Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei odată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei”, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structură osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea – precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului –, au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei post-comunist cu mască democrată.
Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim”, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat”, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergură, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.
Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea – triada sacră a pragmaticii comuniste –, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum, se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei – paradoxală şi autopotenţată istoric – năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni pre-electorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!”, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara” era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în tot acest răstimp ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre” proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.
Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, odată cu „globalizarea”, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?
În urmă cu peste 20 de ani lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi”. Astăzi apelul la un „pas înapoi” nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.
După ce au trecut cu bine pe celălalt ţărm, lichelele noastre au ocupat cele mai importante instituţii ale statului şi punctele-cheie ale societăţii româneşti. Acest salt spectaculos dintr-un timp în altul al istoriei şi această potenţare a lichelei au fost făcute posibile prin indiferenţa, complezenţa, incultura politică și, astfel, acordul celor mai mulţi dintre noi. Ceilalţi, care atunci – și o vreme lungă apoi – au făcut figură de „apucaţi“ şi de intransigenţi, între timp au obosit. În momentele în care mă întreb asupra rostului zbaterii noastre de atunci, îmi spun totuşi că fără cuvintele care au încercat să schimbe ceva în starea lucrurilor, lumea în care ne aflăm ar fi arătat poate şi mai rău.»
După 1990, „lichelele noastre” n-au făcut decât să reitereze la scară exponențială, în climatul pe care-l ofereau acum „afacerile” pe o piață „liberă”, modelul care apăruse după preluarea puterii de către comuniști la sfârșitul anilor ᾽40: o mafie economică, subsecventă celei politice, pe ramificațiile căreia funcționa întreaga societate. În primii zece ani, la adăpostul lozincii „nu ne vindem țara”, au luat-o în exploatare proprie, împărțind-o bucată cu bucată, întreprindere cu întreprindere, resursă cu resursă. Au împărțit-o destul de pașnic, aproape frățește, pe „baronii”. Apoi, după 2000, au trecut, prin contracte cu statul și licitații măsluite, la parazitarea sistematică a banilor colectați de la populație sub formă de taxe, a bugetului, așadar. Sau, după 2007, a banilor proveniți din „fonduri europene”. S-au grupat în punctele economice cheie și în pozițiile instituționale care le permiteau perpetuarea raptului economic. Au devenit parlamentari, guvernanți, șefi de partide și, pentru a putea manipula în voie mentalul colectiv, proprietari de trusturi de presă." (Gabriel Liiceanu)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Va rog sa va spuneti parerea , fiecare parere conteaza , doar o singura rugaminte am pastrati limbajul decent , fara cuvinte urate injuraturi , instigare la rasism ,xenofobie si jignire a celui caruia va adresati ( vom modera doar aceste comentarii ),va multumesc si asteptam cu interes comentariile dumneavoastra. .