Rafael

"Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca și cum ar fi orbit".(Giorgio Vasari).

Rafael Sanzio, cunoscut și ca Rafael sau Raffaello, (n. 6 aprilie 1483, Urbino - d. 6 aprilie 1520, Roma) a fost un pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor, deși moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepționale.

Rafael Sanzio s-a născut în primăvara anului 1483, în orașul Urbino. Tatăl său a fost Giovanni di Santi di Pietro, pictor de curte al principilor de Montefeltro. Urbino a fost în timpul Renașterii un important centru al vieții culturale italiene.
Rafael a crescut într-un mediu foarte receptiv la artă, primul său profesor fiind chiar tatăl său, poate nu prea remarcabil că pictor, dar fără îndoială un bun pedagog. La vârsta de unsprezece ani, Rafael rămâne orfan. Nu se știe dacă la vremea aceea frecvenţă deja la Perugia atelierul lui Perugino, dar este sigur că prezența sa în cercul marelui pictor datează din 1496. Rafael își ajută maestrul în realizarea a numeroase comenzi, de aceea pe unele tablouri ale lui Perugino criticii înclină să recunoască urmele penelului său. În anul 1500, numele lui Rafael este menționat într-un contract cu titulatura de "magistru", ceea ce dovedește măsura talentului său, căci este rar ca un tânăr de 17 ani să fie recunoscut ca maestru.

Când Rafael sosește la Florența în anul 1504, gloria artei florentine începuse să pălească, dar dovezile epocii sale de aur mai erau încă vii. Rafael studiază stilul vechi al lui Masaccio, cuceririle lui Leonardo da Vinci și Michelangelo, ceea ce l-a dus la obținerea unor rezultate strălucite și la perfecționarea propriului stil. Dar pentru Rafael, a cărui ambiție era uriașă, Florența începe să se dovedească a fi prea mică. În această perioadă, la Roma, arhitectul Bramante începe lucrările de construcție a Bazilicii Sfântul Petru. Bramante, care era și el originar din Urbino, îl sfătuiește pe papa Iuliu al II-lea să-l angajeze pe Rafael la Vatican Rafael sosește la Roma la sfârșitul anului 1508 sau începutul lui 1509 și se apucă de lucru fără întârziere. Ia parte la decorarea "stanze"-lor - camerele apartamentului papal din Vatican - unde se păstraseră și decorațiile altor artiști. Stilul fin și generos al lui Rafael l-a încântat în așa măsură pe papă, încât a dat ordin să fie acoperite cu vopsea picturile altor maeștri, pentru ca gloria realizării frescelor din acele încăperi să-i revină exclusiv lui Rafael. Execuția acestei lucrări durează până în anul 1517. Picturile și decorațiunile sale grandioase stârnesc admirația locuitorilor Romei.

Crește repede și renumele lui Rafael, astfel încât primește nenumărate comenzi. Artistul realizează multe portrete - cum este cel al lui Baldassare Castiglione sau al Donei Velata - pictează o serie de Madone de un farmec fără egal. Când în 1514 Bramante moare, noul papă, Leon al X-lea, îi încredințează lui Rafael conducerea lucrărilor de construcție a Bazilicii Sfântul Petru.
Roma, care a ajuns acum capitala Renașterii italiene, este în același timp și orașul celor mai strălucitoare monumente din Antichitate. Papa ar vrea să glorifice această epocă și îl însărcinează pe Rafael să execute desene despre Roma antică. Această ultimă lucrare nu o mai poate duce la bun sfârșit. La 6 aprilie 1520, în vârstă de numai 37 de ani, Rafael moare subit.

Rafael a lăsat în urma să o operă impresionantă. Încă în timpul vieții a fost considerat unul din cei mai mari artiști ai epocii. Deși a avut o viață scurtă, a crescut numeroși discipoli, printre care talentatul Giovanni da Udine. Multe generații de tineri pictori învață din desenele sale ce se găsesc în numeroase muzee ale lumii. Ingres i-a purtat toată viața o nemărginită admirație și a copiat cele mai bune opere ale sale. Chiar și Delacroix, care era mai interesat de efectele cromatice decât de finețea desenului, se inspiră în tabloul său "Izgonirea lui Heliodor" nemijlocit din fescele lui Rafael din Vatican.

                               
                                 

Read More

Gânduri de seară.........

Chipuri ale ticăloşiei
Cine vrea să înţeleagă (atît cît se poate înţelege) problema răului, trebuie musai să asume, cu tenacitate şi acribie, o răbdătoare „muncă de teren“. „Material“ există, slavă Domnului, din belşug. Un capitol aparte – bogat şi pitoresc – ar putea inventaria, de pildă, întruchipările omeneşti ale răului, portretele infinit diversificate ale stricăciunii interioare, ipostazele ticăloşiei. 
Trebuie spus, mai întîi, că ticălosul nu ştie (sau nu crede) că e ticălos. Are justificări pentru tot ce face şi, adesea, le declară fără complexe, chiar dacă nu sînt dintre cele mai onorabile: lumea e rea, fiecare trebuie să se descurce cît mai eficient, numai proştii şi leneşii sînt săraci, „de ce să fiu eu nătărăul satului?“ etc. Motivaţia cea mai răspîndită a ticăloşiei se explică printr-un dezlănţuit spirit de achiziţie. Insul simte mirosul cîştigului şi sfîrşeşte prin a crede că „a fi“ înseamnă, preponderent, „a avea“. Iar în materie de avere nu există limite. Foarte curînd, limita firească a necesarului e depăşită, pe traiectoria „mult-mai mult-oricît“. Evident că, pentru a parcurge cu succes acest traseu, nu trebuie să fii prea scrupulos cu alegerea mijloacelor: treci, fără dificultăţi, de la găinărie la vînzarea propriului suflet. Aceleaşi mijloace sînt inevitabile nu numai pentru multiplicarea bogăţiei, ci şi pentru păstrarea ei. Dar trebuie să recunosc că acest tip de ticăloşie are un fel de „simplitate“ preistorică, chiar dacă nu mai puţin vinovată. Ea nu e decît visul supradimensionat al „ciolanului“, euforia posesiei, cu tot ce decurge din ea: case, maşini, dame de companie, chefuri – la niveluri mai joase, vacanţe exotice, acces la „lumea bună“, hobby-uri nărăvaşe, sau, mai ales, sentimentul puterii sau al notorietăţii – la niveluri mai sofisticate. Mă grăbesc să spun foarte apăsat că nu vreau să culpabilizez, în nici un caz, averea în sine. Există averi care se fac prin rîvnă, ingeniozitate, competenţă sau noroc. Mă refer strict la cei care îşi obţin bunurile (şi abuzează de ele) prin înşelătorie, mercenariat, eludare a legii, afaceri de gaşcă, slugărnicie etc.

Mai spectaculoasă psihanalitic este ticăloşia asumată ca „misiune“. Ea începe tot ca lăcomie financiară (eşti brusc plătit peste orice aşteptare, ţi se dă pe mînă, indiferent de calificarea ta reală, o funcţie, o emisiune, o sursă de vanitate, de preţuire publică sau de clan), dar sfîrşeşte în schimonosire lăuntrică, într-o formă mai mult sau mai puţin accentuată de paranoia. Cum se petrec lucrurile? La început este tentaţia: ţi se oferă, brusc, un cîştig nesperat, cu mult peste ce erai obişnuit să primeşti. Dar nu degeaba. Ţi se cere, la schimb, o radicală înregimentare: devii soldatul unei „cauze“ prestabilite, dictate „de sus“, fără legătură cu eventualele tale convingeri. Trebuie „să prestezi“, să „livrezi“ ritmic, fără abatere şi fără nuanţe. Eşti plătit „ca să intri în dispozitiv“. Se poate întîmpla însă ca o fărîmă a conştiinţei tale – scînteia de „bine“ care subzistă pînă şi în inima ultimului tîlhar – să-ţi sugereze că ceva nu e în regulă. Că te-ai vîndut. Că slujeşti un proiect cu care nu te identifici. În cazul acesta, ai două soluţii: ori refuzi să plăteşti preţul, ori reuşeşti să te convingi că eşti sincer, că eşti de acord cu ceea ce faci, că te identifici cu „cauza“ pe care ai fost pus să o aperi. Cu alte cuvinte, îţi răsuceşti în aşa fel onorabilitatea, încît să reiasă că tot ce faci, faci din convingere. Începi să crezi tu însuţi în ceea ce crede comanditarul. Te laşi locuit de ideile lui. Ajuns în această fază, ticălosul se linişteşte, mai ales dacă, umăr la umăr cu el, mărşăluiesc şi alţii, cu aceeaşi misiune şi cu aceeaşi recompensă. Arghirofilia se împacă perfect cu inflaţia eului, persoana vie dispare în spatele rolului în care a fost distribuită. 

Un astfel de parcurs lăuntric explică „schimbările la faţă“, imprevizibile şi întristătoare, ale multora dintre contemporanii noştri. Întîlneşti, să zicem, la un moment dat, un gazetar cuviincios, cu care poţi face un interviu decent şi căruia îi păstrezi amintirea unui profesionist curat. Dintr-odată, mulţi ani după această întîlnire, omul irumpe în spaţiul public, fericit să te poată „lichida“ (într-o variantă, din păcate, lipsită de haz şi de har), trăgînd ochiade complice spre colegii plutonului de execuţie. Un altul, care, în 2005, deplînsese public plecarea ta de la Cotroceni („o pierdere“ etc. etc.), trece, fără prea multe explicaţii, în tabăra celor care te consideră o nulitate. Ce ample reevaluări! Ce vulcanice răsturnări de situaţie! N-aş vrea să fiu în pielea unor asemenea specimene nici acum, nici peste 50 de ani şi, cu atît mai puţin, la Judecata de Apoi…........(Andrei Pleşu)

sursa : dilemaveche.ro

Read More

Insula Paștelui

Insula Paștelui (sau Rapa Nui) este o insulă polineziană din sud-estul Oceanului Pacific, aflată în cel mai sud-estic punct al triunghiului polinezian.

Insula Paștelui este unul dintre cele mai izolate insule locuite. „Vecinul” cel mai apropiat și care este locuit este Insula Pitcairn, aflată la 2075 kilometri spre vest. Insula Paștelui se regăsește la aceeași latitudine cu orașul Caldera (Chile) și se află la 3510 kilometri distanță de coasta chiliană. Insula Salas y Gomez se află la 415 kilometri spre est, dar este nelocuită.

Rapa Nui are o lungime de 24,6 kilometri și o lățime maximă de 12,3 kilometri, iar forma să este asemănătoare unui triunghi. Suprafața insulei este de 163,6  km² și o altitudine maximă de 507 metri. În interiorul insulei se găsesc trei Rano (lacuri vulcanice cu apă dulce): Rano Kau în extremitatea sud vestică, Rano Raraku în est și Rano Aroi în vecinătatea vârfului Terevaka (507,41 metri), dar nu există nici un curs de apă permanent.

Teritoriu special al statului Chile, anexat în 1888, Insula Paștelui este faimoasă pentru cele 887 de statui monumentale, denumite moai, statui create de către primii locuitori ai insulei. Rapa Nui este considerată de către UNESCO drept patrimoniu universal, cea mai mare parte a insulei fiind declarată Parc Național (Parcul Național Rapa Nui).

În perioada modernă, insula a servit ca avertisment în ceea ce privește degradarea culturală și de mediu la care se poate ajunge prin exploatarea irațională a resurselor. În prezent această teorie este contestată de către etnografi și arheologi, care susțin că atât aducerea bolilor de către europeni cât și deportarea locuitorilor pe post de sclavi, sunt cauzele care au devastat populația indigenă în secolul XIX și au avut un impact social mult mai mare decât declinul mediului înconjurător. De asemenea, apariția de specii noi de animale pe insulă (cum ar fi șobolanii și oile), aduse de către coloniști, a avut un impact devastator asupra florei locale, care aproape că a dispărut între anii 1930-1960.

Numele de „Insula Paștelui” a fost dat de către exploratorul olandez Jacob Roggeveen, primul vizitator european, care a descoperit insula în duminica Paștelui din 1722 în vreme ce căuta o altă insulă (Insula lui Davis) și a denumit-o Paasch-Eyland (Insula Paștelui în olandeză). Numele oficial al insulei, în limba spaniolă, este Isla de Pascua, ceea ce înseamnă chiar „Insula Paștelui”.

Numele în limba rapa nui al insulei, „Rapa Nui” sau „Marea Vâslă”, a fost monetizat în urma raidurilor efectuate de către căutătorii de sclavi din secolul XIX, datorită asemănării cu numele Rapa, care aparține unei insule din arhipelagul Bass din Polinezia Franceză (Rapa Iti sau Mica Rapa) Oricum, Thor Heyerdahl a susținut că, dimpotrivă, numele original era Rapa iar Rapa Iti era numele dat de către refugiați celeilalte insule.

Sunt câteva ipoteze care încearcă să precizeze care ar fi numele „originar” pentru Insula Paștelui, spre exemplu Te pito o te henua, adică „Buricul Pământului” sau „Capătul lumii”. Pito înseamnă și buric dar și cordon ombilical, iar insulă era considerat a fi legătura dintre lumea celor vii (kainga) și lumea spirituală Po, care se afla în adâncurile oceanului, departe spre est. Atâta vreme cât Insula Paștelui este extremul estic al insulelor polineziene, este posibil ca numele să se refere la capătul lumii celor vii. După ce Alphonse Pinart, în lucrarea să Voyage a l'Île de Paques (1877), a tradus numele ca „Buricul Lumii”, al doilea înțeles al numelui s-a pierdut. Unele tradiții orale susțin că insula s-ar fi numit mai întâi Te pito o te kainga a Hau Maka, adică „Micul petec de pământ Hau Maka”. Un alt nume atribuit insulei, Mata-ki-Te-rangi, înseamnă „Ochiul care privește spre cer”.

Primul contact al europenilor cu Insula Paștelui s-a petrecut pe data de 5 aprilie, în duminica Paștelui din anul 1722, atunci când navigatorul olandez Jacob Roggeveen a ajuns pe insulă. Popasul expediției conduse de Roggeveen a durat o săptămână, timp în care au fost culese primele date despre locuitori. Astfel, Roggeven estima numărul acestora între 2000 și 3000. Oricum, numărul putea fi mult mai mare având în vedere faptul că o parte dintre pascuani, speriați ca urmare a unui incident în care echipajul lui Roggeveen a deschis focul asupra locuitorilor, au preferat să se ascundă. Următorul contact cu europenii s-a petrecut în anul 1770, la 15 noiembrie, atunci când două corăbii spaniole, San Lorenzo și Santa Rosalia, au acostat la țărmul insulei. Vizitatorii din 1770 au menționat faptul că insula era necultivată pe largi suprafețe iar litoralul era plin de siluetele statuilor. Patru ani mai târziu, în 1774, exploratorul britanic James Cook ajunge pe Rapa Nui. Consemnările acestuia menționează statuile ca fiind în paragină iar câteva chiar trântite la pământ. În 1825, nava britanică Blossom ajunge la țărmul insulei. Rapoartele acestei expediții relatează că nici o statuie nu era în picioare în locurile pe care englezii le-au vizitat. Au existat mai multe încercări de debarcare pe insulă în decursul secolului XIX, dar locuitorii acesteia au fost extrem de ostili la orice încercare de debarcare. Prin urmare, există foarte puține mărturii anterioare anului 1860.

 „În loc să descoperim o populație epuizată de foame... am găsit, dimpotrivă, o populație numeroasă, cu multă grație și frumusețe față de ce am descoperit în alte insule. Solul necesită foarte puțină muncă și oferă recolte excelente și abundente, cu mult peste necesarul locuitorilor”. 
 (Rollin, unul dintre membrii expediției La Pérouse din 1786)

Populația, conform recensământului din 2002 avea următoarea structură:
Total: 3791 locuitori din care 60% rapa nui, 39% chilieni, 1% amerindieni din Chile.
Densitatea populației este de 23 de locuitori pe km².

Insula Paștelui, împreună cu insula Juan Fernandez, deține statutul constituțional de „teritoriu special” al statului Chile. Acest statut a fost atribuit în anul 2007.

Read More

Gânduri de seară..............

Ca tânărul spartan ascund sub haină
Vulpea furată-a timpului ce trece.
Deşi mă muşcă, tac şi-îndur în taină
Fără să tulbur lumea ce petrece.

Glumesc nepăsător şi râd cu hohot
În timp ce ea îşi vâră colţii-n mine,
Simt sângele ţâşnind cu mare clocot
Dar mă prefac că-s vesel şi mi-e bine.

Şi mă voi mai preface-n continuare
Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite.
Prea mare-i furtul ca să ţip că doare....
Aşa dor visurile împlinite...


Ca tânărul spartan ascund în mine
O vulpe.... care-atâta timp cât tace,
Şi muşcă-adânc din carnea mea, e bine...
Ce-am să mă fac când va porni să latre ?  (Radu Stanca)

Read More

Gânduri de seară...............

CE SUNT CREȘTINII ?

În Postul Mare ce precede Învierea Domnului, Horia Roman Patapievici ne amintește de una dintre cele mai emoționante, dar și exacte, descrieri ale creștinilor.

”O scrisoare scrisă probabil puțin după 150 d.Hr., pe vremea lui Antonius Pius. Scrisoarea este adresată lui Diocnetus, un demnitar roman, căruia un prieten creștin îi explică ce este Creștinismul, răspunzându-i la întrebarea: „Ce sunt creștinii?”. Fiecare cuvânt este senzațional, și cred că exprimă perfect experiența continuă de graniţă în care se află întotdeauna un creștin autentic. Pentru că un creștin autentic nu este niciodată dintr-un singur loc. Este întotdeauna din mai multe locuri. Exact cum natura lui Hristos este dublă – fără schizofrenie.”

"Căci creștinii nu se disting de ceilalţi oameni nici prin ţară, nici prin limbă, și nici prin îmbrăcăminte. Ei locuiesc în cetăţile grecești sau barbare, după cum i-a hărăzit soarta fiecăruia, conformându-se obiceiurilor locului de îmbrăcăminte, hrană și mod de viaţă. Oferind, în același timp, exemplul minunatei lor forme de viaţă socială considerată de toţi a fi incredibilă (neverosimilă). Ei trăiesc fiecare în propria patrie, dar ca și cum ar fi străini. Se achită cu toţii de toate îndatoririle lor de cetăţeni și suportă toate sarcinile ca și când ar fi străini. Orice pământ străin le este patrie și orice patrie un pământ străin. Ei se căsătoresc ca toată lumea, au copii, dar nu-și abandonează nou-născuţii [”aluzie la obiceiul păgân de a practica infanticidul” - azi îi zice PRO-CHOICE, n.n.]. Ei își împart masa, dar nu și patul. Ei sunt alcătuiţi din carne, dar nu trăiesc potrivit cărnii. Ei își duc viaţa pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Ei respectă legile stabilite, dar cu felul lor de viaţă se ridică deasupra legilor. Ei îi iubesc pe toţi și sunt persecutaţi de către toţi. Într-un cuvânt, creștinii sunt în lume ceea ce sufletul este în corp. Sufletul iubește carnea, carnea îl detestă. Și-și iubește membrele, așa cum creștinii îi iubesc pe cei care îi urăsc. Sufletul este închis în corp, dar sufletul este cel care susţine corpul. Tot așa, și creștinii sunt ţinuţi în lume ca într-o închisoare, dar ei susţin lumea. dumnezeu le-a atribuit o poziţie atât de înaltă, încât nu le este îngăduit să o abandoneze."




"O viață autentică pentru orice om, în forma ei, nu poate fi dusă decât în acest fel. Trebuie să trăiești într-o țară, ca și când ai fi străin de ea. Pentru că datoria primă față de tine este față de sufletul tău nemuritor și față de aproapele tău, nu în calitate de concetățean etnic, ci ca aproape în Hristos. A vedea esența și a o trăi nu ca pe o fundătură, ca pe o poruncă ce este ca o pușcărie, ci într-un fel dezinvolt, ca un fel de dans, ca un fel de voioasă, senină jonglerie cu ceea ce este mai profund, păstrând integral profunzimea, Asta este ceva ce creștinii au dezvoltat în persecuție, și cei mai buni dintre ei au păstrat chiar și când au fost la putere – pentru că puterea te pierde. Dar pe cei care iau lucrurile în serios, nici măcar puterea nu îi pierde.” (Horia Roman Patapievici)

Read More

Marlon Brando

Marlon Brando (n. 3 aprilie 1924 – d. 1 iulie 2004) a fost un actor american câștigător al premiului Oscar, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari actori de film ai secolului 20. S-a făcut remarcat mai ales datorită rolurilor din filmele "Un tramvai numit dorință" și "On the Waterfront", ambele regizate de către Elia Kazan la începutul anilor 1950. Stilul său actoricesc, combinat cu aparițiile sale publice ca outsider al Hollywood-ului anilor 1950 și 1960, au avut o influență majoră asupra generației de actori ce i-au urmat.
Marlon Brando s-a născut pe 3 aprilie 1924 la Omaha, Nebraska, oraşul natal al multor actori de la Hollywood, mai cunoscuţi fiind Fred Astaire, Montgomery Clift şi Nick Nolte. Numele Brando îşi are originea în numele flamand Brandeis. Marlon Brando sau "Bud", cum era alintat în tinereţe, a avut parte de o copilărie nefericită, ambii părinţi ajungând dependenţi de alcool. Mama sa, Dorothy, este cea care l-a îndrumat pe un alt monstru sacru hollywoodian, Henry Fonda, să-şi încerce norocul cu o trupă de actori de teatru. Fiului său i-a transmis pasiunea pentru natură, muzică şi teatru.

Trimis la o şcoală militară, Brando a fost exmatriculat foarte repede, ajungând apoi la New York, unde şi-a început cariera de actor de teatru, în ciuda faptului că la început nu manifesta un interes deosebit pentru acest domeniu.
Primul său rol major într-un film a fost cel din "A streetcar named desire" (Un tramvai numit dorinţă - 1951), în regia controversatului Elia Kazan. Eroina acestui film a fost Vivien Leigh, aflată însă la unul din ultimele sale roluri, spre deosebire de "debutantul" Brando.

 "Un tramvai numit dorinţă"

A urmat în 1953 rolul din The Wild One (Sălbaticul), film ce a prilejuit prima nominalizare la Oscar pentru Marlon Brando. La scurt timp, în 1954, a venit şi mult râvnitul Oscar, pentru prestaţia din filmul "On The Waterfront"(Pe chei)". ÎI ciuda faptului că acest rol l-a transformat pe Brando într-unul din idolii americani, actorul nu s-a arătat prea încântat de prestaţia să. În timpul filmărilor pentru producţia mai sus amintita, Brando a făcut apel la improvizaţie, tehnică pe care a folosit-o în tot restul carierei. În anii 60, cariera lui Marlon Brando a cunoscut o perioadă mai puţin fastă, actorul implicându-se tot mai mult în viaţa politică.

                                                                                                                      "The Godfather"

Poate cel mai cunoscut rol al său este cel al lui Don Vito Corleone în clasicul "The Godfather"(Naşul – 1972), în regia lui Francis Ford Coppola. Brando a primit astfel al doilea Oscar din cariera, dar a refuzat premiul invocând indiferenta Hollywood-ului faţă de indienii din Statele Unite, minoritate faţă de care era foarte apropiat.
În 1973 a jucat în capodopera lui Bernardo Bertolucci, "Ultimo tango a Parigi" (Ultimul Tango la Paris), film care l-a marcat pe Brando cel mai mult, după cum a mărturisit însuşi actorul. În consecinţă, rolurile ce au urmat nu se înscriu în tradiţia impusă de Brando. Menţionez aici filmele "Apocalypse Now" (1979), tot în regia lui Francis Ford Coppola, "The Freshman" (Novicele - 1990) şi "Don Juan de Marco" (1995). După ce a scris un volum autobiografic intitulat "Songs My Mother Taught Me", Marlon Brando a mai jucat în filmele "The Island of Dr. Moreau" (Insula doctorului Moreau - 1996), "The Brave" (Preţul morţii - 1997) şi "The Score" (Scor final – 2001), alături de Robert De Niro.
 
Marlon Brando a reprezentat idolul multor generaţii, mulţi actori încercând să-i calce pe urme, dar fără prea mult succes. În ciuda încărcăturii emoţionale ce caracterizează rolurile sale, Brando a reuşit să păstreze o aură de mister în ceea ce priveşte viaţa sa personală.

Read More

Gânduri de seară...........

Acum sunt un om în amurg,
Ora amiezii a fost dulce, dulce.
În cuibul ei din fulgi de zăpadă,
Luna s-a dus să se culce.

Fiecare zi are amurg,
Fiecare zi are şi zori.
Toamna via e plină de struguri,
Primăvara numai de flori.

Acum sunt un om în amurg,
Fugi în culcuşul tău, căprioară,
Nu mai râvnesc să-ţi sărut buzele
Azi a treia oară.

Acum sunt un om în amurg,
Piei din juru-mi, viclean bancher,
N-am ce mai face cu aurul tău,
Aurul n-are trecere-n cer.

Fiecare zi are amurg,
Fiecare zi are şi zori.
Toamna via e plină de struguri,
Primăvara numai de flori..........

Read More

Gânduri de seară...............

Văd cum stai, te frămânţi, şi-ţi lipseşte curajul
De a-mi spune ce s-a-ntâmplat,
Dar eu ştiu, nu ai cum să te-ascunzi acum,
Nu căuta un alt drum.


Alte mâini fierbinţi, şi-alte nopţi de dor, alte braţe te cer,
Dar în viaţa mea, vei rămâne, doar un trecător,
Nu ştii ce să îmi spui, văd cum cauţi în grabă, cuvinte care mă mint,
Însă nu are rost, ştiu ca-n faţa mea, ai fost.........


Un actor grăbit, care spune, replica şi-apoi a plecat zâmbind,
Un actor grăbit, care-a şi uitat, ce a rostit, pe scenă,
Un actor grăbit, care pleacă, imediat ce piesă a luat sfârşit,
Bucuros că rolul a fost uşor, aleargă spre alt decor........


Văd cum stai, te frămânţi, şi-ţi lipseşte curajul, de a-mi spune ce s-a-ntâmplat,
Dar eu ştiu! Nu ai cum să te-ascunzi de mine, nu căuta un alt drum!
Vrei să joci un alt rol, dar nu poţi convinge,
Ai vrea să cred că ţi-e greu!
Însă nu are rost, ştiu ca-n faţa mea, aï fost...........

Un actor grăbit, care spune, replica şi-apoi a plecat zâmbind.................

Read More

Masacrul de la Fântâna Albă.

Unul dintre cele mai mari sacrificii pe care le-a cunoscut istoria României s-a petrecut la Fântâna Albă, acolo unde aproximativ 2-3000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România la 1 aprilie 1941, dar au fost seceraţi de grănicerii sovietici.
În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părți ale noii granițe. În această situație mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut granița ilegal din zonele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț. Zona acestei unități era pe o distanță de 7.5 km la sud de Cernăuți.

Din zonele mai îndepărtate, Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță, Sadagura și Cernăuți-rurală, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.
Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. Listele unității 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenții să fugă în România.

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița noaptea la Fântâna Albă. Surprinși de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost uciși, 2 răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, autoritățile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localitățile Mahala, Ostrița, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai mult noroc și reușind să treacă în România. Aceasta a dat încredere și altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șirăuți, Horecea-Urbana și Ostrița a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinși însă și atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții. Au fost uciși foarte mulți, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. 57 de persoane au reușit totuși să se refugieze în România, dar alții 44 au fost arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații la o contrarevoluționare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forțată și pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca și în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România.
Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.


După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.

Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.

O listă parțială a victimelor identificate ulterior :

   - Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe și Cosma Opaiț, Gheorghe, Vasile și Cosma Tovarnițchi, Nicolae Corduban.
   - Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Țugui, Arcadie Plevan.
   - Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile și Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
   - Din comuna Suceveni: Dragoș Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean, Gheorghe Sidoreac.
  -  Din comuna Iordănești: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiț a lui Mihai, Constantin Molnar.
  -  Din comuna Pătrăuții de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ștefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
  -  Din Pătrăuții de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca și 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie și hârleț, sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puținii martori oculari care au supraviețuit, Gheorghe Mihailiuc (născut în 1925, acum profesor de liceu pensionar), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, și un „măcel”.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic.

Nu a fost de-ajuns ceea ce s-a întâmplat pe 1 aprilie. În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

 
Localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul de astăzi al Ucrainei.
Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii '90, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene, orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.

 Troiţa de la Putna

 

Read More