Horia Șerbănescu

"Am ales comedia la gândul că în lume există mulţi actori şi politicieni care fac lumea să plângă, cei care o fac să râdă sunt incomparabil mai puţini. Socotesc că a fi comic nu este o meserie, ci o chemare. Teatrul nu este o artă, este un secret."

Horia Șerbănescu (n.16 martie 1924, București - 19 septembrie 2010, București) a fost un actor de comedie român. A debutat pe scenă la vârsta de 5 ani, în 1929, interpretând rolul Regelui Mihai în piesa Miss Revista. La aceeași vârstă este descoperit pe scena de la Cărăbuș de regizorul Paul Gusti care-l aduce pe Horia Șerbănescu la Teatrul Național în rolul dublu "Statu Palmă Barbă Cot" din spectacolul Rodia de Aur. Cum spectacolul a fost primul de acest gen transmis la Radio, Horia Șerbănescu este astăzi cel mai vechi colaborator al Radiodifuziunii Române.
A jucat pe scena Teatrului din Sărindar – condus de Tudor Mușatescu și pe scena de la "Teatrul nostru", condus de Dina Cocea. La acesta din urmă a activat ca actor, sufleor, regizor de culise și... dactilografă. S-a transferat apoi la Teatrul Victoria.



"Mă gândesc uneori cu nostalgie la acele timpuri. Era o viaţă plină de farmec, în orice caz mai puţin agitată decât cea de azi. Aveai timp să citeşti o carte bună, să asculţi o operă la Teatrul Liric, un concert simfonic la Ateneul Român, să te laşi încântat de frumuseţea operetelor la Teatrul Alhambra sau să faci seara o plimbare la şosea. Eram săraci, dar aveam de toate. Ce n-aveam... Ce nu aveam? Nu aveam fotomodele, de cules culegeam căpşunile noastre, iar la Herdan mâncam cu 7 lei. Pe atunci eram în Europa şi leul nostru era greu de tot."

Primul mare succes al său a fost înregistrat la Grădina Volta Buzești cu piesa "Profesorul de franceză" semnată de Tudor Mușatescu.
Primul cuplu artistic a fost format de Horia Șerbănescu și Emil Popescu. Alături de un alt partener de aur, Radu Zaharescu, actorul a scris istoria Teatrului de Revistă, identificându-se practic, cu existența acestuia, din momentul în care a fost lansat de Constantin Tănase, la "Cărăbuș". De-a lungul anilor acesta a fost cuplul cel mai solicitat de Televiziunea Română.




"Visez să trăim într-o lume în care să domnească inteligenţa, simplitatea, bunătatea, cinstea şi dreptatea. Şi mai visez ca fiica mea, Ilincuţa, să trăiască mai bine şi mai îmbelşugat ca mine. Să trăim împreună multe primăveri pline de zarzări, cireşi şi salcâmi înfloriţi. Îi doresc să spună şi ea cu duioşie: A«Când eram copil odată» ... Am în casă o mulţime de jucării. Până când s-o mărita sunt ale ei, după aceea sunt ale mele."

Read More

Fernandel ( Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marseille - d. 26 februarie 1971, Paris) Don Camillo – Mica lume a lui Don Camillo (1952)

Fernandel, cu adevăratul nume Fernand Joseph Désiré Contandin (n. 8 mai 1903, Marseille - d. 26 februarie 1971, Paris), a fost un actor francez de mare succes, atât pe scena teatrelor, cât și în filmele de cinema, „comedianul cu zâmbet cabalin”, devenit celebru în rolul lui Don Camillo din seria de filme Don Camillo și Peppone, alături de Gino Cervi, după povestirile scriitorului Giovanni Guareschi.

Fernandel s-a născut la 8 mai 1903 în Marsilia. Părinții aparțineau lumii spectacolului, apărând în vodevilurile la modă, astfel că Fernandel are din copilărie contact cu scena și la vârsta de 12 ani debutează într-un mic rol în drama istorică Marceau ou les enfants de la révolution de Anicet Bourgeois la teatrul Chave. 

În 1915 tatăl lui este mobilizat și Fernandel este silit să lucreze pentru întreținerea familiei, mai întâi într-o bancă, apoi - până în 1925 - într-o fabrică de săpun. Când are timp, apare în diverse ipostaze (cântăreț, cabaretist) în cafenele sau pe scenele teatrelor Eldorado, Châtelet și Palais de cristal din Marsilia. La 4 aprilie 1925, se căsătorește cu Henriette Manse, sora prietenului său inseparabil, Jean Manse. Împreună cu Henriette vor avea trei copii, Josette în 1926, Janine în 1930 și Franck în 1935. Încă de când era logodit, viitoarea lui soacră, doamna Manse, exclama când venea s-o vadă pe Henriette: "Voilà le Fernand d'elle!" („Iată-l pe Fernandul ei!”, în pronunția francezăFernandel), și așa adoptă acest pseudonim cu care se va identifica până la sfârșitul vieții. După terminarea serviciului militar în1926, este remarcat de Jean Faraud, directorul francez la Paramount, care-l angajează ca animator în pauzele filmelor de cinematograf. În 1930 se mută la Paris, unde are un angajement în revista Nu sub regia lui Henri Varna, înregistrând un adevărat triumf, hotărâtor pentru viitoarea-i carieră. Astfel primește din partea regizorului Marc Allégret primul său rol într-un film, Le Blanc et le Noir („Alb și Negru”, 1931). Rolul îi oferă ocazia să cunoască două persoane, care vor deveni prietenii săi: Sacha Guitry, autorul piesei după care s-a făcut scenariul filmului, și Raimu, actorul principal. În același an, Jean Renoir îl distribuie într-un rol mai important în filmul "On purge bébé", după o piesă de Georges Feydeau, și devine vedeta filmului "Le Rosier de Madame Husson" („Tânărul virtuos al doamnei Husson”), în care interpretează un rol care îl va caracteriza pe viitor: acela al unui tânăr aparent nătărău, în filmul respectiv, un adolescent naiv care-și pierde virginitatea într-un local rău famat.

Urmează o serie de filme, printre care cele sub regia lui Marcel Pagnol: "Angèle" (1934), "Regain" („Reluarea”, 1937), "Le Schpountz" (1937), "La Fille de Puisatier"(„Fiica fântânarului”, 1940) și, mai târziu, "Topaze" (1950), care îi aduc consacrarea definitivă. „Datorită lui Pagnol” - spunea Fernandel - „am putut dovedi că sunt un adevărat comedian”. În 1938, publicul francez îl alege ca cel mai popular actor, înaintea actorilor Danielle Darrieux și Jean Gabin.

Succesele cinematografice nu-l împiedică să continue cariera de cântăreț, apărând în numeroase comedii muzicale, multe dintre ele transformate ulterior în filme. Unele din melodiile interpretate devin adevărate hits, ca Ignace sau Simplet, sau - mai ales - Félicie aussi.

După 1940, în perioada ocupației germane, filmele turnate nu depășesc un nivel mediu. Totul se schimbă începând cu anul 1950 când, sub regia lui Julien Duvivier, începe seria filmelor în care întruchipează figura preotului paroh Don Camillo, în luptă cu primarul comunist Peppone (rol interpretat de Gino Cervi) pentru supremația spirituală în mica localitate italiană Brescello. În ciuda antagonismelor evidente, nu rareori, împrejurări particulare îi determină să descopere interese comune care-i apropie unul de altul:

• "Le Petit monde de Don Camillo" („Mica lume a lui Don Camillo”, 1951)
• "Le Retour de Don Camillo" („Întoarcerea lui Don Camillo”, 1953)
• "La Grande bagarre de Don Camillo" („Marea încăierare a lui Don Camillo”, 1955 - în regia lui Carmine Gallone)
• "Don Camillo Monseigneur" („Don Camillo monsenior”, 1961 - în regia lui Carmine Gallone).
• "Don Camillo en Russie" („Don Camillo în Rusia”, 1965 - în regia lui Luigi Comencini)

Filmul "Don Camillo et les Contestataires", început în 1970 sub direcția artistică a lui Christian-Jaque, nu poate fi terminat din cauza îmbolnăvirii lui Fernandel. O tumoare dezvoltată la piept se dovedește a fi malignă. Actorul care a încântat milioane de spectatori în peste 125 de filme se stinge din viață la 26 februarie 1971, în
apartamentul lui din avenue Foch, Paris. Este înmormântat în cimitirul Passy din inima Parisului, care i-a adus gloria și care a vrut să-l păstreze pentru totdeauna.

Pentru meritele sale artistice, Fernandel a primit numeroase premii și distincții, printre care:

• 1949: Marele Premiu Mondial al Râsului
• 1953: Cavaler al "Legiunii de Onoare"
• 1960: Cavaler al Artelor și Literelor
• 1964: Premiul "Georges Courteline" pentru umor
• 1970: Marele Premiu al Cinematografiei franceze

Don Camillo – Mica lume a lui Don Camillo (1952)

Inspirat de romanele lui Giovanni Guareschi,regizorul realizează,sub forma unei comedii de moravuri,un adevărat document social-politic al Italiei în care,în 1946,comuniştii aveau majoritatea în multe administraţii locale. Preotul Don Camillo este în război cu primarul satului,comunistul Peppone. Cele două părţi anticipează,totuşi,un ”compromis istoric”: când,din pricina implicării politice,don Camillo este mutat disciplinar,el ia trenul dintr-o gară pustie,dar la următoarea staţie îl aşteaptă întreg satul comunist în frunte cu Peppone,să îi ureze viaţă tihnită. Preotul ”bolsevic” şi primarul credincios sunt priviţi cu egală simpatie şi înţelegere de cineast,mereu împreună şi mereu adversari,oglindă a aceleiaşi societăţi scindate.

Read More

La mulţi ani!

Vladimir Găitan (n. la 2 februarie1947, Suceava) este actor român, absolvent al Institutului de Teatru şi Arta Cinematografică, clasa prof. George Carabin şi Elena Negreanu. Vladimir Găitan a debutat în cinematografie pe vremea când era încă student, în "Reconstituirea", în regia lui Lucian Pintilie.

Odată făcut acest pas, a devenit unul dintre cei mai solicitaţi actori, jucând în producţii precum "Ultima noapte de dragoste" (1979), "Duelul" (1981), "Năpasta" (1982), "Întunecare" (1985), "Oglinda" (1993), "Omul zilei" (1997), "15" (2005), "Femeia visurilor" (2005). După Revoluţie, Găitan a fost interesat de managementul instituţiilor culturale, iar în 2001 a devenit director al Teatrului Nottara.
A rămas toată viaţa fidel scenei Teatrului de Comedie, unde joacă şi în prezent. Iubeşte animalele, şi are ca hobby vânătoarea şi echitaţia.

În ultimii ani a activat în teatru, televiziune şi a ales şi varianta serialelor Tv. ( "Daria, iubirea mea", regia Alex Fotea & Sebastian Voinea, 2006, "Cu un pas înainte", regia Alex Berceanu sau "Inimă de ţigan", regia Alex Fotea & Iură Luncasu, 2007, "Pocker" în regia lui Tocilescu, ...).

Este căsătorit cu Tunde Găitan, au o fiică, Gloria, absolventă şi ea de UNATC şi un fiu, Alexandru care este manager la Londra.



"Visul meu era să urmez Geologia şi-mi plăcea ideea de a fi geolog, dar nu de laborator, ci cercetător, fiind pasionat de munte şi de drumeţii. Am dat examenul de admitere şi am picat „cu succes”. Târziu am aflat că aveam un dosar foarte prost. Tata fusese deţinut politic, iar copiii de deţinuţi nu aveau voie să urmeze facultăţi care „învârteau” secrete de stat, aşa cum era Geologia. Tata fusese închis din cauza unei decoraţii pe care a primit-o în urma luptelor care s-au dus pentru cucerirea oraşului Odessa din 1941. El a fost rănit în primele zile şi internat într-un spital românesc. După ocuparea Odessei, toţi militarii au fost decoraţi. Ulterior ocupării oraşului, acolo a fost aruncat în aer un comandament al armatei române. Represaliile au fost cumplite, dar tata nu avea cum să participe la ele din moment ce era internat. Cert este că acea decoraţie a fost văzută de cineva în pieptul tatălui meu, într-o fotografie, şi a fost reclamat. Aşa a ajuns deţinut politic, iar din momentul acela viaţa mamei mele s-a putut compara cu cea a Vitoriei Lipan din „Baltagul”. S-a chinuit să ne crească singură cinci ani, ascunzându-ne adevărul, ca să nu suferim. Noi ştiam că tata e plecat la facultate şi o întrebam mereu când se întoarce. Lacrimile îi şiroiau pe obraji şi nu mai ştia ce să ne spună. A făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l scoată din închisoare. Vânduse toată mobila ca să meargă la procese. După aproximativ patru ani şi jumătate a reuşit să găsească în nişte arhive actele de spitalizare, care au dovedit că tata nu a avut cum să ia parte de pe patul de spital la execuţia evreilor din Odessa. După cinci ani de detenţie a venit de acolo speriat, un om terminat, o epavă."

Read More

"Doamne, dacă-mi eşti prieten...

   La mulţi ani !

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.


Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.



Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.

Read More