Radu Paraschivescu a publicat, de curînd, la Editura Humanitas, un nou volum de „perle” româneşti („Noi vorbim, nu gîndim”). Se citeşte, ca şi celelalte, pe nerăsuflate, printre hohote de rîs şi crize de depresie.Ilaritatea e, pînă la urmă, păguboasă, pentru că aduce în discuţie calitatea intelectuală reală a vedetelor politice, sportive, gazetăreşti şi „artistice”, care defilează pe scena noastră publică şi care, la o adică, ne hotărăsc soarta sau ne strică viaţa şi copiii, oferind „modele” de succes irespirabile. Victima supremă este însă limba română, pe care toţi au aerul că o iubesc pătimaş, patriotic, cînd, în realitate, nu pierd nicio ocazie să abuzeze de ea, să o desfigureze, să o batjocorească. Simpla lectură a textelor ne-ar putea dispensa de orice comentariu. Dar după ce veselia amară a „degustării” a trecut, nu poţi să nu te întrebi cum se explică inflaţia ameţitoare a vorbelor „proaste”, rostite de „personalităţile” care defilează, zi de zi, dinaintea stuporii noastre.
E vorba, mai întîi, de o atitudine dizgraţios neglijentă faţă de actul însuşi al vorbirii. Vorbitul e practicat cu o spontaneitate rudimentară, cu un soi de „naturaleţe” care nu obligă la niciun fel de rigoare şi nu are a respecta nici o regulă. Vorbeşti „cum îţi vine la gură”, vorbeşti „în bobote”, „vorbeşte gura fără tine”, pălăvrăgeşti ignar şi cu tupeu, ca unul care îşi tratează limba maternă ca pe o slujnică netrebnică, bună la toate şi la nimic. Un al doilea fenomen este omogenizarea pernicioasă a limbajului în genere. Vorbim la fel şi pe stradă şi în clasă, şi între prieteni şi în familie, şi la televizor şi la club. Principii de tipul ”comportament diferenţiat”, ”respect”, ”adecvare la interlocutor şi la situaţie”, ”pudoare”, ”modularea tonului şi a gesticulaţiei” sunt socotite desuete, producătoare de inautenticitate, modalităţi ”reacţionare” de a submina ”egalitatea” dintre oameni, ”libertatea” fiecăruia de a se purta ”sincer”, de se mişca prin lume ”cool”, fără inhibiţii, fără ştaif de protocol.
Aşa se face că, în tezele de Bacalaureat apar expresii ca „super gagiu” (despre Hyperion), „îmi place dl Goe fiindcă e beton”, „i-a dat-o la temelie” etc. Sau că un cunoscut politician se trezeşte spunînd: „Mr. Geoană, I fuck you!”, iar o vedetă de „showbiz” – în plin discurs televizat – sfătuieşte femeile să fie „aranjate, cochetate şi întotdeauna bărbierite la ascuţitoare…”.
Am încercat, la un moment dat să clasez pe categorii tonele de bezmeticii logice, lexicale, sintactice ale volumului lui Radu Paraschivescu. E aproape imposibil. Uneori avem de a face cu necunoaşterea pură şi simplă a limbii române, alteori cu vicii gramaticale de curs primar, alteori, în fine, cu grave forme de incultură sau cu mecanisme celebrale inanalizabile. Am putea oare – m-am întrebat – să dezvoltăm, pe baza citatelor antologate, o analitică a prostiei omeneşti? Nu prea. Prostia apare ca o categorie schematică, dacă o comparăm cu „imaginaţia” nesfîrşită a oralităţii derapante, amuţitoare, imprevizibile a unora dintre liderii şi vedetele ”divertismentului” autohton.
Ceea ce e sigur este că prăbuşirea catastrofală a grijii pentru cuvîntul rostit sau scris are, din păcate, de a face cu prăbuşirea şcolii, cu nivelul, uneori inadmisibil, al profesorilor, cu „emanciparea” vicioasă a elevilor, cu tristele lacune ale legislaţiei din învăţămînt. Avem de reflectat, de asemenea, la picajul - ireversibil? – al unei „instituţii” care a constituit un instrument esenţial al educaţiei tradiţionale: instituţia lecturii. Se citeşte din ce în ce mai puţin, ceea ce nu induce doar, cum se crede, un deficit de ”informaţie”. Cititul nu e doar acumulare de cunoştiinţe. Este ”exerciţiu”, antrenament al unor facultăţi de care viaţa spirituală a fiecăruia depinde în chip nemijlocit: atenţia, răbdarea, puterea de concentrare, permeabilitatea emoţională, deschiderea spre alteritate, ”curăţenia” intelectuală. Cine nu (mai) citeşte ajunge să vorbească şi să gîndească şleampăt, să iasă în public neîngrijit, nespălat, indecent, rău mirositor.
Moda ”mersului la sală”, a ”trasului de fiare” a înlocuit cu totul necesitatea ”gimnasticii” mentale, a disciplinei sufleteşti, a grijii pentru ceea ce constituie esenţa omenescului: mens sana. Cititul a ajuns chiar să fie perceput ca o sminteală periculoasă. Vorba lui Dumitru Dragomir: ”Citeşti azi, citeşti mîine, citeşti poimîine, te apucă pandaliile fratele meu!”. Aşa se ajunge la delirul consemnat de Radu Paraschivescu în cărţile sale, la destructurarea ţării româneşti, prin batjocorirea limbii române.
Unii ar putea crede că Radu Paraschivescu şi-a făcut un hobby frivol din colecţionarea deşeurilor lingvistice ale ambianţei autohtone. Că tot ce vrea este să ne amuze. Nimic mai neadevărat. Radu Paraschivescu face o igienică operaţiune de avertizare: trage alarma. Dovada e că, dincolo de pasiunea lui de „colecţionar” ironic, există şi o componentă terapeutică: în fiecare duminică, la ora 19.55, pe Digi 24, el propune telespectatorilor o ”pastilă de limbă”, o emisiune concisă şi revelatoare care corectează, răbdător, erorile curente în care ne complacem. Sper că audienţa acestei emisiuni e pe măsura meritelor ei. Şi visez s-o văd reluată pe toate canalele de televiziune, în speranţa unei însănătoşiri naţionale cu rezultate multiple, neaşteptate, la toate nivelele vieţii noastre comunitare. (Andrei Pleșu)
