" Mi se pare ca foarte multi oameni isi fac despre sinceritate o idee atat de putin clara, incat ajunge mai degraba o superstitie. Se spune: a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a nu maslui nimic, a te dechide de tot. Exact; dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "cand nu ascunzi nimic" celuilalt - ci cand nu ascunzi ceea ce se asteapta de la tine sa nu ascunzi. Este paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta se verifica nu prin tine, ci prin celalalt. Esti sincer numai cand spui ceea ce vrea si ceea ce se asteapta altul de la tine sa spui.
Daca marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una, nici alta - nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar daca ii marturisesti ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca ai avea alte lucruri de spus (de pilda, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca isi inchipuie o suma de lucruri care o departeaza de adevar si de, hai sa-i spunem, fericire) - atunci nu esti nici sincer, nici nesincer, esti nebun. "Sinceritatea" este o voluptate amara pe care o cauta fiecare dintre noi; amara pentru ca adesea ne face sa suferim; si totusi voluptate, pentru ca ni se descopera cele ce voim sa le aflam, si, mai ales, pentru ca ne satisface acea eterna sete de a vorbi de noi, de a constata ca existam (deoarece atragem atentia celorlalti), ca nu ne invartim intr-o lume nefavorabila (e ciudat cat de mult ne temem de o lume "defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi "sinceri"); de a ne verifica si justifica, intr-un cuvant, existenta. Vrem sa fie lumea sincera cu noi ca sa ne asiguram ca nu suntem singuri. Nimic nu da mai mult decat sinceritatea acea certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc; ca nu suntem singuri. De aceea, in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se cauta unul pe altul; tocmai pentru a anula acel inspaimantator sentiment al solitudinii, al izolarii definitive. Este si sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atatea altele.
Numai ca, asa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstitie a noastra, nu o realitate. Deoarece ni se cere sa spunem numai acele lucruri sau acele adevaruri pe care le asteapta tovarasul nostru. Esti cu desavarsire sincer nu cand spui tot ce gandesti - ci cand ghicesti perfect ce vrea celalalt sa afle de la tine. Daca spui altceva, esti nebun sau esti ridicol.
In fond, si sinceritatea participa la acea foarte complicata clasa de sentimente si orgolii care se numeste, in bloc, prietenie - si care, trebuie s-o recunoastem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viata. Si in prietenie se intampla acelasi lucru ca si in sinceritate: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Ca si in "sinceritate", in prietenie nu poti fi tu insuti. Esti iubit nu pentru tine - ci esti iubit pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel: toata lume face la fel...
Cred ca exista si altfel de sinceritati, dupa cum exista si altfel de prietenii. Cateva pilde de asemenea prietenii si sinceritati am avut prilejul sa le mentionam, atunci cand am scris despre ridicol. Este intotdeauna destinul marilor sinceritati si marilor prietenii sa para ridicole. Un om care iti da bani la nevoie este "un bun prieten". Altul, care iti spune ca nu exista nevoie, ca nu exista toate aceste complicatii cu bogatie si saracie, ca rostul omului depaseste simpla fuga dupa bani, este un exaltat, un om ridicol.
Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Si inteleg prin "libertate" suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de se modifica, de a se compromite. Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa-i intovarasesti la cinematograf sau la vizite, sa-ti placa, in general, cele ce le plac si lor, sa gandesti, iarasi in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa voia sau dupa capriciul lor; iar tu faci la fel.
Daca insa intr-o zi vrei sa fii liber, si vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta ei de la tine sa faci - atunci nu mai esti un bun prieten; atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti. Cateodata esti tolerat; acesta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta... Prietenia cea mai incercata isi dezvaluie uneori ziduri de nestrabatut; parca ti-ar spune: "Pana aici te-am urmat, pana aici te-am lasat sa intri; de-acum, esti un caraghios, esti absurd, esti ridicol; nu te mai pot urma!" Incercam zilele trecute sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte - si am cunoscut inca o data tristetea de-a vedea cat de multe ziduri exista intre noi. Parca mi-ar fi spus: "draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!" Ei nu voiau sa simta ca ceea ce le apar lor prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Ei nu intelegeau ca s-ar putea discuta o asemenea problema, ca o puteau combate - dar nicidecum demite dispretuitori sau indiferenti. De multe ori mam intrebat ce-ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea; daca, de pilda, m-as converti la iudaism, sau la baptism, sau as deveni luptator la circ, sau campion de biliard; ceva, in sfarsit, care i-ar incomoda si i-ar nelinisti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa-mi inteleaga nebunia. M-ar decreta pur si simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lasa cu desavarsire singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu inseamna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.
O prietenie nu se verifica in asa numitele "ceasuri-grele" ale vietii. O prietenie se verifica numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta un prieten in nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l incuraja cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar care poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om, iar nu un simplu manechin.
Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ni-e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam pe cat ar trebui, dar si luam cu mult mai putin decat ni se ofera... "
sursa : Mircea Eliade - Oceanografie
