Gânduri de seară...........

..... Cele patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută, încât le puteai auzi vorbind: Prima a spus: Eu sunt PACEA! Oricum, nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge. Flacăra s-a micşorat cu rapiditate şi s-a stins în întregime. A doua a spus: Eu sunt CREDINŢA! Dincolo de toate, eu nu mai sunt indispensabilă, aşa că nu mai are nici un sens să mai stau aprinsă. Când a terminat de vorbit, o adiere blândă a stins-o. Cu tristeţe, cea de-a treia lumânare a spus la rândul său: Eu sunt IUBIREA! Nu mai am forţa să stau aprinsă, oamenii mă dau deoparte şi nu-mi înţeleg importanţa. Ei uită să-i iubească chiar şi pe cei care le sunt aproape. Şi fără să mai aştepte, s-a stins. Deodată… Un copil intră în încăpere şi văzu trei lumânări stinse. -De ce nu ardeţi? Voi ar trebui să fiţi aprinse mereu! Spunând asta, copilul începu să plângă. Atunci, cea de-a patra lumânare a spus: Nu vă fie frică, atâta timp cât eu încă mai ard, le putem aprinde pe celelalte… Eu sunt SPERANŢA! Cu ochi strălucitori, copilul luă lumânarea speranţei şi le aprinse pe celelalte …!


„S-ar zice că, de la o vreme, competența noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană până la teoria catastrofei, de la „marginile” disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate) până la „culmile” ei (isterie, apostazie, resemnare bolnăvicioasă). Am obținut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranță. Speranța ne apare, când vorbim astfel, ca o virtute condiționată. Adică o virtute care nu subzistă decât „cu motiv”, sau „în anumite condiții”. Dar este virtutea, în general, compatibilă cu determinismul conjuncturilor? E ca și cum ai spune: „sunt curajos numai dacă mi se dau garanții de imortalitate” sau „nu mai am nici un motiv să fiu bun”. A-ți piede speranța când circumstanțele nu o mai motivează e a nu fi avut-o niciodată și, în orice caz, a nu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ți pierde speranța nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eșec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranței din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranței nu putem învinovăți pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezența unui duhovnic ….............

Definită corect, speranța nu are nimic de a face cu fericirea. Pentru cel căruia nu-i lipsește nimic, problema speranței nu se pune: ce vom mai ști despre speranță, în clipa când vom intra în Paradis? Absența speranței, poate fi, așadar, trăită în cheie nocturnă, ca disperare, și în cheie diurnă, ca speranță împlinită, ca suficiență a îndestulării. Prezența speranței, în schimb, e de negândit fără experiența simultană a lipsei, a precarității, a unei ambianțe dezesperante. Speranța e, în definitiv, un corelativ al carenței. Ea își dă întreaga măsură, sau cel puțin măsura ei de virtute creștină, când nici un „motiv” lumesc nu o mai justifică. Întrucât temeiul speranței (ca și al credinței) e exterior lumii contingente, nimic din lumea contingentă nu o poate disloca. Când speri, speri ca Avraam, „împotriva oricărei speranțe” (cf. Romani, 4, 18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranța nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curând felul omului credincios de a reacționa la ocultarea promisiunii: e o adecvare la rău. De aceea, speranța fără fisură e o virtute rară. Căci răul absolut, fără fisură, e și el rar. Există însă, uneori, o evidență a răului, o carnalitate a lui, care îi conferă o oarecare tentă de absolut și dă speranței adevărate șansa de a se manifesta. Speranța refuză să considere evidența răului drept realitate a răului. În plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice valoare de adevăr. Tot ce subminează speranța e fals. Numai ceea ce o întreține e adevărat. Mi se va spune că mă complac în abstracțiuni. Și că frigul de pildă, deși subminează speranța, nu e fals deloc! E tăios, substanțial, de nesuportat. Așa e. Dar speranța nu e o virtute nătângă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig, sau că frigul e bun. Ea își poate permite să bombăne, să fie prost-dispusă și, în orice caz, să dârdâie. A-ți păstra speranța în ciuda frigului nu e a te iluziona că frigul nu există. Continui să dârdâi, Dârdâi și speri! Omul care disperă e infinit mai nerealist. El face conexiuni enorme: din existența acută a frigului, el induce, de pildă, inexistența lui Dumnezeu sau lipsa de sens a vieții. Omul care speră ia frigul drept frig. Și socotește că ceea ce e esențial în alcătuirea sa omenească nu atârnă de această „rece” constatare …
(Andrei Pleșu - "Despre frumusețea uitată a vieții")

Posted in: frumuseteauitataavietii,gandurideseara,speranta,vioricacrainic