eusebiu Camilar şi fiica Elisabeta, în Cişmigiu, 1944.

În 17 noiembrie 1944 poeta se stinge la București, în locuința părinților săi din strada Popa Nan - Nr. 49.


"Dacă poezia ar putea impresiona nările, cred că versurile Magdei ar fi aureolate de acest miros, făcut din: maluri de pârâu, livezi cu stupi, bucătărie vara, pădure de brazi, asfalt de oraş, biserică, tufiş aprins... I-aş spune parfumul pythagoreic al lumii. Ar putea fi povestea Magdei, cuprinsă într-o aromă: născută pentru a percepe şi a întruchipa armonia, mereu sub impulsul iubirii, şi-a trăit bucuria şi suferinţa până la capăt şi a pornit spre lumină, strângând în mâini semnul Crucii. O ursită cu parfum de păgânătate creştinată".


Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist şi de ciudat
să simţi c-asemeni unui fir subţire
ceva frumos din tine s-a sfărmat.

Şi nu mai ştiu anume ce, şi-anume când,
căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ţi vine să porneşti, de alţii întrebând
de-au fost aievea cele ce-au trecut.

Read More

Gânduri de seară...............

Dragostea mea,
ancora grea,
ţine-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.

Vântul căzu –
- poate că nu,
dar s-a făcut
linişte-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.

Nu mai visez
paşi pe zapezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.

Singurătăţi…
Nu mi te-arăţi,
nu-mi trimiţi veşti.
Cât fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai eşti? (Nina Cassian - Dorul)





A fost o dragoste ca un acord de Bach,
de-o gravitate limpede... Aveam o dată
o nobilă mişcare-analizată
ca a figurilor, la şah.

Şi iată-te în plină dezordine. Străin de legi.
Silaba ta de gura mea nu o mai legi,
şi nu îmi mângâi umerii şi nu îmi iei
în palme fruntea fulgerată de idei.

Nu pot întârzia prea mult,
încovoiata de durere, de ruşine.
Respir adânc: un nou acord ascult,
ca să mă urce dincolo, mai sus de tine. (Nina Cassian - A fost)

Nina Cassian (n. Renée Annie Cassian, 27 noiembrie 1924, Galați - d. 15 aprilie 2014, New York) a fost poetă, eseistă și traducătoare româncă.


"Suntem atât de imperfecţi, de limitaţi, de sălbatici, încât aş dori să vegheze asupra noastră un spirit superior. Dar nu-l numesc Dumnezeu, nici nu ştiu dacă-l numesc în vreun fel. Probabil că este blestemul meu. O să ard în iad, probabil. Nu ştiu, şi mi-e indiferent."

Read More

"Charlot..."

"În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.Și atunci, am putut să mă liniștesc."

Sir Charles Spencer "Charlie" Chaplin, (n. 16 aprilie 1889 - d. 25 decembrie 1977) a fost un actor englez  şi regizor de film din epoca filmului mut, devenind unul dintre starurile de film cele mai cunoscute din lume, înainte de sfârşitul Primul Război Mondial.
Născut la Londra, pe 16 aprilie 1889 (deşi aceste informaţii nu au fost niciodată găsite în registrele oficiale), Chaplin a fost fiul lui Hannah şi al lui Charles Chaplin. Mama sa, o actriţă măruntă, era mai mereu prin spitale, din cauza problemelor psihice, iar tatăl său, cântăreţ, şi-a părăsit familia şi a murit din cauza alcoolismului, în 1901. Copilăria lui Chaplin s-a derulat în camere de hotel şi în case de orfani.


Sărăcia din aceşti primi ani de viaţă l-a inspirat pentru costumaţia "Vagabondului", care avea întotdeauna pantofii scâlciaţi şi pantalonii prea largi. Din cauza problemelor a fost nevoit să abandoneze şcoala şi a început să joace în spctacole de vodevil de la vârsta de zece ani. După mai multe turnee prin ţară şi roluri în spectacolele londoneze, s-a alăturat companiei de teatru conduse de Fred Karno, cu care a şi plecat într-un turneu în SUA, în 1913. Iar pentru el, America s-a dovedit a fi Tărâmul Făgăduinţei.

Pe 2 februarie 1914, Charlie Chaplin îşi făcea debutul cinematografic în filmul scurt „Making a Living“ (13 minute), însă celebrul "Vagabond" (The Tramp) avea să apară pentru prima oară în faţa publicului cinci zile mai târziu, pe 7 February 1914, odată cu lansarea peliculei „Kid Auto Races at Venice“ (11 minute). În 1916, la doi ani de la debutul în film, câştiga 10.000 de dolari pe săptămâna, iar asta l-a transformat în cel mai bine plătit actor din lume, la vremea respectivă.
Chaplin a folosit mima şi alte rutine vizuale de comedie, şi a continuat şi în epoca de recepţie, deşi filmele sale au scăzut în frecvenţă pe la sfârşitul anilor 1920. Rolul său cel mai faimos a fost cel din "The Tramp".
 


Cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks si DW Griffith, a infiintat United Artists, în 1919.

Au urmat nenumărate filme, iar popularitatea actorului în epoca cinematografiei mute devenea incomensurabilă. De fapt, se spune că în anii ’20 era cel mai cunoscut om din lume. „Goana după aur/The Gold Rush“, „Luminile oraşului/City Lights“, „Timpuri/Modern Times“ şi „Dictatorul/The Great Dictator“ sunt doar câteva dintre capodoperele care l-au transformat pe Chaplin într-un idol şi, cu toate că a apelat la muzică şi efecte sonore (în „Timpuri moderne“ vocea lui este imprimată pe o melodie), abia „Dictatorul“ este primul film în care vorbeşte cu-adevărat.

În 1952, când Charlie Chaplin a plecat la Londra pentru premiera producţiei Limelight, i s-a interzis întoarcerea in Statele Unite din cauza convingerilor comuniste si Oona l-a însoţit in Elveţia. S-au stabilit la Corsier-sur-Vevey si a renunţat la cetăţenia americană, a devenit cetăţean elveţian.

               Charlie Chaplin şi soţia sa, Oona O'Neill.

Chaplin a fost una dintre personalităţile cele mai creative si influente din epoca filmului mut. A fost influenţat de predecesorul său, actorul de comedie francez - Max Linder, căruia i-a dedicat unul din filmele sale. Viaţa lui de lucru în lumea divertismentului a durat peste 75 de ani, din etapa victoriană şi Music Hall în Marea Britanie ca interpret-copil, până aproape de moartea sa la vârsta de 88 de ani.

Charlie Chaplin şi fiica sa Geraldine Chaplin, la decernarea Oscarului.

Charlie Chaplin a primit, în timpul vieţii, trei Oscaruri onorifice. În 1929, la prima ediţie a Premiilor Academiei Americane, a fost răsplătit cu un trofeu pentru contribuţia extraordinară la filmul „Circul“ (scenarist, actor, regizor, producător). În 1972 a primit un Oscar pentru realizările din întreaga carieră, iar în 1973, cu o întârziere de 20 de ani, unul pentru muzica din „Luminile Rampei“. Deşi „Luminile Rampei“ fusese lansat în 1952, nu rulase în cinematografele din zona Los Angeles, nefiind astfel eligibil pentru o nominalizare.


În 1999, Institutul American de Film l-a clasat pe Chaplin intre cele 10 cele mai mari legende de pe marele ecran din toate timpurile. În 2008, Martin Sieff, într-o recenzie a cartii lui Chaplin: "O viaţă" , scria: 

                                          "Chaplin nu a fost doar mare, a fost gigantic".

 

 

           

 

          "A fost cel mai frumos cadou pe care ni l-a făcut cinematografia."

"Rămân un clovn şi nimic mai mult. Asta mă face să fiu mult superior unui politician."

Read More

Titanicul...."de nescufundat"!

15 aprilie 1912, ora aproximativă 2:20. Vaporul Titanic, cel mai mare şi mai luxos transatlantic construit până atunci, era înghiţit de apele oceanului, după ce în urmă cu aproximativ trei ore se lovise de un aisberg. Vestea a înconjurat planeta şi presa din întreaga lume a relatat evenimentul nu doar cu lux de amănunte, ci cu un zel care a transformat nefericitul accident într-o legendă.
La trei zile de la plecare, vasul despre care se vorbise atât de mult şi care primise eticheta „de nescufundat”, s-a ciocnit de un aisberg la ora 23:40, în data de 14 aprilie 1912, şi s-a scufundat la ora 2:20, în dimineaţa următoare. În urma acestui fapt şi-au pierdut viaţa 1.517 persoane dintre cele 2.227, câte se aflau la bordul navei.

Datele tehnice ale celebrei nave sunt impresionate pentru vremea respectivă. Titanicul măsura 269,1 metri lungime, avea o lăţime de 28 de metri şi o greutate de 46.328 de tone. Nava putea transporta un număr de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj, având o putere maximă de 59.000 CP. Şi la capitolul opulenţă Titanicul îşi surclasa toate rivalele. Pasagerii de la clasa întâi se bucurau de facilităţi greu de imaginat pentru epoca respectivă: bazin de înot, sală de sport, teren de squash, băi turceşti, baie electrică şi o cafenea pariziană. Şi cum banii arată cel mai bine cât se plătea acest lux, cel mai scump bilet pentru călătoria inaugurală la clasa întâi a costat 875 de lire sterline (64.204, la nivelul de azi).



La data de 10 aprilie 1912, Titanicul a plecat din Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare. După ce a mai primit persoane la bord din Cherbourg, Franţa, şi Queenstown, Irlanda, Titanicul a înaintat în Atlantic cu o viteză de 21 de noduri (42 km/h). A primit apoi avertizări de aisberg şi, conform protocolului vremii, a mărit viteza la 46 km/h (ulterior s-a dovedit că a fost o greşeală). La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade, iar în noaptea rece şi fără lună marinarii aflaţi la punctul de observaţie au văzut prea târziu gheţarul.

Astfel, Titanicul a lovit aisbergul la tribord, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m, din cei 300 ai navei. După 2 ore şi 40 minute, pe 15 aprilie 1912, nava s-a scufundat rupându-se în două părţi. În cele 20 de bărci de salvare au intrat doar 700 de oameni, deşi capacitatea acestora era de 65 de persoane pentru fiecare barcă. În plus, încrederea oarbă că nimic nu i se poate întâmpla Titanicului a făcut ca un număr semnificativ de bărci să fie eliminate pentru a crea mai mult spaţiu de promenadă, aşa că numărul maxim de persoane care ar fi putut fi salvate era de doar 1.178, chiar dacă vasul putea transporta de trei ori mai mult. Acesta este unul dintre motivele pentru care 1.517 de oameni au murit în apa îngheţată a Atlanticului.

Aceeaşi încredere a făcut ca primele bărci dintre cele lansate la apă să aibă foarte puţine persoane la bord. Mai bine de o oră jumătate din cele 160 de minute, cât a mai plutit Titanicul, s-a crezut că măsurile luate de căpitanul Edward Smith şi Thomas Andrews (designerul şef al navei), de a evacua vasul, sunt exagerate. Ulterior, când pasagerii şi-au dat seama că lucrurile sunt reale, s-a declanşat isteria şi panica.

Mai există o discuţie cu privire la cine ar fi putut să îi ajute pe pasageri după ce vasul a fost avariat. Se cunoaşte că primul vas care a ajuns la locul accidentului a fost RMS Carpathia, la aproape două ore după ce Titanicul s-a scufundat, însă există indicii că mult mai aproape ar fi fost SS Californian, care nu a mai răspuns semnalelor SOS transmise prin codul Morse de cei de pe Titanic.
După câteva ore de așteptare vasul Carpathia ajunge și îi ia la bord pe toți cei din bărci. După ce câteva ore caută în van alți supraviețuitori se îndreaptă spre New York într-o atmosferă tristă și sumbră. Carpathia a fost considerată eroul salvator al supraviețuitorilor de pe Titanic.

                                                             RMS Carpathia

                                                           RMS Titanic

 

                                              Titanic Memorial, Washington D.C.

Read More

PROCURORUL, SLAB PENALIST, VICTOR VIOREL PONTA.

PROCURORUL, SLAB PENALIST,
VICTOR VIOREL PONTA
Pentru privitorii circului politic televizat nu este un secret că, vremelnicul prim-ministru, Victor Viorel Ponta şi-a cam învineţit pieptul de atâta dat cu cărămida pentru a aviza prostimea că este procuror, mai exact că a făcut parte din această onorantă tagmă, şi o avizează astenizant şi că este prim-ministru, ca şi cum potrivit stării precare a societăţii romnâneşti, cei cărora li se adresează n-ar fi luat act că disfuncţionalităţile grave ce caracterizează societatea după preluarea puterii executive de PSD se datorează guvernării catastrofale prestată de echipele guvernamentale pe care le-a condus şi le conduce. De bună seamă că cei ce se vor apleca asupra acestui modest articol ştiu că V.V.P. şi-a luat chiar şi un ruşinos doctorat în ştiinţe juridice. Spunem ruşinos pentru că incapabil să prezinte o lucrare doctorală originală a plagiat peste o sută de pagini din tratatele de drept ale altora. Că descoperindu-i-se plagiatul, n-a roşit, că de demisie nici nu putea fi vorba, cât a încărcat ceva miniştrii de la învăţământ, Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu, cu ruşinea abominabilă de a-l declara inocent. Circul cu spălarea onoarei marelui plagiator a fost de proporţii, dar pentru că nici ruşinea nu l-a prins continuă să polueze climatul social şi cu ignoranţa profesională, ca să nu spunem p…a .
A trebuit să vină peste această, amărâtă, naţiune, ziua de 13 aprilie 2014 dată la care preşedintele Traian Băsescu, de la tribuna postului Realitatea TV să rostească un necruţător rechizitoriu privind lipsa de calitate al lui V.V.P. văzută prin prisma caracterului, şi a disponibilităţii de mitoman. În discursul de care vorbim preşedintele a făcut câteva referiri la senatoarea Gabriela Firea şi soţul acesteia, primarul de Voluntari Pandele … . După ce a luat act de mesajul neiertător al preşedintelui, V.V.P. a strigat un „AVE” în sensul că are materie primă pentru a-l băga la zdup pe preşedinte.
În ziua de 14 aprilie 2014 a ieşit pe sticlă şi a declarat, nedându-şi seama ce-i iese pe gură, că „va pune specialiştii jurişti” să formuleze o plângere penală împotriva marinarului şi că obiectul acestei plângeri l-ar constitui „ameninţarea şi şantajul” comis prin aceia că ar fi ameninţat-o şi şantajat-o pe senatoare. Şi că: „atenţie cititori!” „semnatarii acestei plângeri penale vor fi toţi parlamentarii PSD (deputaţii şi senatorii roşii) şi ori cine, alţii, din cei ce-şi vor manifesta dorinţa”.
O astfel de declaraţie discreditează şi pe cel mai prost jurist, pe proştii proştilor acestei discipline. În ordine:
Dacă preşedintele ar fi rostit vreo ameninţare, în condiţiile în care din spusele acestuia n-a rezultat nimic ce ar putea ţine de o astfel de faptă, persoana lezată sau vătămată, cum spunem noi juriştii, ar fi Gabriela Firea iar potrivit legii numai persoana vătămată are dreptul să formuleze plângere penală. Ca o consecinţă, personajul „circar” care se dă procuror, neîndeplinind calitatea de persoană vătămată nu are drept să semneze o plângere penală. Persoanele ale căror interese nu au fost lezate prin comiterea unei infracţiuni, altele decât cele ce se urmăresc numai în urma plângeri penale a persoanei vătămate, dar care au luat act că s-a comis un act antisocial care constituie infracţiune pot sesiza organele de urmărire penală prin „denunţ”. Aşa dar, V.V.P. şi cohorta de parlamentari roşii nu au calitatea cerută de lege pentru a semna o plângere penală ci numai un denunţ. Dar cum ameninţarea se urmăreşte numai în urma sesizării, cu plângere penală, de către cel vătămat, pentru pretinsa ameninţare inventariată de „juristul pârât” care este V.V.P. nici el şi nici cohorta de parlamentari nu pot fi semnatarii unei plângeri penale.
Din discursul preşedintelui n-am reţinut că acesta prin luarea de poziţie de la Realitatea TV să fi urmărit dobândirea „în mod injust” a unui „folos pentru sine” sau pentru oricine altcineva, astfel că nu este îndeplinită o condiţie obligatorie pentru a susţine că fapta preşedintelui ar putea dobândi coloratura infracţiunii de şantaj.
Să nu ştie nici măcar atât un fost procuror mi se pare incredibil Era o vreme, stimate al meu cititor, prin anii 48 până pe la 50 şi mai mulţi, ai secolului trecut când „gloriosul partid comunist” căftănea întru procurori şi judecători diverşi „tovarăşi buni” recrutaţi din rândul măcelarilor, pantofarilor, tâmplarilor şi lista ar putea fi continuată, persoane ce erau trecute prin cursuri de iniţiere juridică de trei la şase luni iar la terminarea acestora îi aşezau pe scaune de judecător sau procuror. Absolvirea unui astfel de curs dădea dreptul absolventului de referinţă să se înscrie la cursuri universitare fără frecvenţă, fără a fi obligaţi să facă dovada că au absolvit studiile liceeale de cultură generală.
O întâmplare din viaţa celui care scrie, poate da culoare mesajului de care ne ocupăm. În anul 1957 la nici un an după absolvirea facultăţii îndeplinind însărcinări de procuror, am fost trimis la un curs de criminalistică la Bucureşti. Între cursanţi se afla şi procurorul „tovarăş bun” Iarovici Tiberiu din Satu Mare. În colocviile colegiale ce le derulam între noi, din vorbă în vorbă ne-a mărturisit că este şi elev în clasa a IX-a . Iar pentru că nu era o persoană lipsită de umor, cât, dimpotrivă, dispunea de astfel de disponibilităţi, ne-a mărturisit tranşant: „Acum că am diplomă de absolvent de facultate de ce nu mi-aş completa şi studiile liceeale, că nu se ştie, niciodată, ce vremuri o să mai vină!”
Am pus în pagină această informaţie, pentru că în vremile acelea juriştii din tagma „tovarăşilor buni”, respectiv absolvenţi de facultate fără studii medii nu pridideau să-şi etaleze, cu orice ocazie, în special, carenţele de cultură generală, iar în privinţa cunoştinţelor profesionale se manifestau public pe aceeaşi măsură pe care a dovedit-o, vorba lui Ilici, „prostănacul” Victor Viorel Ponta. Să ni se ierte că l-am luat coautor la caracterizarea tristului nostru „prim-ministru” tocmai pe Ion Iliescu.

14 aprilie 2014
Tiberiu Vanca

Read More

Gânduri de seară.........

Bate-l, Doamne, pe omul
Care n-a iubit destul
Şi-a iubit pe jumătate
Bate-l, Doamne, bate-l, bate-l..

Dar nu-l bate-aşa de rău
Fiindcă-a fost iubitul meu
Bate-l numai jumătate
Şi mai spală din păcate
Bate-l, Doamne, bate-l, bate-l..

Dar nu-l bate-aşa de tare
Bate-l numai cu iertare
Bate-l doar cu dragostea
Ca să-i simtă arşiţa.



Bate-l, Doamne, cu iubitul
Ca să-i simtă greu cuţitul
Care taie-n carne vie
Când trăieşti fără iubire.

Bate-l, Doamne, doar cu jale
Să ştie şi el cum doare
Dorul după cel plecat
După cel înstrăinat.

Read More

Comedii dâmboviţene.

Dl. Crin Antonescu e foarte supărat pe dl. Victor Ponta. Dar ce zic supărat? Exasperat! Furibund! Necruţător! Nici Băsescu nu are atâtea păcate! Dl. Ponta e o nulitate, un mincinos, o marionetă, un sabotor al justiţiei, o piedică în drumul nostru spre europenizare! Dlui Antonescu i-au trebuit mai mult de doi ani ca să ajungă la asemenea teribile concluzii.

Până mai ieri, cuplul Ponta-Antonescu ilustra o „unitate de monolit”, o frumoasă poveste de dragoste oferită, cu mare succes electoral, unui public tandru, încrezător, gata să se lase mântuit de efluviile unei alianţe fără pată. Ileana Cosânzeana îl întâlnise pe Făt Frumos şi, împreună, aveau să-l lichideze definitiv pe Zmeul Zmeilor. Ei bine, dintr-odată, Ileana Cosânzeana a descoperit, palidă, că Făt Frumos e Zmeul Zmeilor! Şi că singurul „Făt Frumos” autentic e, de fapt, ea. De la înălţimea acestei performanţe hermafrodite, dl. Antonescu porneşte o devastatoare campanie. O trântă ca-n poveşti.

Tu însă, alegător nesofisticat, eşti niţeluş destabilizat. Ai la îndemână două posibile explicaţii:

1. Dl. Antonescu a avut, brusc, o revelaţie.  Şi-a dat seama, candid, că a stat sub acelaşi steag cu un inamic. Dar, pe vremea „candorii” sale se auzeau, totuşi, destule voci care semnalau defecţiunile partenerului său. Nu le-a luat în seamă. Le-a socotit chiar duşmănoase. Şi a continuat, loial, să „construiască” împreună cu „fiara”, o ţanţoşă retorică triumfalistă, cu accente de populism anti-european şi anti-american, cu şarje de decredibilizare a justiţiei, cu viguroase fluturări de steaguri în marea luptă cu „regimul” Băsescu. A fost de faţă, discret, la semnarea coabitării cu preşedintele, a acceptat, placid, rezultatele negocierilor pentru capii justiţiei. Iar dacă, într-adevăr, a descoperit abia acum că s-a aflat în eroare, avem, cred, dreptul, să ne cam îndoim ori de discernământul său, ori de buna sa credinţă.

2. Dl. Antonescu a ştiut de la început cu cine avea de a face, dar s-a gândit la vechea înţelepciune autohtonă („Fă-te frate cu dracul până treci puntea!”) şi a jucat cartea minciunii utile. În acest caz, rămâne, totuşi, un fapt că şi-a tras pe sfoară electoratul pe bază de calcul privat. Ca să nu mai spunem că nici chestia cu puntea n-a funcţionat. S-a născut, astfel, un nou proverb:

„Fă-te frate cu dracul până rupi puntea şi intri la apă!”

Dacă, la rândul său, dl. Ponta şi-ar fi folosit imaginaţia de care (ab)uzează în viaţa sa politică pentru a scrie o teză de doctorat onorabilă, n-ar mai fi tras, astăzi, după sine, infamanta eticheta de „plagiator”. Dl. Ponta e, în realitate, de o originalitate ameţitoare. Cărui om cu o minte plicticos previzibilă i-ar fi trecut prin cap să compare asaltul juridic asupra baronilor de azi, cu baia de sânge din decembrie 1989?  „Nici atunci nu ne-au împuşcat pe toţi!” – declară, sarcastic, premierul. O analogie inanalizabilă, plutind, vesel, intre delir blasfemator şi staza cerebrală. Dar refuzul dlui Ponta de a participa la ceremonia ”10 ani de la intrarea în NATO”, pe motiv că era vorba doar de o chermeză cotrocenistă, organizată de cineva care n-a făcut nimic pentru integrarea noastră euro-atlantica? Carevasăzică, dl. Ponta crede – spre deosebire, de pildă, de întreg corpul diplomatic – ca a celebra o decisivă reuşita naţională la nivel de preşedinţie e un moft şmecher, un simplu prilej de chef.

Înţelegem, de asemenea, că, de-aici înainte, dl. Ponta va intra într-o severă grevă de protocol: nu va mai lua parte decât la aniversările legate de o prestaţie personală. (De fapt, nici pentru NATO n-a făcut mare lucru…). Va lipsi, deci, de la aniversarea Unirii Principatelor, de la aniversările revoluţiei din decembrie, de la serbările comemorative ale păcii din 1945 şi de la orice eveniment la care, prin vârsta şi ghinion istoric, n-a putut participa. Se va restrânge la mitinguri electorale şi agape de partid. În materie de promisiuni politice original-curajoase, trebuie să menţionăm şi asigurările date, de curând, de dl. Ponta cu privire la viitorul justiţiei: va ajunge la Cotroceni şi va rezolva tot, adică va interzice hărţuirea baronilor săi. Va face dreptate. Va stopa anchetarea infracţiunilor făcute de colegii săi (de care nu s-a dezis şi nu se va dezice niciodată, orice ar fi), iar pe cei năpăstuiţi prin sentinţe crude îi va reda societăţii. Desfid pe oricine va găsi declaraţii de acest tip în discursurile premierilor din alte ţări. Cum spuneam, originalitatea nu lipseşte dintre calificările dlui Ponta. Ba dimpotrivă!

Dl. Calin Popescu Tariceanu a descoperit gramatica! (E o modă: am văzut şi alte câteva grupuri de semidocţi, pescuind, expert, virgule şi cacofonii scandaloase). Dar de la dl. Tăriceanu nu mă aşteptam la atâta, pedantă, rigoare. De ani buni, simpatia mea pentru bună lui creştere e subminată de incapacitatea sa funciară, nedemolabilă, de a spune ”pe care” acolo unde trebuie. Drept care îl auzim spunând frecvent ”ideile care le avem”, ”principiile care le urmez” etc. E drept, ”primul ministru al guvernului”, formula băsesciană care a răscolit sensibilităţile gramaticale ale dlui Tariceanu nu este o formulă fericită. Dar aş sugera fostului prim-ministru să nu aţîţe duhurile pe un teren în care el însuşi are încă multe de grădinărit. Cel puţin asta e – cum ar zice Domnia Sa – părerea care o am….............
(Andrei Pleşu)

sursa: Adevarul.ro

Read More

Georg Friedric Händel

Georg Friedrich Händel ( n. 23 februarie 1685, Halle/Saale - d. 14 aprilie 1759, Londra) a fost un compozitor germano-englez. A trăit cea mai mare parte a vieții în Anglia. Împreună cu contemporanul său Johann Sebastian Bach, este unul din cei mai importanți reprezentanți în muzică ai stilului baroc din perioada târzie.
Este unicul fiu rămas în viaţă al unui felcer ambiţios, devenit chirurg, Georg Händel, angajat al ducelui de Saxa.
Un om tenace, cu o voinţă de fier, plin de energie, trăsături moştenite de copilul venit pe lume la 23 februarie 1685, la Halle, viitorul „cetăţean al lumii”, cum l-a numit Romain Rolland.
Marcată de talentul precoce deloc încurajat de tatăl său, cel puţin conform legendei cultivate de mulţi biografi, viaţa lui Händel a fost complet diferită de cea a ilustrului său contemporan, Johann Sebastian Bach.
Micul Händel este încredinţat organistului Fr. Zachow, cel mai de seamă muzician al oraşului, pentru a fi instruit în tainele tehnicii muzicale. Pe lângă tehnica clavecinului şi a orgii, acesta îi dezvăluie posibilităţile expresive ale muzicii, imprimându-i note stilistice care vor defini mai târziu stilul său componistic.
În creaţia dascălului său, tânărul Händel a aflat gustul pentru solemn şi triumfal, pentru eroic şi pastoral sau pentru cântul unit cu dansul, amintind de stilul elin.




La 9 ani, Händel improviza la orgă capelei din Weissenfels, uimindu-l, între alţii, pe vestitul organist Johann Philipp Krieger. La 11 ani, micul muzician care transcrisese o mulţime de pagini cu note în caietele sale de studii, apare la Berlin în faţa curţii marelui elector, Frederic I, devenit în 1701 primul rege al Prusiei. Înscris la Universitatea din Halle, Händel face studii juridice, ca şi înaintaşii săi Heinrich Schütz şi Johann Kuhnau. La 17 ani ajunge organist la catedrala din Halle, compune muzică religioasă, partituri pe care avea să le transforme substanţial ulterior. În 1703 îl găsim la Hamburg, după un popas făcut la Hanovra, unde cântă în faţa principelui elector, viitorul rege al Angliei, George I, a cărui figură îi va marca decisiv existenţa. O existenţă poate mult prea agitată, suficient de controversată pentru a da naştere „mitului”........


Händel, „maestrul nostru al tuturor”, cum l-a numit Haydn, „cel mai mare compozitor”, de la care „mai am încă multe de învăţat”, după Beethoven, a fost un risipitor, acumulând, scrie Gérard Pernon, „minuni, îndrăzneli, plagiate, convenţii şi repetiţii”, pasionat de teatru şi de grandios. Admirat mereu, Händel este unul dintre primii muzicieni care au scris pentru marele public, ducând la perfecţiune structuri larg răspândite în practica muzicală a vremii. Ideea, formulată în câteva rânduri în istoria muzicii, mai mult sau mai puţin explicit, e demnă de reţinut şi nu aduce vreun prejudiciu gloriei artistice a „omului-munte”, cum îi ziceau englezii. Händel a reuşit, ca nimeni altul, să se adapteze gustului contemporanilor, mai ales în muzică vocal-simfonică şi, parţial, în cea destinată teatrului liric, fără a face totuşi concesii. Aflat, ca şi Bach, la întretăierea unor estetici contradictorii, Händel a ştiut să împrumute creator de la italieni arta scriiturii vocale, de la germani tehnica familiară a cantatei, de la francezi stilul clavecinistic şi formula operei lullyste, realizând o sinteză a tuturor acestor elemente diverse, o sinteză exprimată elocvent şi, mai ales, personal, o sinteză uşor recognoscibilă.



Opera lui Georg Friedric Händel reprezintă, împreună cu creațiile lui Johann Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Händel s-a dezvoltat de la folosirea modelelor convenționale la tratarea dramatică a recitativelor, ariilor și părților corale. Marile sale opere se caracterizează printr-o magistrală îmbinare a patosului, scenelor dramatice și interludiilor orchestrale, prin folosirea modulațiilor armonice, instrumentalizării colorate, ritmului pregnant și intervenției soliștilor instrumentali sau vocali. El a influențat generațiile următoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven sau Felix Mendelsohn Bartoldy.
S -a stins din viaţa la Londra, în 14 aprilie 1759.

Read More

Gânduri de seară...........

Caracteristica veacului în care trăim este că pretutindeni, în toate colțurile lumii, se agită chestiunile de viață și de moarte pentru clasele apăsate. Ca-n ajunul unui 1789, mai formidabil și mai măreț decât al veacului trecut, popoarele se frământă în dureri și-n lupte fără preget, și din aceste frământări, din luptele acestea, din zgomotul, din înfierbințeala, din fierberea veacului nostru va trebui să se nască pruncul visat, societatea viitoare. Una câte una se mătură dărâmăturile clădirii de azi, a cărei tencuială cade încetul cu încetul sub ciocanul nemilos al vremii nouă...
Acum o jumătate de veac, Chateaubriand, credincios prejudecăților epocii și cuprins de deznădejdea evlaviosului în fața șuvoiului vrășmaș ce se urcă amenințător, scria: „Europa merge spre democrație... De la David și până în vremile noastre, regii au fost chemați, națiunile parcă sunt chemate la rândul lor... Societatea veche piere cu politica din care a ieșit... Era popoarelor a venit”...
De atunci și până acum curentul a crescut, curentul se urcă mereu, ca marea. Popoarele, sătule de apăsarea claselor îmbogățite din munca robilor, conștiente de chemarea și de drepturile lor pe lume, își strâng rândurile tot mai tare, și tot mai tare duc lupta.
Europa întreagă e zguduită de mișcarea aceasta. Ca freamătul unei păduri uriașe, ca valurile spumoase ale unei mări tulburate răsună miile de glasuri, deșteptate la viață și de viață doritoare...
Și, cu toate astea, ca niște sălbatici de prin ținuturi necălcate de picior de om civilizat, oamenii politici din țara lui Mihai Viteazul n-aud murmurul surd al vremii. Și pe când Europa-ntreagă își ațintește urechea și mintea buimăcită la zgomotul valurilor ce se apropie, mai amenințătoare ca pădurea de la Birnam, iscusiții noștri politicieni își văd în pace de bucătăria lor politică, ei toacă în tihnă carnea electorală pentru gustosul și neasemănatul caltaboș bugetar. E o frenezie adâncă, un extaz uimitor în toată ceata, căci masa se va întinde în curând, bugetul cere să fie mâncat, și e dulce bugetul!...
Că țăranul moare de foame, că muncitorul rămâne fără lucru, că toată clasa celor apăsați cere dreptul la viață, toate astea nu îngrijesc pe iscusiții noștri politicieni. Nu e mai important pentru ei că Pache s-a unit cu Sturza, că Lahovary e-n farmecul beției de dragoste cu Carp, că Lascăr Catargiu n-are mai duios prieten decât pe cioclu-i de odinioară? Iată destulă materie pentru agitat țara, iată marile revendicări în jurul cărora poporul va trebui să facă zid de apărare, iată pentru ce poporul umilit și sărăcit va trebui să-și arunce volnic spinarea sub ciomagul Ulmenilor, să-și plece fruntea sub blagoslovirea lui Popa-Ta-che!... „Te admir, progenitură de origine romană!”(Anton Bacalbașa)

Read More