La mulți ani!

"A pune ordine în conceptele fundamentale ale vieţii nu este o chestiune de pedanterie, ci un mod de-a face periodic curat în ograda minţii şi a vieţii tale."

"Dincolo de uşa interzisă clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot de acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă."


Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, narat și după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune. În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.

Read More

Speranța. Ce s-a câștigat când ceva s-a pierdut aproape definitiv.

Mizeriile campaniei electorale (și au fost destule, cam toate numai din partea PSD – de la pomeni electorale la amenințări cu moartea) arată ce am pierdut aproape definitiv – anume speranța într-o recâștigare a onorabilității clasei politice. În ipoteza în care va câștiga, lui Klaus Iohannis îi va fi teribil de greu să imprime celorlalte câteva sute de politicieni stilul lui reținut & decent, concretizat azi în incredibila formulă: „Decât să fiu mârlan, mai bine pierd alegerile!”. E „incredibilă” nu doar din cauza calității așa-zicând estetice a acestei formule succinte & memorabile, ci fiindcă de decenii bune nu s-a mai auzit ceva comparabil în politica noastră. Cel puțin de la Coposu încoace, stilul politicii noastre a fost unul imprecativ & buruienos, în care măsura unui politician era dată de raportul dintre cantitatea de vorbe și cea de insulte deversate pe minut. Victor Ponta e produsul ultim & de vârf al acestei tipologii.

Ca să fim corecți, nu doar politicienii au contribuit la această aproape definitivă alunecare în fosa septică a politicii & politicienilor noștri. Acele concrețiuni de jurnaliști acumulate în studiourile A3, RTV, OTV etc. au contribuit și ele din plin la asta. Când un jurnalist îi spune unui politician care-l acuză că-i mercenar „mercenar e mă-ta!”, cum a făcut ieri Mugur Ciuvică, punându-l pe dl Calimente în neașteptata postură de underdog al unei dispute buruienoase, e clar că și jurnalistica noastră e cu un picior în numita fosă. Mai salvează onoarea câteva zeci de jurnaliști admirabili, de la Vlad Mixich la Dan Tapalagă și de la Moise Guran la Luca Niculescu, care fac atmosfera încă respirabilă.

Însă nu despre această pierdere vreau să scriu aici – ci despre ceea ce, cu totul neașteptat, a adus politica ultimilor ani. Când nu mai era aproape nici o speranță pentru asta, am câștigat o extraordinară reactivitate la politic a tinerilor. După două decenii în care scena politică era tot ce putea fi mai străin de interesul lor, iată că, peste noapte parcă, politica a devenit cool. Se merge la protest cu pasiune, se discută politică pe holurile facultății cu pasiune, se postează pătimaș pe Facebook – totul în asemenea măsură, încât orice încercare sistematică de a infiltra & controla massele de protestatari a eșuat definitiv, iar guvernul n-a găsit altă modalitate mai inteligentă & eficace de a neutraliza studenții ostili înaintea alegerilor decât încercarea de a-i trimite într-o vacanță forțată. (Tot e bine – altcândva i-ar fi trimis la Canal.) Nu va reuși nici stratagema asta, îi asigur dinainte.

Asta s-a câștigat atunci când ceva s-a pierdut, cum spune vorba aproape clasică. Atunci când nervul moral al politicienilor noștri s-a atrofiat aproape complet, s-a inervat nervul politic (& a priori moral) al tinerilor. Vă aduceți aminte acele discursuri îndurerate în care eram asigurați că Facebook-ul, Internetul, televiziunea, toate aceste deghizamente ale unui diavol IT, vor sfârși prin a-i anestezia & lobotomiza complet? Ei bine, iată-i făcuți vii & coezivi tocmai de aceste tehnologii & de noile media. Atât de admirabili sunt, încât PSD a pierdut deja – nici un partid nu-i va putea controla, nici o ademenire nu-i va putea amăgi, nici o injecție de cinism nu le va putea amorți nervul acesta. E unul dintre cele mai entuziasmante lucruri din ultimul deceniu – la fel de salutar ca revoluția din Justiție, din punctul meu de vedere.

Nu doar PSD, de altfel, ci orice partid va fi responsabilizat de presiunea lor constantă. Am convingerea că mișcările lor de protest vor deveni o obișnuință, cam ca în Occident. Mi se părea aproape cinic când, student fiind, îi vedeam pe studenții occidentali protestând pentru chestiuni pe care eu le găseam fleacuri; astea nu-s probleme reale, îmi spuneam, precum ale noastre, pentru așa ceva nu merită protestat. Abia târziu am înțeles că tocmai protestele lor pentru fleacuri făceau să nu se ajungă la abominațiunile de la noi. Și atunci mi-au apărut deodată admirabili. Precum studenții noștri de azi.

Sunt eu însumi tânăr, firește – dar deja cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă decât tinerii aceștia admirabili despre care vorbesc. La vârsta lor, generația mea era mult mai bătrână & inerțială decât ei – noi eram convinși deja că aproape nimic nu mai e posibil. Ei cred, pe câte îmi pot da seama, că aproape totul e posibil. Și se prea poate, ne spunem toți azi, să aibă dreptate. Grație lor, am recâștigat Speranța. Dragă generație foarte tânără, generația încă tânără îți e recunoscătoare. (Radu Vancu)

Read More

Încrederea este pentru cei săraci!

Încrederea este moneda de schimb pentru speranţa românului de rînd. O dată la patru ani, cursul acesteia creşte vertiginos, înainte de scrutinul electoral, şi scade abrupt, odată cu îndepărtarea de momentul desemnării guvernului. Din perspectiva evoluţiei încrederii de care se bucură, Guvernul Ponta face excepţie de la regulă. Pentru mine nu există Guvernul Ponta 1, 2, 3 sau cîte or mai fi (dacă or mai fi, de vreme ce titularul se pregăteşte de prezidenţiale). Există doar un singur Guvern Ponta, beneficiarul unei imunităţi crescute la atenuarea încrederii votanţilor. Alegerile din decembrie 2012 au prins Guvernul Ponta în funcţie, deja de opt luni, iar alegerile prezidenţiale din 2014 îl găsesc în poziţia de invidiat (politic) de a-şi conserva procentul de încredere cîştigător.
Cum reuşeşte această performanţă? Simplu. Dînd din ceea ce nu are! Adică ceea ce face de la momentul învestirii, în luna mai 2012.
Pentru cine nu îşi pune problema că un guvern nu produce bani şi, ca să-i dea trebuie să ia de la cineva (sau de undeva), încrederea nu poate fi erodată.

Adăugînd amnezia funciară a românului la reţeta succesului politic, Guvernul Ponta a marşat fără reţinere la varianta de creştere rapidă şi facilă a veniturilor statului prin majorarea accizelor la carburanţi (cu acordul FMI-ului, acest paravan ideal pentru lăcomia guvernanţilor, indiferent de titulatură, dar hulit, pe rînd, de cei aflaţi în opoziţie). Teoria spune că, dacă ai suficientă putere de a da, ai şi suficientă putere pentru a lua. Iar guvernul aşa procedează. Faptul că ia discreţionar şi dă la fel nu se vede în nici un sondaj de opinie. Se regăseşte într-un indicator de performanţă al ANAF pe care premierul se tot străduie să-l bage sub preş: veniturile statului. La încasări de 32% din PIB, deficitul bugetar se încăpăţînează să fie, anual, cu două miliarde de euro mai mic decît cheltuielile antamate la fiecare nouă proiecţie bugetară.

Reîntregiri de salarii la stat şi pensii, plus indexări, premianţi întîi la creştrea PIB în Europa, explozie a exporturilor şi a producţiei agricole, dublarea sumelor atrase din fondurile europene, inflaţie minimă record, presiune pe scăderea dobînzilor bancare etc. Prea multe lucruri bune li se întîmplă României şi românilor, pentru a mai discuta despre contradicţii – cum ar fi scăderea consumului. Darămite să mai fie readuse pe tapet subiectele: clientelism, corupţie, furt, risipă şi altele din categoria celor ce periclitează ţintele de deficit bugetar şi diluează ponderea veniturilor colectate în PIB.

Se mai întîmplă, însă, ca mici accidente să mai deturneze opinia publică de la imaginea pe care i-o proiectează guvernul. Din cînd în cînd, apare un neofit în chestiuni de gospodărire bugetară şi face greşeli de exprimare traduse, ulterior, de premier. Un exemplu a fost dat de consiliera ajunsă ministrul Finanţelor, după ce aceasta s-a confruntat cu incapacitatea românilor de a-şi plăti taxele. A publicat chiar şi un text moralizator despre evaziunea din piaţa imobiliară, la care a fost martor involuntar. Povestea specialistei care a găsit explicaţia găurilor negre din Buget abia după ce Guvernul i-a promis că îi decontează chiria a stîrnit deopotrivă admiraţie şi dezaprobare. Cei ce au admirat-o au şi promovat-o. Dar butada „Românii nu scapă de moarte, dar cu siguranţă scapă de impozite“ va face în mod cert o carieră mai lungă decît a absolventei de Harvard hotărîtă să seducă evazionistul român cu lecţii pilduitoare.

Prea uşor, românii sînt consideraţi evazionişti. Prea uşor, sînt catalogaţi drept leneşi şi neproductivi. Prea uşor, românii vorbesc despre români ca despre o subspecie: „Românii fac aia, românii dreg ailaltă…“
Românii au făcut ceea ce au (mai) avut de făcut! Şi-au dezvoltat capacitatea de a se adapta condiţiilor. Neîncrederea în administrarea banului public de către aleşi este „taxată“ prin neplata dărilor către stat. De undeva trebuie recuperată „atenţia“ dată doctorului, profesorului, poliţistului, inspectorului fiscal sau oricărui bugetar ce se consideră, la rîndul său, îndreptăţit să ceară sau să accepte şpagă!
Cînd evaziunea fiscală va fi privită şi ca un indicator al încrederii omului de rînd în clasa politică este posibil să se restructureze şi actul de guvernare. Atunci vor putea fi dezvoltate şi politici fiscale de tipul „carrot and stick“.

România evoluează în afara teoriilor economice, fie ele şi de la jumătatea veacului trecut. Deocamdată, principiul după care funcţionează Guvernul Ponta (fără a reprezenta vreo particularitate în materie de guvernare, din 1990 încoace) este cel enunţat cu mai bine de un secol în urmă, de un scriitor, şi nu de un economist. Mark Twain spunea: „We have the best government that money can buy.“ Iar asta o ştiu cel mai bine cei ce nu îşi permit să aibă „încredere“ pentru că ei trăiesc din „certitudini“.  Încrederea este pentru săraci!....

autor : George Vulcănescu jurnalist economic
sursa : dilemaveche.ro

Read More

Gânduri de seară..........

Nu-i adevărată povestea că oamenii au
descoperit focul lovind două pietre!
Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mâinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
când vulturii coboară în noi
şi ne temem. (Octavian Paler)

Read More

"Ochii lui mari şi albaştri impuneau respect"!

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Șimleu Silvaniei — d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost  om politic, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național-Țărănesc, deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.
Iuliu Maniu s-a născut în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Clara Maniu a decedat în data de 29 iulie 1929. Înmormântarea ei a fost oficiată la Bădăcin de episcopul Iuliu Hossu.
Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, mitropolia din Blaj (1898-1915).

Și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată că membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat de Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad.
Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.
Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.
S-a opus înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, care dădea startul unipartidismului român. După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimul instalat la 6 septembrie 1940 și a celui postlegionar, deși ranchiuna acestuia împotriva liberalilor (partidul său fusese victima șicanelor electorale și terorii polițienești sub guvernarea liberală în anii '30) l-a făcut să ia în curte apărarea legionarilor acuzați atunci de asasinarea prim-ministrului liberal I.Gh.Duca.
În ultimul deceniu al vieții sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. Iuliu Maniu a fost ministru secretar de stat în guvernul Sănătescu (23 august 1944 - 4 noiembrie 1944). S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști, care acționanu astfel într-o mai veche tradiție a fraudei electorale în România, căci guvernele liberale din perioada precomunistă au apelat și ele adesea la astfel de practici incorecte.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţa la 5 februarie 1953 la Sighet,.... directorul închisorii din Sighet telegrafia cifrat la Bucuresti: "s-a stins becul în camera nr...". Cadavrul său a fost  aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

 

Iuliu Maniu a fost una din cele mai puternice personalităţi ale vieţii politice româneşti, care a luptat în întreaga sa viaţă împotriva oricărei forme de dictatură, de asuprire şi de încălcare a valorilor democratice. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și a dorinței de libertate.


Corneliu Coposu : „Nu m-am despărţit niciodată de el, n-am lipsit de la nici o activitate desfăşurată de el; am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de 10 ani. În mod inevitabil am luat cunoştinţă de toate culisele politice şi diplomatice ale vieţii politice româneşti”.

Gabriel Ţepelea :  "Când eram copil la mine-n sat, la Borod, am auzit pentru prima oară de "iuliuman", aşa pricepuseră copiii că-l chema pe Maniu. Eu m-am înscris în PNŢ la 17 ani, când am terminat liceul la Oradea.
I se spunea "Sfinxul"  datorită impenetrabilităţii sale şi fiindcă avea nişte ochi mari şi albaştri, care impuneau respect. După ce am intrat în anturajul său mi-am dat seama că era un om foarte informat, calculat şi răbdător. Chiar şi cu cei foarte tineri vorbea cu dumneavoastră".

Read More

Gânduri de seară.........

În valuri albe mii de focuri
Plutesc – e drumul nesfârşit
Al robilor; din el se spune
Că după veacuri e ursit
Câte o stea să se desfacă
Şi, ridicându-se mai sus,
Alături de-altele să treacă
În lumea fără de apus.
O cale-a robilor se-ntinde
-Şi pe pământ, dar nu de foc,
Ci de-ntuneric – e convoiul
Atâtor vieţi făr' de noroc.
Şi printre ele câteodată
Se-opreşte soarta ca s-aleagă
Un suflet – stea chemată poate
S-aprindă raze-n lumea-ntreagă.


Purtând povara de durere,
Măcar atât s-aveţi şi voi,
Iloţi : un gând de mângâiere,
Că şi din robi se nasc eroi.  (Ovid Densusianu)

Read More

Gânduri de seară.............

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slabă lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par nimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii. (Mihai Eminescu)

Read More

Gânduri de seară...........

..... Cele patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută, încât le puteai auzi vorbind: Prima a spus: Eu sunt PACEA! Oricum, nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge. Flacăra s-a micşorat cu rapiditate şi s-a stins în întregime. A doua a spus: Eu sunt CREDINŢA! Dincolo de toate, eu nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu mai are nici un sens să mai stau aprinsă. Când a terminat de vorbit, o adiere blândă a stins-o. Cu tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul său: Eu sunt IUBIREA! Nu mai am forţa să stau aprinsă, oamenii mă dau deoparte şi nu-mi înţeleg importanţa. Ei uită să-i iubească chiar şi pe cei care le sunt aproape. Şi fără să mai aştepte, s-a stins. Deodată… Un copil intră în încăpere şi văzu trei lumânări stinse. -De ce nu ardeţi? Voi ar trebui să fiţi aprinse mereu! Spunând asta, copilul începu să plângă. Atunci, cea de-a patra lumânare a spus: Nu vă fie frică, atâta timp cât eu încă mai ard, le putem aprinde pe celelalte… Eu sunt SPERANŢA! Cu ochi strălucitori, copilul luă lumânarea speranţei şi le aprinse pe celelalte …!


„S-ar zice că, de la o vreme, competența noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană până la teoria catastrofei, de la „marginile” disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate) până la „culmile” ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am obținut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranță. Speranța ne apare, când vorbim astfel, ca o virtute condiționată. Adică o virtute care nu subzistă decât „cu motiv”, sau „în anumite condiții”. Dar este virtutea, în general, compatibilă cu determinismul conjuncturilor? E ca și cum ai spune: „sunt curajos numai dacă mi se dau garanții de imortalitate” sau „nu mai am nici un motiv să fiu bun”. A-ți piede speranța când circumstanțele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată și, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ți pierde speranța nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eșec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranței din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranței nu putem învinovăți pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezența unui duhovnic ….............

Definită corect, speranța nu are nimic de a face cu fericirea. Pentru cel căruia nu-i lipsește nimic, problema speranței nu se pune: ce vom mai ști despre speranță, în clipa când vom intra în Paradis? Absența speranței, poate fi, așadar, trăită în cheie nocturnă, ca disperare, și în cheie diurnă, ca speranță împlinită, ca suficiență a îndestulării. Prezența speranței, în schimb, e de negândit fără experiența simultană a lipsei, a precarității, a unei ambianțe dezesperante. Speranța e, în definitiv, un corelativ al carenței. Ea își dă întreaga măsură, sau cel puțin măsura ei de virtute creștină, când nici un „motiv” lumesc nu o mai justifică. Întrucât temeiul speranței (ca și al credinței) e exterior lumii contingente, nimic din lumea contingentă nu o poate disloca. Când speri, speri ca Avraam, „împotriva oricărei speranțe” (cf. Romani, 4, 18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranța nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curând felul omului credincios de a reacționa la ocultarea promisiunii: e o adecvare la rău. De aceea, speranța fără fisură e o virtute rară. Căci răul absolut, fără fisură, e și el rar. Există însă, uneori, o evidență a răului, o carnalitate a lui, care îi conferă o oarecare tentă de absolut și dă speranței adevărate șansa de a se manifesta. Speranța refuză să considere evidența răului drept realitate a răului. În plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice valoare de adevăr. Tot ce subminează speranța e fals. Numai ceea ce o întreține e adevărat. Mi se va spune că mă complac în abstracțiuni. Și că frigul de pildă, deși subminează speranța, nu e fals deloc! E tăios, substanțial, de nesuportat. Așa e. Dar speranța nu e o virtute nătângă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig, sau că frigul e bun. Ea își poate permite să bombăne, să fie prost-dispusă și, în orice caz, să dârdâie. A-ți păstra speranța în ciuda frigului nu e a te iluziona că frigul nu există. Continui să dârdâi, Dârdâi și speri! Omul care disperă e infinit mai nerealist. El face conexiuni enorme: din existența acută a frigului, el induce, de pildă, inexistența lui Dumnezeu sau lipsa de sens a vieții. Omul care speră ia frigul drept frig. Și socotește că ceea ce e esențial în alcătuirea sa omenească nu atârnă de această „rece” constatare …
(Andrei Pleșu - "Despre frumusețea uitată a vieții")

Read More

Gânduri de seară.....................

"Trebuie să te obişnuieşti să îi priveşti cu seninătate pe semenii tăi, pentru că, deşi umili, au întotdeuna ceva să te înveţe. Încearcă să îi zâmbeşti vieţii, pentru că aceasta te va iubi mereu, chiar şi atunci când nu vei mai fi.
Trebuie să priveşti cerul, să asculţi vântul lin prin păduri, iar noaptea trebuie să admiri stelele şi luna. Acestea sunt micile lucruri pe care trebuie să le înveţi. Pentru a te simţi bine şi a fi liniştit, trebuie să regăseşti pacea pierdută şi speranţa care ne aşteaptă dincolo de poartă.
Ştim totul despre noi, despre greşelile noastre, despre vinile noastre; ne vedem aşa cum suntem în realitate şi încercam să ne ajutăm pentru a deveni mai buni… Trebuie să încetezi să te mai îngrijorezi şi să te compătimeşti. Lasă vocea care te-a condus până aici să-ţi călăuzească paşii! Trebuie să parcurgi drumul de întoarcere cu pas uşor, să regăseşti contactul cu adevărata esenţă a fiinţei tale, să te înalţi deasupra evenimentelor. Învaţă să te detaşezi de realitatea care te înconjoară, şi încearcă să ai o inimă curată!...
Nu trebuie să fii trist; nu îngădui ca incertitudinile şi temerile să te doboare!
Nu-i lăsa pe alţii să-ţi judece slăbiciunile şi să le folosească pentru a te determina să faci compromisuri!
Nu-ţi vinde niciodată inima curată pentru o mână de cuvinte false; nu te renega nicicând pentru plăcerea de a fi considerat şi iubit!
Mergi de-a lungul câmpiei şi al văilor fermecate, şi, atunci când furtuna se va abate pe câmpurile de grâu, caută să te adăposteşti sub un copac mare!
Nu obosi niciodată să aştepţi, pentru că ziua cea mai frumoasă a vieţii tale poate veni mâine! Poartă-te precum copacii care aşteaptă primăvara ca să se umple de frunze şi flori!"

                                                                                 (Romano Battaglia – "O inimă curată")

Read More

Gânduri de seară........

"Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slabă lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par, nimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii." ( Mihai Eminescu)

Read More