Burnt by the Sun (1994). ; film

"Să nu-ţi fie teamă de duşmanul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te trădeze. Teme-te însă de indiferenţă. Căci prin tăcerea ei, prin consimţământul ei tacit, te ucide şi te trădează în acelaşi timp."

La multi ani!

Nikita Sergheevici Mikhalkov (n. 21 octombrie 1945, Moscova)  este un actor și regizor de film rus, laureat al premiului Oscar pentru filmul Soare înșelător. Nikita  s-a născut într-o familie cu puternice ascendente artistice :Tatăl său Sergej Vladimirovic Mikhalkov era un scriitor şi poet celebru în Rusia, scriind literatură pentru copii, în timp ce mama, poeta Nataliâ Petrovia Konchalovska, era fata pictorului Petr Petrovic Konchalovsk şi nepoata pictorului Vasilij Ivanovic Surikov. Fratele său mai mare este regizorul Andrei Konchalovsk, recunoscut pentru filmele sale, pentru colaborarea cu Andrei Tarkovsky şi pentru filmele de acțiune făcute la Hollywood, cum ar fi "Tango" şi "Cash".
Mikhalkov învaţă actoria de mic copil la Teatrul Mare din Moskova,trecând în 1963 la şcoala de teatru Boris Schukin al Teatrului Vachtangov. În 1964, încă student, apare ca protagonist în filmul lui Georgi Daneli (Păşesc prin Moscova). Pasiunea pentru actorie rămâne o constantă, aşa că joacă, chiar dacă este în filmele lui sau ale altora .
În timp ce-şi continuă cariera ca actor, Mikhalkov se înscrie la VGIK, prestigioasa şcoală naţională de cinematografie din Moscova, unde urmează cursurile de regie ale lui Michail Ilici Romm. În această perioadă a regizat doua scurtmetraje ca probe de examen, iar în 1970 " O zi liniştită la sfârşitul războiului" pentru absolvire.
De asemeni a mai apărut în 1969 în filmul fratelui său Andrei Konchalovsky "Locul celor curajoşi" şi în 1970 în 'Unchiul Vania'. În anul 1974 îşi prezintă primul său lung metraj "Prieten între duşmani şi duşman între prieteni", o poveste în stil western care se petrece în timpul războiului civil .
Michalkov se impune în atenţia publicului în 1975 cu filmul "Sclava iubirii" şi îşi consolidează succesul în 1977 cu "Piesa neterminată pentru pianina mecanică", film pentru care va primi premiul pentru cel mai bun film la Festivalul de la San Sebastián în 1977.
În 1978 se întoarce din nou la actorie într-un film al fratelui său"Siberiada", după care regizează "Cinci seri", povestea de dragoste a unei perechi separate din cauza celui de-al doilea război mondial. În 1979 regizează "Oblomov", ecranizarea romanului omonim a scriitorului Ivan Aleksandrovic Goncarov.
În primii ani ai deceniului opt lucrează la două filme "Rubedeniile" şi "Fără martori" şi continuă să joace în unele filme ale lui Eldar Ryazanov, " Gară pentru doi" şi "Fata fără zestre". Încorporând numeroase proze scurte ale lui Cehov, Michalkov realizează în 1987 filmul "Ochii negri" având printre interpreţi pe Marcello Mastroianni care, pentru acest rol va câştiga Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul de la Cannes şi va fi nominalizat la Oscar. De asemeni în acest film apare pentru ultima dată pe marele ecran Silvana Mangano .
Următorul film "Urga" în 1992 povestea o lume mai puţin cunoscută, lumea mongolilor. Acest film a primit Leul de aur La Festivalul de la Veneţia şi a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin.  Cel mai celebru film al său este "Soare înşelător" realizat în anul 1994. Acţiunea filmului se desfăşoară în anii 30 sub conducerea lui Stalin, iar acţiunea este povestită de un colonel al Armatei Roşii, erou al revoluţiei interpretat de însăşi Mikhalkov. Filmul a primit în 1995 Oscar-ul pentru cel mai bun film străin
După acest succes, Mikhalkov regizează în 1998, un alt film istoric "Bărbierul din Siberia", în care regizorul va juca rolul țarului Alexandru al III lea. În 2007 regizează "12" versiunea rusească a celebrului "12 oameni furioşi" a lui Sidney Lumet.

Burnt by the Sun (1994);partea 1

 Burnt by the Sun (1994);partea 2 

 

Read More

Dor de .....Bibanu!

"Teatrul se joacă din dragoste"!

Dem Rădulescu (n. 30 septembrie 1931, Râmnicu Vâlcea -  d. 17 septembrie 2000, Câmpina) a fost un actor de comedie român, de teatru, film și televiziune, profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București.
Dem Rădulescu a fost unul din cei mai mari actori de comedie pe care i-a avut cinematografia românească.


S-a născut la Râmnicu Vâlcea într-o familie de negustori. După terminarea liceului la Râmnicu Vâlcea, „Bibanul” (poreclă primită în liceu) a trebuit să aleagă între sportul de performanță și actorie. El a obținut chiar o stea de aur, la un campionat de amatori, la Râmnicu Vâlcea; a luptat în ring la categoria semi-mijlocie.
A debutat ca actor amator la vârsta de 17 ani, la un bal organizat de fanfara gării. În 1954 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, debutul său pe scenă având loc în acelaşi an, la Teatrul Naţional din Bucureşti.


În 1956, a câștigat premiul I pentru interpretare cu piesa "Steaguri pe turnuri" (îl interpreta pe „banditul” Rijikov), la un concurs pentru tineri actori, acesta a fost debutul carierei sale.
 Pe lângă rolurile de comedie, îndeosebi în piesele lui I.L. Caragiale: „O scrisoare pierdută“, „Conu Leunida faţă cu reacţiunea“, „D'ale Carnavalului“, Dem Rădulcescu a jucat în peste 30 de filme, printre care: „Veronica“, seria „B.D.“, „Astă seară dansăm în familie“, serialul Tv „Fram“, „A doua cădere a Constantinopolului“, „Secretul lui Bachus“, „Titanic vals“, „Cucoana Chiriţa“, „Eu, tu şi… Ovidiu“, „Neamul Şoimăreştilor“ „Primavara bobocilor“, „Un surâs în plină vară“.
S-a stins din viață la Câmpina, în urma unui infarct, la 17 septembrie 2000.
Este înmormântat la cimitirul Bellu.

Read More

Ştefan Iordache : "Socotesc că fiecare zi pe care o trăiesc este un dar divin."

„Viaţa, viaţa e un lucru superb! Pentru mine, viaţa înseamnă muncă multă şi puţine momente de singurătate în faţa unui pahar cu vin. Să nu scrieţi cu lapte… Mai înseamnă plimbare, aer şi iar singurătate“.............

Ștefan Iordache (n. 3 februarie 1941, București - d. 14 septembrie 2008, Viena, Austria) a fost unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film și televiziune. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran. Ștefan Iordache a fost și un foarte bun interpret de muzică ușoară, participă împreună cu Sanda Ladoși la Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia (1994 - locul II, 1995 - locul III).


În anul 2007 Ștefan Iordache înregistrează un disc de autor intitulat „Magazinul meu de vise” la Casa de Discuri Roton. Toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov pe versuri de Andreea Andrei: „Nu știam că te iubesc atât de mult”, „Mai mult decât oricând”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Viața noastră este un tangou”, „Ți-am dăruit o floare”, „Nu te întreb” și „Magazinul meu de vise”. Trei dintre cântece sunt în duet cu Monica Anghel: „Mai mult decât oricând”, „Viața noastră este un tangou” și „Nu te întreb”. Cântecul „Nu știam că te iubesc atât de mult”, Ștefan Iordache i l-a dedicat soției sale Mihaela Tonitza.

"Au trecut anii ăştia… atât de repede… Meseria, scena, reflectoare, roluri. Am agonisit, într-o viaţă întreagă, lucruri. În vânt. Nu la ele mă gândesc, case, maşini, dă-le… mă doare că nu creşte lângă noi un sufleţel de copil. Am sacrificat bucuria asta pentru o meserie despotică. Asta e durerea din fericirea mea, aşa a vrut Dumnezeu“.



A jucat încă de la debut alături de mari actori: Ileana Predescu, Ciubotăraşu, Calboreanu, Fory Etterle, Sandu Sticlaru, Gheorghe Dinică.

A fost căsătorit timp de 40 de ani cu nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog și profesor universitar. Nu au avut copii.
Ștefan Iordache s-a stins din viață la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena. Actorul suferea de leucemie. A fost înmormântat cu onoruri militare în comună Gruiu.



"Chiar, ce profesiune o mai fi şi actoria asta a noastră? E necesară ca aerul într-o societate care se respectă. Pentru că teatrul este colţul intim al societăţii, în care omul îşi odihneşte gândurile. Nu-i un colţ călduţ, dar trebuie să existe şi nu poate să dispară." 

Read More

Constantin Tănase -"Ia corupția amploare, Cum nicicând nu s-a văzut..."

Mare ţigănie, mă
Este în politică.
Ei se-njura să se rupă,
Ei se ceartă, ei se pupă.
De ai treabă, cum se ştie,
Prin deal la Patriarhie
Nu poţi lua copii cu tine,
C-auzi vorbe de ruşine
Asta-i Camera adică
Sau ceaţă lui Lăzurică?!...

Constantin Tănase (n. 5 iulie 1880 - d. 29 august 1945), actor de scenă și de vodevil, celebru cupletist român, a fost o figură cheie în teatrul de revistă românesc.
Avea să absolve Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti în 1905, după ce lucrase timp de câţiva ani ca învăţător. Împreună cu compania de teatru înfiinţată de el însuşi în 1919, a creat o adevărată tradiţie a teatrului de revistă, ancorând acest gen în satira socială. Trupa a oferit reprezentaţii de succes nu numai în ţară, pe scena Teatrului Savoy de pe Calea Victoriei, dar şi pe scenele altor teatre europene. În sala din Calea Victoriei s-au lansat o serie de artişti de renume. În mai 1934, pe această scenă urca pentru prima dată Maria Tănase, ulterior angajată în trupa lui Constantin Tănase, actorul fiind un promotor al succesului cântăreţei. Compania „Cărăbuş" a funcţionat cu această denumire şi sub această conducere până în anul 1939, când a fost nevoită să-şi întrerupă activitatea. După moartea lui Constantin Tănase, survenită în 1945, compania a funcţionat sub alte denumiri temporare - „Ansamblul de Estradă", apoi „Teatrul de Stat de Estradă" şi, începând cu 1962 - „Teatrul satiric-muzical Constantin Tănase". După 1990, denumirea acestei instituţii a rămas „Teatrul de Revistă Constantin Tănase".
Susţinând cu mare eleganţă şi talent ideologia bunului simţ, Constantin Tănase a făcut din scena bucureşteană un post de avangardă împotriva exagerărilor social-politice ale vremii, iar cupletele sale pot caracteriza la fel de bine şi societatea românească actuală:

Tănase a murit în București pe 29 august 1945. Au existat zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roșie invadatoare. Potrivit acestei versiuni, Tănase încă mai juca în București, un an după sosirea rușilor, și a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să "rechiziționeze" toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând "Davai ceas". Tănase a compus un cuplet:

„Rău era cu «der, die, das»
Da-i mai rău cu «davai ceas»
De la Nistru pân' la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moșie
Harașo, tovărășie”

După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile "bandajate" cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariție, deși actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scotând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu marele actor era mort.

Însă ceea ce l-a consacrat în faţa publicului este personajul căruia el i-a dat viaţă, şi o voce puternică, acela al cetăţeanului simplu, umil si necăjit, mereu în contradicţie cu birocraţia aparatului de stat. Personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrăţele, crizantemă la butonieră si bastonaş, s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori în atenţia cenzurii.

„În țara asta, țara pâinii
Să aibă pâine chiar și câinii
Guvernul nostru ne obligă
S-avem o zi de mămăligă.
Lor ce le pasă cum e traiul
Scumpiră trenul și tramvaiul
Scumpiră tot, la cataramă
Până și pâinea și tutunul,
Și când înjuri pe șleau de mamă
Ei, cică, eu fac pe nebunul.

Teoria mea-i ușoară
Toată viața e o scară
Pe care, ca și la moară
Toți o urcă și-o coboară.
Și cu asta ce-am făcut?

Ne-am trezit din hibernare
Și-am strigat cât am putut:
Sus cutare! Jos cutare!
Și cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Și-am luptat, cum am știut,
S-avem nouă guvernare,
Și cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie,
Și cu asta ce-am făcut?

Ia corupția amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Și cu asta ce-am făcut?

Pentru-a căștiga o pâine,
Mulți o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin țări străine,
Și cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Și cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Și cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Țara-i plină de vedete,
Și cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noștri, vin ai noștri!
E sloganul cunoscut;
Iarăși am votat ca proștii,
Și cu asta ce-am făcut?”

Read More

La mulți ani Dorin Anastasiu!

"Nu ştiu dacă sunt un om fericit. Sunt un om împăcat cu sine, pentru moment. N-am trecut degeaba prin viaţă, dar ar mai fi loc de mai bune sau mai multe. Azi nu se mai poartă modestia. Trebuie să fii foarte obraznic. Poate că este şi vina mea. Dacă aş fi abordat altă manieră."............

Dorin Anastasiu s-a născut la Craiova, pe 6 iulie 1943. Eleganţa de mai târziu a evoluţiei scenice se datorează în bună parte faptului că între 1954-1957 a urmat cursurile Şcolii de coregrafie, la Bucureşti. Tot în Capitală absolvă cursurile Liceului “Ion Neculce” şi, în 1967, ale Facultăţii de Instalaţii din cadrul Institului de Construcţii. La Școala populară de artă urmează atât cursurile clasei de teatru, cât şi cele de muzică uşoară. În 1966 obţine premiul I la Festivalul naţional studenţesc, în 1967 debutează la radio, iar în anul următor la TV.



"N-am intrat la liceu pentru că n-aveam dosarul bun. Taică-miu a fost ofiţer în armata regală şi nu era fiu de muncitor sau de ţăran. Aşa că am urmat cursuri la seral. Înainte de facultate am lucrat trei ani ca muncitor necalificat la un atelier. Am luat-o de la zero. De la spălat motoare până la pilit diferite piese. Lucrurile astea m-au marcat. Apoi am lucrat în cadrul Institutului de Proiectări Căi Ferate, ca tehnician. Copiii care au crescut după Revoluţie au primit un alt fel de educaţie. Gândesc mai normal, mai sănătos. Noi suntem din alte timpuri. Deja suntem consideraţi dinozauri ".............



Dorin Anastasiu înregistrează peste o sută de creaţii ale celor mai cunoscuţi compozitori ai noştri. După un premiu ÎI la festivalul internaţional de la Soci (URSS), în 1968, cu o piesă de George Grigoriu, în 1969 câştigă premiul I de interpretare la Mamaia, cu două piese de Alexandru Mandy, drept care este desemnat să reprezinte România la ediţia din anul următor a «Cerbului de aur». A fost nelipsit mult timp pe scena festivalului de la Mamaia. A cântat cu succes la mari manifestări muzicale în Polinia sau Mongolia, a întreprins turnee în zeci de ţări: URSS, Germania, Tunisia, Austria, Camerun, Polonia, Congo, Bulgaria, Spania, Israel. A colaborat cu Teatrul de revistă «C. Tănase» şi a fost rând pe rând angajat la Teatrul «Ion Vasilescu», Estrada Armatei, Teatrul «Al. Davila» din Piteşti (cu care a obţinut premiul I de interpretare la Festivalul naţional al teatrelor de revistă de la Constanţa). A jucat în câteva filme artistice de lung metraj şi dublează frecvent vocea unor personaje în filmele de desene animate. A fost redactor, profesor şi prezentator la emisiuni de succes de la TVR şi Antena 1.

"Toată viaţa m-am gândit să încerc alte meserii. Să fiu poate şofer de taxi! Chiar am făcut pe şoferul de taxi pe vremea lui Ceauşescu. Când n-aveam de mâncare, plecam noaptea cu Trabantul. Îmi trăgeam o şapcă peste ochi, ca să nu mă recunoască lumea... Dacă mă prindea Miliţia, era nenorocire. Era caz penal, pentru că erau câştiguri ilicite. Ei nu ştiau că noi supravieţuim în felul acesta. Mă mai împrumutam de la frate-miu, că avea bani mai mulţi. Dădea meditaţii, făcea pe taximetristul şi el sau pe ghidul la ONT şi întotdeauna avea bani mai mulţi "..................

 



Dorin Anastasiu a făcut şi actorie, şi balet. Primul rol pe care l-a primit a fost în "Pe malul stâng al Dunării albastre", film în care au mai jucat Gina Patrichi şi Gheorghe Dinica. A contribuit la realizarea coloanei sonore a filmului "Mama", o coproducţie francezo-romano-rusa făcută după "Capra cu trei iezi", după care au urmat cele două Chirite. "Eu şi Cornel Constantiniu eram cuconoșeii Brustur şi Cociurla, care le făceau curte Aristiței şi Calipsiței. Actoria a rămas un dor neîmplinit.



Dorin Anastasiu e singurul interpret care a înregistrat un album întreg cu piesele lui Julio Iglesias. Fără a fi un fan înfocat al artistului, ideea i-a aparţinut directoarei de atunci a Casei de Discuri Electrecord, Daniela Caraman Fotea. Aceasta l-a convins pe Dorin că stilul ibericului i se potriveşte de minune. "Bună seara, Iglesias" avea să fie cel mai vândut album din 1986 şi avea să îşi găsească ecouri în presa spaniolă.

Read More

La mulți ani! Gheorghe Visu ( "Faleze de nisip" (1983) )

"Am vrut să fac teatru. Eram convins că am talent şi că voi face cu succes această meserie, pentru că mă pricep."

Gheorghe Visu (n. 2 iulie 1951) este un actor român de teatru și film. Rolul său cel mai cunoscut este cel al vagabondului Black Pedro din filmul serial "Toate pânzele sus".

"Am avut o copilărie foarte fericită. Pe tatăl meu l-am admirat, iar mama m-a înconjurat cu dragoste, m-a învăţat să preţuiesc cinstea şi să apreciez valorile adevărate. Mai am un frate de care sunt mândru şi cu care, în copilărie, obişnuiam să-mi petrec mare parte din timp."

În teatru a debutat de foarte tânăr, ca elev și apoi ca student al I.A.T.C., la Teatrul Național din București, iar după absolvirea facultății (1974) devine angajatul Teatrului Mic din București.

"Am vrut să fac teatru. Eram convins că am talent şi că voi face cu succes această meserie, pentru că mă pricep. Când aveam 14 ani am participat la o preselecţie pentru un serial de televiziune, am trecut de această fază şi am jucat timp de doi ani în acest serial. Pentru asta am întrerupt şcoala de muzică pe care o urmăm la George Enescu. Chitara a fost un moft al anilor ’60. Beatles era la modă, la fel şi imitarea curentului Flower Power. Am luat şi eu contact cu aparenţele. Aveam păr lung, pantaloni evazaţi şi o chitară. La chitară învăţam să cântăm unii de la alţii, când ne întâlneam în parcuri".

Încă de foarte tânăr, el a creat personaje greu de uitat, în filme precum "Faleze de nisip", "Să mori rănit din dragoste de viaţa", "Unde la soare e frig". Ori ca actor de teatru pe scena Teatrului Mic - pe care nu l-a părăsit niciodată! - în spectacole de referinţă precum: "Maestrul şi Margareta", "Dama cu camelii", "Coriolan", "Domnişoara Nastasia" şi, mai nou, în spectacolul "89, 89, - fierbinte după 89" - tot la "Mic", precum şi "Barrymore" la Teatrul Naţional din Timişoara.

"Mi-am făcut debutul pe scenă în compania unor mari actori precum maestrul Radu Beligan sau Valeriu Seciu. Apoi, într-adevăr, odată cu mutarea la Teatrul Mic, am jucat alături de Ştefan Iordache, Olga Tudorache şi mulţi alţii. Cred că aceasta este una dintre primele oportunităţi pe care le-am primit în viaţă, primul noroc. Eu, Dan Condurache, Dinu Manolache, cei care eram tineri atunci am fost luaţi în braţe de către aceşti actori mai maturi şi deja celebri. Ei au avut grijă să creştem frumos. Pe lângă actorie, învăţam de la ei o anumită conduită faţă de scenă şi colegi".
"Mi-a plăcut să fac de toate. Am făcut baie în toate bălţile, am mers pe motocicleta de la 25 de ani - e o pasiune a mea! Am învăţat "scamatorii" de la maestrul Ovidiu Ren, îmi plăcea să merg pe jos, să mă mişc cât mai mult..."

"Nu cred că generaţia mea a avut mai multe şanse decât generaţiile de acum, deşi condiţiile sunt net diferite. Cred că un talent adevărat nu rămâne nedescoperit. Mai devreme sau mai târziu va găsi o breşă prin care să răzbată. Un talent adevărat are steaua lui. Ce-i drept, în ziua de azi „ispitele“ sunt mai mari şi mai variate, dar ele nu pot „omorî“ sau nu pot „arde“ cariera unui actor. Cunosc actori care sunt deja consacraţi şi au început cu televiziunea, au moderat emisiuni, nu au fost doar actori, dar îi putem vedea în continuare pe scenă în piese de teatru, în plină activitate creatoare. Ca actor de carieră, este foarte important să discerni şi să alegi ce vrei să faci".

Cu o notă de mister, cu o umbră de tristeţe neînţeleasă, Gheorghe Visu urcă pe scenă seară de seară..........

Read More

In memoriam Adrian Pintea.

"Eu am trecut printr-o perioadă de dezgust faţă de realitatea cotidiană, puţin mai lungă decât ar fi trebuit. Ajunsesem să nu mai suport imbecilismul, desincronizarea de lumea cea adevărată, agresivitatea prostiei şi a tembelismului de partid şi de stat, care au efecte cumplite la nivelul artei. Toate astea m-au determinat ca, la un moment dat, să fiu bântuit de gândul de a renunţa. Iată însă că lucrurile au început să se schimbe şi, victimă a aceluiaşi optimism deplasat şi incurabil, m-am hotărât să-mi reîncep viaţa. Pentru că îmi doream, pentru că am convingerea că întotdeauna trebuie să încerci şi că trebuie să dai foc corabiei trecutului, obicei viking foarte sănătos, pentru că încă mai cred în luatul de la capăt, cu o forţă nouă şi cu un gând mai bun. Ceea ce mă animă pe mine, oricât de greu mi-ar fi, e credinţa în Dumnezeu - sunt convins că Dumnezeu s-a apucat să-l creeze pe om nu dintr-un capriciu - şi în singura calitate care deosebeşte omul de animal şi anume - capacitatea de a iubi conştient."



"Am ajuns la concluzia că e important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de teme ale existenţei, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica şi vizavi de care nu poţi să reacţionezi decât afişând o detaşare ironică. Asta atunci când nu-ţi explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală şi de panică a bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic. Eu cred că la ora asta naţiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine. Stau uneori şi mă-ntreb ce visează şi m-apucă spaima. Că ştiţi: sunt vise şi sunt coşmaruri. Optimişti fiind, am putea spune că naţiunea română nu mai are coşmaruri. Că de-abia am scăpat de cel mai aprig, respectiv toată perioada comunistă. Interesant ar fi de aflat dacă am scăpat realmente. Dar eu sper, cu toată fiinţa mea, ca visurile românilor sunt drepte şi limpezi, pentru că merităm, în sfârşit, o perioadă de înseninare a frunţii şi a conştiinţei, o ieşire din mizeria şi din cataclismul moral prin care am trecut. 50 de ani au fost de ajuns. Sunt sigur că şi bunul Dumnezeu e de acord cu termenul ăsta. Eu sunt foarte ataşat ideii soluţiilor personale. Dacă fiecare dintre noi va găsi câte o soluţie de bună calitate, până la urmă vom reuşi să ajungem în punctul în care ne vom spăla frumos pe faţă, ne vom strânge mâinile şi vom spune: "Gata cu prostiile! Hai să ne-apucăm de treabă!". Şi din nou zic: trebuie să crezi în ceva. În iubire, în Dumnezeu, în dreptate, în armonie. În opinia mea, o naţiune care îşi abandonează idealurile doar de dragul economiei de piaţă, mai ales sălbatică şi comică aşa cum e la noi, face o alegere nefericită."

Read More

"Iubeşte arta din tine şi nu pe tine în artă"!

La mulţi ani Maestre!

 “Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr şi dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc. Miracolul e că, fiind mereu el însuşi, acelaşi în film sau în teatru ca şi în viaţa zilnică, Rebengiuc reuşeşte să nu se repete niciodată, adică să fie, în fiecare personaj, altfel, şi anume fidel personajului. Cu alte cuvinte, performanţa e întotdeauna previzibilă (şi, de aceea, garantată), în vreme ce stilul e mereu proaspăt, nou, plin de surpriză. Ca spectator.... nu te poţi sătura niciodată de Victor Rebengiuc. Pare să facă totul simplu, fără efort, fără obsesia vanitoasă a succesului... e ca toată lumea!”. (Andrei Pleşu)


Victor Rebengiuc (născut la 10 februarie 1933 în Bucureşti), este un actor român cu o contribuţie importantă la dezvoltarea teatrului şi cinematografiei româneşti. A absolvit UNATC "I. L. Caragiale" Bucureşti în 1956, clasa prof. Aura Buzescu şi Beate Fredanov. Este membru al trupei Teatrului Bulandra Bucureşti din 1957. Joacă însă şi în spectacolele altor teatre cum ar fi: Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Mic, Teatrul Naţional din Cluj Napoca sau Teatrul Arca.


 “De Teatrul Bulandra mă leagă tot, pentru că este casa mea. Acolo am început, iar viaţa mea artistică, în mare parte, acolo s-a desfăşurat. Cu siguranţă cea mai frumoasă amintire a mea se leagă de Aură Buzescu, de profesoara căreia îi datorez totul. Eram tineri şi inconştienţi, dar pasionaţi de ceea ce făceam. Aura Buzescu era o mare tragediană, de mare clasă. Cu ajutorul ei, m-am debarasat de deprinderile cabotine pe care le căpătasem însă m-am ales cu o armă pe care o folosesc şi astăzi: arma sincerităţii, a adevărului. De la ea am învăţat să dau profunzime unui rol. «Nu te strâmba, joacă cu economie de mijloace», îmi spunea...  îmi cerea să nu mimez un sentiment, ci să-l trăiesc. De obicei, noi mimăm, ne strâmbăm. Suntem ba curioşi, ba miraţi, ba afectaţi, mimăm un sentiment. Ea îmi cerea să nu mă strâmb. îmi spunea: «Nu te face că ai acel sentiment! Străduieşte-te să-l ai!» Cred că sunt foarte multe roluri care mi-au pus probleme şi cu care am luptat. Şi în clipa de faţă mai caut modalităţi de exprimare. Nu e deloc uşor însă am avantajul că paleta mea interpretativă este foarte diversă. Drept exemplu, «Pădurea Spânzuraţilor» a însemnat foarte mult. Nu a avut influenţe asupra carierei sau a vieţii mele însă am simţit bucuria de a participa la această deosebită «partitură scenică». Nu am avut niciodată probleme pentru că m-am obişnuit destul de uşor cu scena. Am avut de învăţat de la fiecare dintre colegii mei şi chiar de la tinerii care vin la teatru cu sufletul deschis. îmi place să lucrez cu tinerii, cu tinerele talente. Munca titanică pe care o depun ei, este plătită cu foarte puţini bani. în ceea ce mă priveşte, vreau să-mi continui activitatea sub aceeaşi lozincă care m-a ghidat şi până acum: iubeşte arta din tine şi nu pe tine în artă”.

A fost rector al UNATC "I. L. Caragiale" Bucureşti în perioada 1990-1996. A fost director al Teatrului Bulandra între anii 1996-1998. Performanţele sale artistice sunt legate şi de importante roluri în teatrul de televiziune şi în Teatrul Radiofonic Naţional.
Victor Rebengiuc a jucat personaje memorabile şi pe scenă, şi în film. Ca interpret îşi pândeşte permanent personajul, la fel cum face şi personajul cu actorul, ca să vadă dacă este corect, dacă îl respectă. Victor Rebengiuc pune de fiecare dată în discuţie, prin simpla sa apariţie, condiţia omului de carte, a intelectualului, cel care poate înnobila epoca în care s-a născut, o poate ajuta în a se depăşi, în a face dreptate, în a da valoare drepturilor omului.

Şi-a pus amprenta pe fiecare rol, căci a aşezat în toate o îndârjire fără egal, o vibraţie numai a sa. Aparent insensibil, uneori irascibil, coleric, frust, nepoliticos, neatent în cultivarea persoanelor cu care se întâmplă să comunice, Victor Rebengiuc poate părea incomod. E motivul pentru care multă lume se teme de vorbă lui. însă este drept în ceea ce spune şi dacă ai tărie de caracter înţelegi. Nu oricine poate fi profesor pentru spirit.

Printre primele filme în care a fost distribuit se numără „Pădurea spânzuraţilor“ (1964), în regia lui Liviu Ciulei, unde l-a interpretat pe Bologa. Filmul a fost premiat la Cannes în 1965. Au urmat multe alte producţii memorabile, printre care „De ce trag clopotele, Mitică?“ (1981), „O scrisoare pierdută“ (1982), „Moromeţii (1987), „Balanţa“ (1992), „Nunta mută“ (2008), „Medalia de onoare“ (2009), „Câinele japonez“ (2013). În 2012, actorul Rebengiuc a jucat de asemenea în drama psihologică „În derivă“, difuzată în serial de HBO.

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, apare în direct la Televiziunea Română cu un sul de hârtie igienică în mână. Îi invită, astfel, pe anumiți politicieni - ce jucaseră un rol activ în regimul comunist - să se șteargă la gură înainte de a vorbi despre democrație.

În anul 2004, la cea de‑a treia ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, a primit Premiul de Excelență pentru întreaga carieră. În același an a fost declarat de către criticii de film din România (Retrospectiva Filmelor Anului) cel mai bun actor din 2004 pentru rolul din filmul „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, de Lucian Pintilie.


În 2008, când a împlinit 75 de ani, editura Humanitas a lansat cartea „Victor Rebengiuc – Omul și actorul”, semnată de criticul Mihaela Michailov și jurnalista Simona Chițan. Cartea cuprinde interviuri cu actorul, cu soția sa, Mariana Mihuț, și fiul, Tudor Rebengiuc.



Este căsătorit, din 1965, cu actriţa Mariana Mihuţ şi au împreună un fiu, Tudor.




Cel mai recent film în care a jucat Victor Rebengiuc se numeşte „Câinele japonez“ (2013) şi aparţine regizorului Tudor Cristian Jurgiu. Actorul a precizat că a acceptat rolul pentru că „era al unui om în vârstă, deci corespundea semnalmentelor lui, şi era o poveste care îl interesa, o poveste frumoasă a unui om care se luptă cu dificultăţile vieţii şi încearcă să le învingă“.

Read More

“Aţi făcut epocă, maestre!” !

Ștefan Mihăilescu-Brăila (n. 3 februarie 1925, Brăila - d. 19 septembrie 1996, București) a fost un actor român, artist emerit.
S-a născut  în casa bunicilor materni, şi nu a avut o copilărie fericită, pentru că mama sa era distantă şi se purta rău cu el. A  urmat cursurile primare și secundare în orașul natal, dedicându-se carierei scenice de timpuriu. Înainte de a ajunge în teatru, în 1949, a muncit pe brânci în port, inclusiv ca salahor.



Din 1949 până în 1954, Ștefan Mihăilescu Brăila a jucat la Teatrul "Maria Filotti", în spectacole ca "La Ilie bun și vesel", de Ion Damian, "O scrisoare pierdută", de I. L. Caragiale, "Poveste de dragoste", de Mărgărita Aligher, "Burghezul gentilom" de Moliere, "Bădăranii", de Carlo Goldoni, "Nunta lui Kecinski", de Suhovo Kobalin și "Ultima oră", de Mihail Sebastian.




Debutează în cinema în 1957, jucând cu o inegalabilă măiestrie artistică, în cele mai reușite comedii din cinematografia românească: Ciocolata cu alune, în 1978, Păcală (1974), Nea Mărin miliardar (1979), "Elixirul tinereții", în 1978. "Bachus" din filmul Secretul lui Bachus (1984), realizat de regizorul Geo Saizescu, a fost ultimul mare rol al lui Ștefan Mihăilescu Brăila. «Am lucrat cu cei mai buni actori ai timpului. Pleiada de aur. Pentru rolul lui "Bachus", l-am "ochit" încă de la început pe Ștefan Mihăilescu Brăila. Era extraordinar! A studiat rolul și apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui "Bachus". Capătă o privire de gheață care parcă tăia ca un laser» spunea Geo Saizescu despre actorul brăilean.


În anul 1964, actorului Ștefan Mihăilescu-Brăila i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”,  iar în 1976
a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.



Actorul a murit, uitat de cei care l-au aplaudat, dar şi de mulţi colegi de breaslă, la 19 septembrie 1996, la Bucureşti.

Dan Benga (regizor tehnic) a trăit un episod dramatic: “Eu nu l-am prins jucând. Îl ştiam de la televizor. Dar la înmormântare doamna Dorina Lazăr m-a trimis cu o coroană de flori. Ne-am dus cu maşina teatrului la crematoriu. Ajungem acolo şi ce vedem? O mare de oameni. «Nici nu se putea altfel, m-am gândit, doar nea Fane era actor mare.» Erau vreo 700 de oameni. Mi se făcuse şi teamă că n-o să ajung cu coroana din cauza aglomeraţiei. Înaintam, înaintam, dar nu recunoşteam pe nimeni. Mă apropii de cruce, citesc. Nu era numele lui nea Fane. Era alt mort. Am început să-l caut. În fiecare cameră era câte un mort. Treceam în fugă. Nu era prea uşor. L-am recunoscut după nas. Era nea Fane, foarte bine îmbrăcat şi singur. Da, era absolut singur. Avea o lumânare aprinsă. M-am învârtit pe-acolo. Nu aveam cu cine vorbi. Am pus coroana lângă nea Fane. Am mai stat vreo 30 de minute şi am plecat acasă”.

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,


"Cum pregătiţi un rol?

– Nu-l pregătesc. Eu citesc piesa. Pe urmă îl învăţ pe de rost. Ei, şi după ce am învăţat bine cele 2.000 de cuvinte pe zi, într-o săptămână 14.000 de cuvinte ale rolului, mă-nvăţ cu el şi eu nu mai sunt altceva decât acel personaj. Îl joc... nu... asta... nu-mi place să spun că-l joc, eu îl trăiesc. După ce ştiu textul, eu sunt dus. După o săptămână sunt gata."


surse : jurnalul.ro - Ediţie de colecţie: Ştefan Mihăilescu Brăila
                             -  La moartea lui Brăila

            ro.wikipedia

Read More

La multi ani!!

La mulţi ani Maestre!

Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în orașul București. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (I.A.T.C.) „I.L. Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.




După absolvirea facultății, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).




După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Național „I.L. Caragiale”, unde este actor și în prezent. Din anul 2002 este Societar de onoare al Teatrului Național din București.



Marin Moraru este un actor care a uluit lumea teatrului cu creaţiile sale. Spectacole precum "D'ale carnavalului", "Leonce şi Lena", "Nepotul lui Rameau", "Capul de răţoi", "Umbră", "Troilus şi Cressida", "Ocolul pământului", "Trei gemeni veneţieni", ori, după Revoluţie, "Tache, Ianke şi Cadar", "Egoistul", "Crimă pentru pământ" l-au avut şi îl au în fruntea distribuţiei...



Actorul care a făcut onoare şcolii româneşti de teatru şi film a primit în data de 2 martie 2009 premiul pentru întreaga carieră la Gala Premiilor Gopo. Aceasta reprezintă recunoaşterea legitimă pe care lumea filmului de la noi o acordă contribuţiei importante pe care a avut-o Marin Moraru la istoria ultimelor 4 decenii de cinematografie din România.


La mulţi ani!!

Ovidiu Lipan

Ovidiu Lipan (n. 31 ianuarie 1953, Iași) este un muzician, compozitor și baterist român, cunoscut ca membru a două formații marcante de muzică rock din România, Roșu și Negru și Phoenix.
A urmat autodidact acordeonul și pianul. Trăgându-se dintr-o familie de muzicieni, bunicul lui Ovidiu Lipan fiind percuționist, și având toba în casă, era inevitabil să nu bată în ea.
 A urmat liceul Costache Negruzzi în paralel cu școală de muzică (clarinet). În primul rând, când a apărut în grupul Roșu și Negru strămutat de Nancy Brandes la Iași (anii '67-'68, când Lipan avea vârstă de 13 ani), s-a dovedit (inclusiv că vârstă, revăzând filmările de arhivă) copilul teribil al tobelor și implicit al rock-ului românesc. La cele două festivaluri ale Arhitecturii (69 și 71), practic gale naționale ale rockului românesc din acei ani, a câștigat de fiecare dată premiul pentru cel mai bun baterist (chit că era clar și cel mai tânăr-15 ani). Muzica ieșenilor, de altfel, era evadată din obișnuințele vremii, spre un jazz-rock de mare clasă, elitist (și oricum nou pentru România). Având un mare succes în rândul studenților, au făcut concerte în toată țară cu sălile pline, Ovidiu Lipan fiind cap de afiș.

A continuat să cânte după 1971, în București, cu Roșu și Negru  până la jumătatea anilor 70, dar și în alte formații de acompaniament ale vremii. Așa că în 1975, când postul de baterist de la Phoenix (cea mai populară trupa a momentului atunci) a rămas liber, a fost primul contactat. De atunci (capodopera discografică «Cantafabule») apare aproape în toate show-urile și pe toate discurile Phoenix. A fugit din țară laolaltă cu ceilalți conduși de Nicolae Covaci, la începutul verii 1977, iar în Germania a continuat să cânte în diverse formule, nu numai cu foștii Phoenix... Astfel, în 1978 a înființat MADHOUSE - cu Iosif Kappl și Krauser – formulă care a înregistrat două discuri. Au cântat mult prin cluburile germane și la mari festivaluri internaționale. Apoi colegii au intrat în LAKE, el în schimb a cântat ba în studiouri, cu ERUPTION, cu ELOY, cu Joachim Witt (new-wave german), diverse sessions cu Herman Rarebell de la SCORPIONS, prin cluburi (incl Ginger Baker), cu RATED X (trupa nemțească cu care a editat două albume)-fiind un muzician complet a avut propriul big band și a cântat la turnire de dans internaționale cu Michael Hall. A terminat studiile la academia de jazz W. Hartman. O viață muzicală complexă, onorând comenzi dintre cele mai variate. Firește, când PHOENIX s-au repus pe roate a fost din nou alături de fugari.

A revenit în țară în ianuarie 1990 (Revoluția i-a prins pe Phoenix cântând în Hyde Park din Osnabruck) nu cu trupa, ci cu un convoi de ajutoare pentru copiii din Moldova natală împreună cu maestrul Celibidache din Austria. Ovidiu Lipan a revenit în România după revoluția din 1990 și a realizat “Visul Toboșarului”, un poem simfonic, într-un spectacol de world-muzică care a rămas pentru todeauna întipărit în mintea spectatorilor.



În 2003, Ministerul Culturii și Cultelor i-a acordat Premiul de Excelență pentru întreaga activitate, în  2004, a primit  Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”, iar in 2007 Meritul Cultural în Grad de Ofițer.

Read More

Puricele

Este o adaptare după piesă "La Puce a l'oreille" de Georges Feydeau, tradusă de Erestis Sever.  Una dintre piesele de rezistenţă ale comediografiei româneşti de după 1990, "Puricele" s-a jucat, încă de la premieră cu casa închisă, fiind spectacolul care l-a consacrat pe Horaţiu Mălăele (aflat aici în dublă postură, de regizor şi interpret al rolului principal) ca unul dintre cei mai versaţi şi unici creatori de comedie din România. "Puricele" a făcut obiectul unor apreciate turnee în ţară şi în străinătate, publicul de pretutindeni fiind cucerit de umorul debordant al unei poveşti în care încurcăturile se ţin lanţ.
Cu un aer parizian al secolului XX, întregul decor reprezintă acele vremuri împreună cu costumele de epocă ale actorilor. Totul se învârte în jurul aceleiaşi probleme, bretelele. Doamna Chandebise îşi desfăşoară obişnuita activitate de a desface scrisorile soţului, doar pentru a vedea ce scrie-n ele, dar deschide şi un colet poştal ce conţinea bretelele domnului Chandebise. De aici încep îndoielile asupra soţului, care mai târziu se transformă “din ţânţar în armăsar”.
"Puricele" este un spectacol care vă va face să râdeţi datorită comicului alert, încurcăturilor de personaje şi triunghiurilor conjugale, adevărate sau închipuite. Piesa impune un teatru de relaţii, un teatru în care predomina comicul de situaţie, iar situaţiile, deşi simple, cu cât sunt mai încurcate şi mai imposibil de rezolvat, cu atât devin mai verosimile şi mai profund umane.
Universul personajelor este unul pestriţ, viu şi mereu în mişcare: înalta societate a saloanelor pariziene, doctorul, majordomul încornorat în faţa propriilor ochi, patronii unui bordel de lux, spaniolul împreuna cu soţia, bucătăreasa cochetă, englezul-scotian, toţi se perinda de la Hotelul “Motănaşul Gentilom” la Casa Chandebise, purtaţi de acelaşi carusel al încurcăturilor. Toată lumea fuge după toată lumea şi, în acelaşi timp, ei fug unii de alţii.

Read More

Phil Collins

Phil Collins

Philip David Charles Collins (n. 30 ianuarie 1951, Chiswick, Londra) este un cântăreț englez, compozitor, toboșar și actor. Este cunoscut cel mai mult ca solistul și toboșarul trupei de rock progresiv Genesis, dar și ca fiind un câștigător al Premiilor Grammy și al Premiilor Oscar. Este, deasemenea, un actor bun, apărând în numeroase filme.
Totul a început când Collins a primit cadou la vârsta de 5 ani un set de tobe. Fiind copil, Collins devine interesat din ce în ce mai mult de sunetul tobelor sale. Datorită interesului deosebit față de muzică instrumentală, unchiul său îi confecționează un set de tobe mai performante și mai apropiate de cele adevărate pentru a putea să își aprofundeze studiul. Pe măsură ce Collins creștea, părinții săi i-au cumpărat diverse seturi de tobe din ce în ce mai performante. Deși copil fiind, aptitudinile sale muzicale s-au dezvoltat datorită prezenței sale la diverse emisiuni de radio și televiziune chiar dacă nu cunoștea notele muzicale. Până la vârsta de 14 ani nu a ratat nicio ocazie de a fi cunoscut, iar pentru a aprofunda studiile muzicale acesta se înscrie la școala de specialitate, Barbara Speake. Pe lângă cariera muzicală, Collins avea aptitudini atât de model, cât și de actor astfel de la o vârstă fragedă primește rolul The Artful Dodger într-o producție numită Oliver!. În adolescență, Collins era fascinat de cântecele formației Beatles mergând la concertele acestora. La unul din cencertele formației Beatles numit A Hard Day's Night, el urcă pe scenă alături de alți adolescenți și obține privilegiul de a se fotografia numai el și membrii formației Beatles. Collins participă la un casting pentru rolul Romeo din filmul Romeo și Julieta(1968) dar fără succes. În '70, având 19 ani Collins interpreta la tobe melodia lui George Harrison, numită The Art of Dying, iar mai târziu, în anul 2000, Collins face un nou aranjament muzical al melodiilor acestuia de pe albumul în care se regăsea și melodia cântată de el în tinerețe.
În 1970, Phil Collins a cântat la tobe pe cântecul lui George Harrison, The Art of Dying; Harrison trecându-l pe el în notele liniare al CD-ului său recreat din 2000. În ciuda începutului carierei sale de actor, Collins a început a gravita în jurul muzicii. Pe când era prezent în Chiswick Community School a creat o trupă numita The Real Thing și apoi s-a alăturat trupei The Freehold. Cu cel de-al doilea grup creând primul său cântec, numindu-se "Lying, Crying, Dying". Primul său record ca fiind toboșar l-a avut cu trupa The Flaming Youth, cu care a eliberat primul album single, Ark 2 (1969). Un album concept inspirat de atenția recentă înconjurată de aterizarea pe lună, Ark 2, nu a avut un succes comercial, în ciuda criticilor pozitive și a revizuirilor. Melody Maker caracterizând albumul ca "Pop Album of the Month" (Albumul Pop al lunii) descriindu-l ca "adult music beautifully played with nice tight harmonies". Single-ul principal al albumului, "From Now On" fiind falit la radio. După un an de călătorii, tensiunile trupei și lipsa de succes comercial au desființat trupa.

După şapte premii Grammy, 13 hituri şi un Oscar pentru o melodie de pe coloana sonoră a producţiei Disney "Tarzan", muzicianul britanic a decis să pună capăt relaţiei cu industria muzicală.














 

Read More

La multi ani ! ... Tamara Buciuceanu-Botez

Tamara Buciuceanu Botez si Stela Popescu la "Profesionistii"

Tamara Buciuceanu (alternativ Tamara Buciuceanu-Botez) (n. 10 august 1929, Tighina) este una dintre cele mai apreciate actrițe române de teatru, film și televiziune din generația de aur

Între 1948-1951 frecventează Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași, însă în anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică la clasa profesorului Ion Bălțățeanu (asistentă Sorana Coroamă-Stanca). Tamara Buciuceanu termină studiile în 1952. Este una din reprezentantele generației de aur a teatrului românesc. Este supranumită "Doamna comediei românești", fiind una dintre figurile legendare ale teatrului de comedie. A jucat în peste 25 de filme, personajul său emblematic fiind profesoara Isoscel din seria "Liceenii". În anul 2009 a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani și 57 de ani de cariera impresionantă în teatru și film.

Momente de aur - Tamara Buciuceanu Botez partea 1 din 2



Momente de aur - Tamara Buciuceanu Botez partea 2 din 2

A jucat pe scenele marilor teatre ale capitalei precum: Giulești, Bulandra, Național, Teatrul de comedie etc. A interpretat-o pe Coana Chirița pe scena Teatrului Național din Iași.

A avut roluri importante în teatru în piese precum "Coana Chirița", "Romeo și Julieta la început de noiembrie", "Scaunele", "Cumetrele", "Doctor fără voie", "Nepotul", "Așteptând la arlechin", "Domnișoara Nastasia", "Mamouret" etc. Cartea de vizită a carierei sale rămâne fără îndoială personajul Vicăi Delcă din piesa "Dimineață pierdută" după Gabriela Adameșteanu. De asemenea Tamara Buciuceanu a făcut o cariera impresionantă și în Televiziune, memorabile fiind cupletele sale din programele de Revelion. TVR Media a lansat în 2006 DVD-ul "Tamara Buciuceanu" ce cuprinde o selecție din aparițiile sale memorabile în programele de divertisment ale Televiziunii Române.

A fost căsătorită din 1962 cu medicul anestezist Alexandru Botez (decedat în 1996). Nu are copii.

Filmografie (selectiv)

• Titanic vals (1964)
• Anecdota (1972) - film TV
• Scorpia (1973) -film TV
• Vegetarian (1973)
• La spațiul locativ (1975) - film TV
• Doctor fără voie (1976) - film TV
• Ma-ma (1976)
• Ultimele zile ale verii (1976)
• Domnișoara Nastasia (1976) - film TV
• Premiera (1976)
• Serenadă pentru etajul XII (1976)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 2, 12
• Vis de ianuarie (1978)
• Melodii, melodii (1978)
• Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (1979) - Maria Herdelea
• Cântec pentru fiul meu (1980)
• Alo, aterizează străbunica!... (1981)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)
• Grăbește-te încet (1981)
• Înghițitorul de săbii (1981)
• Șantaj (1981)
• Prea tineri pentru riduri (1982)
• Chirita in provincie (1982) - teatru TV
• Sfantul Mitica Blajinu (1982) - teatru TV
• Bocet vesel (1983)
• Declarație de dragoste (1985) - Isoscel
• Cuibul de viespi (1986)- adaptare cinematografica dupa piesa "Gaitele"
• Liceenii (1986) - Isoscel
• Primăvara bobocilor (1987) - Varvara
• Punct și de la capăt (1987)
• Extemporal la dirigenție (1988) - Isoscel
• Dimineața pierdută (1990) - teatru TV
• Liceenii Rock'n'Roll (1991) - Isoscel
• Titanic vals (1993) - film TV
• Liceenii în alertă (1993) - Isoscel
• Paradisul în direct (1994)
• Dublaj de voce la seria animată Povești cu Mac-Mac, în rolul doamnei Bentina Beakley, în original vocea aparținându-i lui Joan Gerber (1996)
• Sexy Harem Ada-Kaleh (2001)
• Agenția matrimonială (2005) - serial TV
• Cuscrele (2005) - serial TV
• Nunta mută (2008)
• Dublaj memorabil de voce, record de dublaj Disney (interpretare la 81 de ani, și 58 de ani în activitate), la filmul Prințesa și Broscoiul, în rolul Mamei Odie, în original vocea aparținându-i lui Jeniffer Lewis (2010)

Read More

"Nu contează cât de lung am părul".

"Nu vă mai lăsați constrânși de nimeni și de nimic, nici de vremuri nici de oameni.
Fără ură, fără regrete, fără resentimente, mergeți înainte ca și cum timpul nu ar exista.
Eliberați-vă de tot și de toate, cu gândul că trebuie să trăiți pentru, și în adevăr.!
Căci doar ADEVĂRUL vă va face liberi, și liberi fiind, veți putea atinge în viață FERICIREA.

În rest prieteni, nu uitați că-n curtea școlii sub nuc, seara, se strâng tinerii pletoși și cântă la chitară!"


"Am trăit viaţa intens, ca pe o minune şi nu îmi pare rău de nimic din ceea ce am făcut".

"De întors în timp aş vrea, dar nu e nici o grabă, pentru că ne vom întălni Dincolo, după ce terminăm cu viaţa asta..."

"Nu îmi fac planuri niciodată, pentru că relaţia între gând şi timp e gravă. Până să ajung să materializez nişte lucruri pe care le-am gândit, mi-au venit altele în minte, la fel de frumoase. Aici e mai grav. Nu sunt obişnuit cu lucrul ăsta, să stau cu picioarele în apă rece şi să fac planuri."
A fost actor, regizor, traducător, interpret de muzică folk şi realizator de emisiuni radio. A scris texte pentru cântecele Andei Călugăreanu, pentru Mircea Vintilă, Sorin Chifiriuc şi alţii.
A lucrat la Teatrul Municipal „Lucia Sturza-Bulandra”, colaborând cu regizori de renume precum Liviu Ciulei, Andrei Şerban şi Alexandru Tocilescu.

A tradus şi a regizat piese de teatru. În domeniul muzical s-a făcut cunoscut într-un trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Tufaru, iar mai târziu, în Cenaclul Flacăra. În anul 1992 întemeiază, alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vladi Cnejevici, formaţia "Pasărea Colibri", la care activează până în 2001 şi împreună cu care înregistrează patru albume.

Semnează cronică muzicală în diverse publicaţii, iar în 1998 devine directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, urmând ca apoi să devină redactor-şef al postului de radio Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe Internet. A adus o contribuţie notabilă în popularizarea muzicii pop-rock prin realizarea unor emisiuni radiofonice în cadrul seriei Pittiş Show.


Florian Pittiş a tradus in limba română cântecele lui Bob Dylan: A Hard Rain's A-Gonna Fall (Va veni o ploaie grea), Death is Not the End (Sfârşitul nu-i aici), Don't Think Twice, It's All Right (Nu-i nimic, asta e! ), Mr. Tambourine Man, Rainy Day Women # 12 & 35 (Toţi suntem puţin luaţi...)], She Belongs to Me (Alo! Ea-i a mea), Silvio (Oameni buni).

Se naşte un mâine dintr-un ieri blestemat
Vine el, vine, ca un accelerat.
Nu, nu mă plâng prin câte-am trecut,
Se putea şi mai rău, dar cine-a ştiut ?

Oameni buni,
Oricât daţi in dar,
O inimă de piatră nu mai bate iar.
Oameni buni,
De n-oi mai fi viu,
Aflu eu taina ce doar morţii-o stiu.

Sincer, cinstit, dar şi treaz şi destept,
Când la uşa iţi bat, nu pomană aştept.
Sunt un suflet hai-hui, căutând adăpost,
Şi de nu-ţi e pe plac, îmi găsesc eu vreun rost.

Ploaie v-aduc oricând veţi dori
Şi soarele-l scot din norii cei gri.
În trupuri torn vlagă şi adio dureri,
Iar visele tale nu mai sunt doar păreri.

Oameni buni,
Oricât daţi în dar,
O inimă de piatră nu mai bate iar.
Oameni buni,
De n-oi mai fi viu,
Aflu eu taina ce doar morţii-o ştiu.


Am dat ce-am primit, pân' n-am mai avut ce,
Am luat ce mi-aţi dat şi n-am spus de ce,
Ştii, te iubesc şi etcetera,
Dar deschisă ţi-e uşa de spui: "Voi pleca"!.

O spun cu frumosul, pot să şi strig,
Îti vine şi plata, după orice câştig,
Cum orice plăcere se termină prost,
Plăteşte cât face, să plângi n-are rost.

Oameni buni,
Oricât daţi în dar,
O inima de piatră nu mai bate iar.
Oameni buni,
De n-oi mai fi viu,
Aflu eu taina ce doar morţii-o ştiu.

Azi sau mâine, foarte curând,
Mă duc într-o vale, un cântec să-ţi cânt.
O să-l cânt, o să-l strig, ascultă-l şi tu,
Ecou-mi răspunde de-am dreptate sau nu.

Oameni buni,
Oricât daţi în dar,
O inimă de piatră nu mai bate iar.
Oameni buni,
De n-oi mai fi viu,
Aflu eu taina ce doar morţii-o ştiu. 


În afara activităţii artistice, Pittiş a fost membru şi preşedinte la Senatul Clubului Aristocratic al Rapidului, fiind susţinător al acestei echipe de fotbal.


Florian Pittiş se stinge din viaţă la 5 august 2007 (ora 15,15).


..."A psevdofiarelor cânt viaţa-neviaţa
care nu se trece ca topită gheaţa,
nu se risipeşte în văzduh ca ceaţa,
nice nu se rumpe ca subţire aţa,
au se ovileşte ca bătrână faţa;
căci de zboară-mi zboară altfel decât raţa,

se ivesc pe lume nu din ou ca raţa,
nici nu-mi pasc fâneaţa-n toată dimineaţa,
ci-şi păstrează pururi harul şi verdeaţa,
taina şi dulceaţa,-
fiindcă nici viaţă nu le e viaţa!"

Read More