Este o minciună, domnule prim-ministru!

1. Domnule prim-ministru, ați spus despre Mircea Mihăieș că este un “fascist bătrîn”. La care vă răspund: cine acuză de fascism un om care a sprijinit întotdeauna valorile democrației arată că nu dă doi bani nici pe democrație, nici pe bun simț, nici pe datoria de a fi drept. Ca prim-ministru, aveți datoria de a fi drept, de a judeca cu bun simț și de a respecta democrația. Or, felul în care bagatelizați grozăvia fascismului acuzînd de fascism un om care nu are nimic de-a face cu fascismul vă dezonorează ca prim-ministru, dezvăluindu-vă cinismul: un cinism pentru care fascismul și democrația sunt interșanjabile, simple etichete de lipit pe oameni după plac ori interes. De aceea vă spun: prin acuzațiile aduse lui Mircea Mihăieș vă dezonorați funcția de prim-ministru și demonstrați că vă tratați cetățenii ca supuși, iar principiile ca etichete.

2. Ați spus că echipa pe care am condus-o a deturnat bani publici și că această fraudă a fost constatată de Curtea de Conturi. La care vă răspund: este o minciună, domnule prim-ministru. O minciună pe care o tot repetați din 2012 încoace și care deja întrunește toate criteriile calomniei calificate. Curtea de Conturi nu a constatat niciodată vreo deturnare de fonduri publice, în perioada 2005-2012, cît am condus Institutul.

3. Ați spus că în conducerea ICR “erau persoane care au făcut deseori declarații anti-românești”. La care vă răspund: falsificați și răstălmăciți tot ce atingeți, domnule prim-ministru. Cînd ICR a fost condus de persoanele pe care le incriminați, ICR a obținut cele mai mari succese în promovarea culturii române peste hotare. Cînd ICR a fost condus de persoanele pe care le considerați animate de sentimente anti-românești, ICR a condus toate institutele naționale de cultură din Uniunea Europeană (EUNIC). Puteți să probați, în favoarea dumneavoastră, un patriotism la fel de eficace? Nu puteți. Atît e de spus despre sentimentele dumneavoastră românești.  

Domnule prim-ministru, vă folosiți puterea de care dispuneți pentru a discredita reputația a patru cetățeni români, cărora le negați dreptul la demnitatea persoanei, la imagine publică și la securitate personală.

Vă acuz de atac la demnitatea publică a Taniei Radu, a lui Mircea Mihăieș, a lui Dan Croitoru și a mea. Din iunie 2012, cînd ați început distrugerea Institutului Cultural Român (pe care ați dus-o la bun sfîrșit într-un timp record: v-a luat mai puțin de un an), nu ați încetat să ne hărțuiți cu calomniile dumneavoastră. Ceea ce comiteți, domnule prim ministru, echivalează cu utilizarea funcției publice pe care o dețineți pentru a terfeli reputația a patru din cetățenii acestei țări. Fără probe, fără alt motiv decît agenda dumneavoastră politică. Și nu e vorba numai de noi patru, cei agresați azi, ci de felul cum concepeți dumneavoastră, ca prim-ministru, statutul cetățeanului acestei țări. În locul respectului, disprețul; în locul dreptului, bunul plac; bunul plac al celui care are puterea, împotriva celor care nu o au.

Protestez împotriva manevrei dumneavoastră de a ne transforma în victime de serviciu și de a ne folosi ca instrumente în lupta care vă opune președintelui țării!

Vă cer să retrageți imediat afirmațiile calomnioase proferate împotriva noastră!

Acestei lupte stupide, iraționale și anti-naționale refuz categoric să îi fiu și victimă, și erou.

H.-R. Patapievici

cetățean român, fost președinte ICR

(București, la 8 mai 2014)

Read More

Mîndria de a fi român.

Campania electorală care a început de curînd nu se distinge nici prin prea multă imaginaţie, nici prin bun gust. Ea face apel la cele mai rudimentare şi previzibile afecte, manipulează vulgar „sensibilităţile“ massei, vrea să păcălească proclamînd poncife, sentinţe ieftine, promisiuni de doi bani. O vorbă (mereu) la modă este „mîndria de a fi român“. Drept pentru care mă simt îndemnat să reiau un text scris pe această temă acum vreo zece ani.
„Mîndria de a fi român“ – iată o vorbă sublimă şi fără sens. Simetrică, în lipsa ei de sens, cu „ruşinea de a fi român“. Nu poţi fi mîndru (sau ruşinat) de o calitate pe care n-ai obţinut-o prin merit, sau prin opţiune. Nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să te naşti român, şi n-ai fost declarat român de un juriu care ţi-a evaluat, în prealabil, virtuţile. Te-ai trezit român, aşa cum te-ai trezit bărbat sau femeie, brunet sau blond, înalt sau scund. A spune, aşadar, „sînt mîndru că sînt român“ e totuna cu a spune „sînt mîndru că am nasul cîrn“, sau „sînt mîndru că am ochi albaştri“. Întrucît a fi român nu e o alegere personală şi nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare înnăscută; nici mîndria, nici jena, nici recunoştinţa, nici insatisfacţia n-au ce căuta aici. Mai departe: nu poţi fi mîndru de a aparţine unei categorii atît de largi, încît ea conţine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poţi spune „sînt mîndru că sînt om“. Există oameni care justifică, eventual, mîndria de a fi om, dar există şi căzături, ticăloşi, rebuturi, care fac specia de rîs. La fel, există români de a căror concetăţenie poţi fi flatat, şi există alţii care ne strică firma. Poţi fi mîndru de Eminescu, dar nu poţi fi mîndru de Alexandru Drăghici, sau de Rîmaru. În cel mai bun caz, ai putea fi, deci, îndreptăţit să fii mîndru că eşti om cumsecade (nu om în general), sau român de ispravă (nu român în general), deşi a fi „mîndru“ de o calitate proprie, chiar reală, e, oricum, un comportament discutabil. Pe de altă parte, e cu totul nedrept ca românii nereuşiţi să se simtă mîndri că fac parte din aceeaşi categorie cu românii reuşiţi. E scandalos ca un hoţ de buzunare sau un politician ignar şi corupt să fie mîndri că sînt din neamul lui Ştefan cel Mare. Dacă românii sînt P.P. Carp, Brătienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Mircea Vulcănescu, Enescu şi Brâncuşi, mă bucur să fac parte din aceeaşi comunitate cu ei. Dar dacă românii sînt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea şi alţii ca ei, nu sînt prea încîntat de vecinătate. Românii de anvergură, românii de bună calitate slujesc frecvent de paravan sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grăbiţi să-şi asume merite cu care n-au nimic în comun. Unii se comportă ca şi cum meciul cîştigat de o echipă românească e o victorie personală, o ispravă a muşchilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnaţională sînt resimţiţi ca alibiuri ale valorii proprii. Chibiţul e mîndru de talentul celui din teren şi ajunge să se identifice cu el. Au cîştigat „ai noştri“, i-au bătut „românii noştri“, „sîntem cei mai buni“ sînt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurdă că cel care le proferează e el însuşi subiectul succesului. Nea Ghiţă îl aplaudă pe Ilie Năstase, ca pe un delegat al competenţei proprii. Ilie nu e decît prelungirea pe teren a lui nea Ghiţă, instrumentul lui de luptă, mîna lui dreaptă. Românul e cînd Hagi, cînd Nadia Comăneci, cînd Ţiriac, cînd Brâncuşi, cînd Mircea Eliade. Epuizat de atîtea performanţe, el adoarme, în cele din urmă, obosit, dar mîndru. A învins pe toate fronturile. În dimineaţa următoare, lucrurile reintră, pentru o vreme, în normal: mici chiuluri şi trişerii cotidiene, străzi cu gropi, preţuri mari, politicieni mincinoşi etc. („Treabă românească…“). Întrebat, în particular, ce mai face, românul răspunde cu obidă: „Fac pe dracu! Nu vezi în ce hal sîntem? Ce ţară e asta?“ Dar întrebat de un reporter, în faţa camerei de luat vederi, el se recompune, îşi aduce aminte de strămoşi şi zice, fără să clipească: „Sînt mîndru că sînt român!“
Cîtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mîndri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, să-şi pună problema meritelor personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog, un somnifer, o fudulie.
(Andrei Pleşu)

sursa : dilemaveche

Read More

Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Domnule Victor Ponta, aţi făcut o declaraţie care mă consternează şi mă revoltă. Nu discut aici politica Dvs de distrugere a ICR, o instituţie care, în anii cât a fost condusă de Horia Patapievici, Mircea Mihaieş şi Tania Radu (2005-2012) a făcut enorm pentru prestigiul spiritualităţii româneşti, emancipată de orice inhibiţii autarhice şi de constrângeri obscurantiste. Aţi încurajat, prin Ordonanţa de Urgenţă pe care aţi iniţiat-o, revenirea la un autohtonism păgubos, inspirat direct din “Cântarea Românei” a erei Ceauşescu de tristă amintire. De data aceasta, însă, aţi întrecut orice măsură. A-l numi pe profesorul Mircea Mihăieş “nazist” este, domnule Ponta, o aberaţie. În istoria gafelor şi minciunilor Dvs, acesta pare să fie punctul culminant. Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Cunosc poate mai bine ca oricine altcineva scrierile lui Mircea Mihăieş, am scris împreună cărţi, am colaborat la proiecte intelectuale recunoscute pe plan internaţional. Nu domnule Ponta, Mircea Mihăieş nu este “nazist”, ci un strălucit intelectual umanist, un om al ideilor şi al valorilor care ne apară de barbarie. A-i acuza pe Horia Patapievici şi pe Mircea Mihăieş că promovează “poziţii anti-româneşti” este o calomnie de ultimă speţă. Am scris pe larg despre ideologiile genocidare ale veacului XX, despre comunism şi fascism. Vă invit, domnule Ponta, să purtam o discuţie publică la Bucureşti despre ce înţelegem prin fascism, nazism şi comunism. Daţi-mi voie să vă asigur, vorbele pe care le-aţi aruncat la adresa acestor oameni nu sunt o jignire doar pentru ei, ci pentru toţi cei cărora le este dragă libertatea. Nu i-aţi insultat doar pe ei, ci o întreagă tradiţie ilustrată de nume precum Corneliu Coposu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Matei Călinescu, N. Steinhardt, I. D. Sîrbu, întreaga direcţie a gândirii anti-totalitare româneşti. Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

Vă scriu aceste rânduri ca intelectual public, ca om care, de decenii, studiază gândirea totalitară. Domnule Ponta, în anii imediat postbelici, în România şi în întregul Bloc Sovietic, comuniştii, dirijaţi de la Moscova, îşi atacau adversarii politici stigmatizându-i drept “fascişti”. Silviu Brucan a excelat în a-l insulta astfel pe Iuliu Maniu. Mentorul Dvs politic, Ion Iliescu, i-a numit “legionari” pe cei care proclamaseră Piaţa Universităţii drept o zona liberă de neo-comunism. Iată că după doua decenii şi mai bine, aţi ajuns să vorbiţi ca Silviu Brucan în 1945. Aţi vorbit sub imperiul urii, domnule Ponta. Vă propun spre meditaţie un text tulburator pe acest subiect scris de marele cărturar Mihai Şora. Îl veţi numi oare şi pe acest fost luptător în Rezistenţa franceză “nazist”? Există o limită a minciunii, domnule Ponta?

“Despre ură, resentiment…

Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică şi cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune[i]. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a „purtătorului“ unei atare stări emotive extreme de către ţinta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce „iubeşte“ în acest fel, cât şi pe cel ce urăşte: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăşte, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariţiei ţintei abhorate (sintagma „ură de moarte“ spune totul în această privinţă).
Raportată la iureşul negativităţii care-i serveşte urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut şi retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-şi. În sensul că, în loc de a-şi anihila obiectul, îşi (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu şi asumare a neputinţei: a-ţi asuma (recunoscându-ţi-o) neputinţa înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.
S-ar putea să existe şi o ură rece. Rece şi pasivă. Un fel de a întoarce, lumii, spatele. De a nu mai vrea să ştii de ea. Ar fi aidoma unei uri de sine însuşi: golit de lume, ai înceta, pur şi simplu, să mai fii.
Dar ura de moarte, în loc să aibă drept efect moartea „obiectivului“ ei (afară de cazul extrem al rezolvării ei printr-un act criminal), are drept efect sigur tocmai moartea, clipă de clipă şi pas cu pas, tocmai a celui pe care această ură de moarte s-a înstăpânit.

Munchen, 30 august 2009″

Sper, domnule Ponta, că veţi citi rândurile mele drept un apel la raţiune. Ceea ce-aţi declarat probează dispreţ pentru această facultate care ne ridică deasupra fiinţelor din junglă.

Deplin solidar cu cei calomniaţi de Dvs,

Vladimir Tismăneanu

Read More

Gânduri de seară.........

Renunţ la milă greu, ca la un viciu,
Cu mila sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.

Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.

Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii. (Ana Blandiana)

Read More

Gânduri de seară.............

"Dacă nu poţi să accepţi adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior"!

 
Acolo, unde cugetul .......
acolo, unde cugetul nu se-nspăimântă
şi unde fruntea se înalţă în tărie ;
acolo, unde liber eşti de a cunoaşte
acolo, unde lumea n-a fost parcelată
între înguşti pereţi domestici,
acolo, unde cuvintele au izvorât
din adâncimea adevărului adevărat,
acolo, unde truda fără oboseală
întinde braţe spre desăvârşire,
acolo, unde limpedele rău al raţiunii
nu-şi pierde firul prin deşertul singuratic
al obiceiurilor moarte,
acolo, unde spiritul călăuzit de tine
se-avântă-n largul meu lărgindu-se
prin faptă şi gândire,
în acest rai al Libertăţii, Tată,
fă-mi patria să se trezească !



Cititorule, cine eşti tu .....

cititorule, cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nici o singură floare
din belşugul acestei primăveri
nici un singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini ...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară !
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte.
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.

Rabindranath Tagore (n. 6 mai 1861, Jorosanko, Calcutta — d. 7 august 1941) a fost un scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit "Sufletul Bengalului" și "Profetul Indiei moderne", laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.
Fiu al lui Debendranâth Thâkur, unul din fondatorii mișcării „Brahmo Samaj“, Tagore a crescut într-o familie de artiști și reformatori sociali și religioși, opuși sistemului castelor și favorabili unei ameliorări a condiției femeii indiene. Tagore și-a făcut studiile la Calcutta și în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mișcarea naționalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât și ca filosof, însă aceste două calități sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educației și, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însușirea culturii indiene este accesibilă atât studenților indieni, cât și celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internațională de stat. A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuși în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame și eseuri filosofico-pedagogice. Cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Alte opere  cunoscute sunt romanul „Căminul și lumea“ (1910), şi drama „Oficiul poștal“ (1912). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate și reflectă admirația pentru natură și pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost și compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naționale ale Indiei și Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură (1913).

Read More

Tunelul Canalului Mânecii

Tunelul Canalului Mânecii  este un tunel feroviar submarin care leagă vestul Franței cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Ideea acestui tunel datează din anul 1875, când s-au început la Sangate săpăturile, fiind mai târziu (1882) abandonate. Tunelul actual a fost construit între anii 1987 și 1994, în cooperare de guvernele Regatului Unit și Franței.
Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depășit fiind doar de tunelul japonez Seikan.
Tunelul are o lungime de 50,450 km, din care 37,9 km sunt sub mare. Adâncimea medie este de 45,7 m sub planșeul oceanic, iar cea maximă este de 60 m.
Traversarea mașinilor, autocarelor, motocicletelor și camioanelor este asigurată de navete feroviare și durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului și rețelei britanice (alimentare prin a treia șină).

Săpat în stratul de cretă albastră tunelul este format de fapt din 3 galerii:

    · două tunele feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m
    · o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale

Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicație. Aceste culoare asigură și aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete și este împins în tunelele feroviare prin clapete unidirecționale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există și țevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se miște, reducând astfel rezistența la înaintare. La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunele feroviare, pentru a permite izolarea unei secțiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tunele.
Din motive de securitate, tunelele feroviare sunt iluminate de 20.000 de tuburi fluorescente și au un trotuar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicația radio cu suprafața.
Galeriile britanică și franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferența între centrul celor două tunele era de doar 358 mm orizontal și 58 mm vertical. Cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990.  
Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a și președintele francez François Mitterrand în cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.

Tunelul este operat de Eurotunnel.

 Există patru tipuri de trenuri în operare:

    · Eurostar - trenuri de călători de mare viteză care leagă Londra Waterloo de Paris Nord și Bruxelles Midi, cu opriri la Ashford, Calais-Fréthun și Lille-Europe. Există și legături sezoniere spre Avignon, Disneyland Paris și Munții Alpi. Serviciile Eurostar se vor muta de la Waterloo la St. Pancras odată cu terminarea noii linii de mare viteză dintre tunel și Londra, la 17 Noiembrie 2007.
     · Navetele Eurotunnel transportă automobile, dube și autocare între terminalele Sangatte (Calais/Coquelles) și Folkestone. Vagoanele închise, unele cu două etaje, permit șoferilor să rămână în mașini pe toată durata călătoriei. Trenurile au fost cunoscute și sub denumirea de Le Shuttle.
    · Navetele de marfă Eurotunnel. Aceste trenuri transportă camioane în vagoane descoperite, iar șoferii călătoresc în vagoane de călători.
     · Trenuri de marfă. Aceste trenuri transportă containere între Europa și Anglia. Aceste trenuri sunt operate de EWS din marea Britanie și SNCF în Franța.

Măsuri de securitate

Tunelul Canalului Mânecii dispune de o echipă de pompieri francezi și englezi. Ei pot interveni în tunel cu ajutorul unor vehicule speciale ce circulă prin galeria de serviciu. alimentarea cu apă este asigurată printr-o țeavă ce parcurge întreg tunelul și dispune de racorduri potrivite normelor din ambele țări. În galeria de serviciu este menținută o presiune mai ridicată decât în tunelele feroviare, pentru a împiedica fumul să intre.
Când este semnalat un incendiu sau o altă problemă, este declanșat un plan bi-național, numit binat. comanda dată de ofițerul de serviciu este "Binat go!".
Singurul incident serios înregistrat în tunel a fost incendiul din 18 noiembrie 1996, declanșat la bordul unui tren încărcat cu camioane. Datorită măsurilor de securitate și a răspunsului rapid al echipelor de intervenție, nu au existat victime, dar tunelul a suferit distrugeri ale structurii de rezistență pe aproximativ 1 km. Reparațiile au costat aproximativ 200 de milioane £. În urma accidentului, procedurile de siguranță au fost schimbate.
Un alt incident s-a produs pe 21 august 2006, când un camion a luat foc în tunel. Echipajul trenului și șoferii au fost evacuați rapid și focul a fost stins înainte să producă pagube importante.

Read More

"O lume fără rădăcini este o lume fără morală..."

Zoe Dumitrescu Bușulenga (n. 20 august 1920, București - d. 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț) a fost o personalitate a culturii române, cu o prolifică activitate de cercetător, critic și istoric literar, eseist, filozof al culturii, pedagog și politician român.
Zoe Dumitrescu Bușulenga, comparatist și critic literar de formație anglo-germană, a manifestat preocupări de interdisciplinaritate și de filozofie a culturii. Este autoarea unor volume de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice și memorialistică.
Zoe Dumitrescu Bușulenga a publicat articole în numeroase reviste de specialitate: Manuscriptum, Revista de istorie și teorie literară, România literară, Secolul 20, Synthesis etc. A fost director al Revistei de istorie și teorie literară și al revistei ''Synthesis."
A fost membră a Academiei Române și a unor importante instituții culturale europene. După 1989 a ales să se retragă tot mai des într-o chilie a mănăstirii Văratec, călugărindu-se spre sfârșitul vieții sub numele de Maica Benedicta. A fost înmormântată la mănăstirea Putna.

Premii și distincții

    Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România (1986, 1989)
    Premiul internațional Herder (1988)
    Premiul Adelaide Ristori (1993)
    Ordine al Merito della Repubblica Italiana în grad de Comandor (1978) și în grad de "Grande Ufficiale" (1996)
    Ordinul bulgar Sf. Metodiu și Chiril (1977)
    Ordinul național Pentru Merit[3], în grad de Ofițer (2003)



"O lume fără rădăcini este o lume fără morală..."

- Stimată doamnă academician, ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe... Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

- Per total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumoşi - verişoarele mele - care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar - ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştata, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) ca studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.

- La ce lucraţi acum?

- Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaintea sfârşitului. Am început cu Goethe şi Dante.

- Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle...

- El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.

- Aveţi mulţi prieteni?

- Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tine ri. Unii au legătură cu filologia, cei mai mulţi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mănăstirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări, şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.

- Care este relaţia dvs. cu Dumnezeu?

- Este o întrebare foarte personală. Pot să vă spun atâta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum îl cauta şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosfera actuală.

- De ce?

- Pentru ca formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini ramaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţa, pentru ca toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planeta nu-ţi da senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmpla acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cânta...

- Există şi o criză a culturii?

- Da. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne interesează trecutul, nu mai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morala. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale.

Sunt nume care nu se mai pronunţa, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cânta. Exista un fel de indiferentă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.

- Ce puteţi spune despre literatura zilelor noastre? Se mai scrie literatură de calitate în România?

- Din fericire, mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Bălăiţa. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmoder-nismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi - totul este fărâmiţat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

- Susţineţi, deci, că postmodernismul nu e artă?

- Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţam frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

- Ce părere aveţi despre proferarea unor trivialităţi despre care apoi se pretinde că sunt poezie? Consideraţi că aceasta poate fi poezie?

- Nu. Eu cred că e expresia unei anomalii - nu ştiu dacă intelectuale. Mă tem că e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români, exista o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau - nu erau nişte tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinţă", cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar.
Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtam ucide frumuseţea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi.
După părerea mea, aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.

- Revenind la poezie, aţi putea să ne daţi o definiţie, să ne spuneţi ce este poezia?

- Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia tine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

- De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literatură? Se spune că, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu...

- Se pare că nu a fost aşa. Am să vă povestesc însă altceva. În octombrie 1964, în Italia, la Veneţia, marea eminescologa Rosa Del Conte, împreună cu preşedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi, au organizat la Veneţia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasă şi românii din diaspora. La sfârşit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi şi Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toată lumea a fost entuziasmată. A rămas stabilit ca a doua zi această scrisoare de propunere să fie redactată şi apoi semnată de toţi participanţii la colocviu. Toată lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însă, când propunerea fusese redactată, Bazil Munteanu s-a ridicat şi a spus: "Eu sunt contra.Nu e cazul să se dea un premiu unui poet care a pactizat cu roşii". Ne-am despărţit cu cele mai dureroase sentimente. Noi românii nici n-am ştiut să ne facem relaţii. Grecii au ştiut şi au avut o mulţime de premii Nobel. Cioran ar fi putut să primească un Nobel. Şi Mircea Eliade, şi Eugen Ionesco.

- De ce şi-au pierdut oamenii dorinţa de a citi?

- Pentru că intrăm în zona computerului. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face să uiţi limba.
Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.

- O ultimă întrebare: cine a fost iubirea vieţii dvs.?

- Marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu. Bărbatul vieţii mele a fost soţul meu, Apostol Buşulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoştea latina şi greaca. Poate asta m-a şi atras la el. Am fost căsătoriţi 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu.  Am dat-o la Catedrala Sfântul Ioan din Suceava, să se aurească obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Văratec.

- Încă o întrebare - vă promit că aceasta este chiar ultima: ce înseamnă moartea pentru dvs.?
- Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.


Interviu realizat de Mihaela Onofrei cu Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga)

Read More

Consiliul Europei

Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.
Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de "Adunarea Parlamentară", alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de "Comitetul Miniștrilor", alcătuit din miniștrii de externe ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al Consiliului Europei.

România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada
noiembrie 2005 - mai 2006.

Obiective :

    • Protejarea drepturilor omului
    • Protejarea democrației pluraliste
    • Protejarea supremației dreptului
    • Favorizarea conștientizării și încurajarea dezvoltării identității și a diversității culturale a Europei
    • Dezvoltarea stabilității democratice în Europa prin susținerea reformelor politice, legislative și constituționale
   • Căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană:
       • discriminarea minorităților
       • xenofobia
       • intoleranța
       • protecția mediului
       • clonarea umană
       • SIDA
       • drogurile
       • terorismul
       • crima organizată

                                                                                   Harta statelor membre în Consiliul Europei
State membre :

• Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia și Turcia (1949)
• Islanda și Germania (1950)
• Austria (1956)
• Cipru (1961)
• Elveția (1963)
• Malta (1965)
• Portugalia (1976)
• Spania (1977)
• Liechtenstein (1978)
• San Marino (1988)
• Finlanda (1989)
• Ungaria (1990)
• Polonia (1991)
• Bulgaria (1992)
• Estonia, Lituania, Slovenia, Republica Cehă, Slovacia, România (1993)
• Andorra (1994)
• Letonia, Albania, Republica Moldova, Ucraina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (1995)
• Federația Rusă și Croația (1996)
• Georgia (1999)
• Armenia, Azerbaidjan (2001)
• Bosnia și Herzegovina (2002)
• Serbia (împreună cu Muntenegru) (2003)
• Monaco (2004)
• Muntenegru (2007)
                                                             
State cu statut de observator : 

    
• Canada, Vatican, Japonia, SUA, Mexic și Israel

Read More

Gânduri de seară............

Cu ochii-nchişi, eu te privesc mai bine,
căci alte lucruri dimprejur nu-i fură;
adorm şi-n vis eu te zăresc pe tine
şi-mi luminezi deodată noaptea sură.
Tu, umbră printre umbre, luminoasă,
ce-ascunde chipul tău privirii mele,
când raze lucitoare-n juru-i lasă,
ca sclipitul îndepărtat de stele?
Ce fericiţi mi-s ochii peste zi,
când ei te văd aşa cum eşti întreagă,
de-n miezul somnului tu poţi răzbi
până şi-n vise cu făptura-ţi dragă!
     Când nu te văd, te caut noaptea-n vis,
     căci somnu-mi ţine chipul tău închis.(William Shakespeare)

Read More

Gânduri de seară............

"Iubirea rămâne aceeaşi dintotdeauna, pornind din punctul său metafizic şi trecând prin toate vămile temporale".(George Țărnea)

Ce-ai să te faci, iubito, fără mine?
Cum să te mişti în felul tău firesc,
Dacă pe umeri nuferi nu înfloresc
Şi peste buze nu roiesc albine?

Cum să te-mpaci cu gândul înnoptării
Acestor braţe vii care te ţin,
Pierzându-te puţin, cântând puţin
Din vina şi de dragul aşteptării?

Spune-mi că vrei şi poţi să zbori
Printr-un vârtej ameţitor,
Până răsar la tine-n prag,
Să mor de dor, să-ţi mor de drag...


Spune-mi că vrei şi poţi s-ajungi
Pe-un drum, oricât ar fi de lung,
Doar ca să-ţi vin în ajutor,
Să mor de drag, să-ţi mor de dor...

Ce-ai să te faci, iubito, când pe lume,
În golul dintre două dimineţi,
Asediat de crini sau de scaieţi,
Iubirii tale-i va lipsi un nume?

Cum să cobori în zi atât de trist
Pe cât de bucuroasă eşti văzând
Cât de mereu te însoţesc în gând
Fără să cred că altceva există?


"Poetul iubirii"

George Țărnea născut în 10 noiembrie 1945 -Șirineasa, județul Vâlcea, a fost un poet român, supranumit "Poetul iubirii". A urmat studiile liceale în Băbeni, la liceul care astăzi îi poartă numele, iar apoi urmează cursurile Facultății de filosofie din București. La 16 mai 1964 debutează în publicația argeșeană "Secera și ciocanul", cu poezia "Drumeție", dar adevăratul debut în literatură a avut loc în anul 1967 când i-a fost publicat un grupaj de poezii în "Viața românească".
A colaborat la numeroase reviste de literatură: România literară, Contemporanul, Luceafărul, Convorbiri literare, Astra, Tribuna, Steaua, Ateneu, Orizont, Tomis, Orizont literar, Timpul, Ramuri etc. În anul 1972 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.
George Țărnea a murit la 2 mai 2003, la București.

Considerat de critică un tehnician liric fără cusur, rondelul şi sonetul, poezia cu forma fixă, în genere, provocându-l la fel de mult ca şi unduirea unui şold de femeie, George Tărnea feeriza iubirea într-un stil de un decadentism care, departe de a-i alunga pe cititori, îi mângâia pe suflet cu un val de mătase. Şi asta pentru că dacă lirismul excesiv este decadent, dragostea, în sine, nu are nimic desuet. Sau, cum ar spune poetul: 

E totul rânduit să se întâmple
Cu simplitatea unei adieri
Când de lumină sufletul se umple......



Iubito, câtă lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin şi prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.

Read More