Cât de sfioasă creşte noaptea, pălind încet din scară-n scară
Şi câtă linişte se lasă; pe cer grămezile de stele
Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,
S-alege albă şi scânteie ca un ban nou într-o comoară.
Lângă habuz, leandrul fraged din când în când arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipă, când îşi reface-oglinda-n lună,
În loc de-o floare vede două cum tremurând se împreună
Ca două guri care se cată de mult să-şi dea o sărutare.
Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopţile de Sânziene,
Când crinii albi pornesc pe drumuri feriţi de orişice ispită,
Iar eu, păşindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită
Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Câmpiilor Elizeene.
În slavă, braţele-amîndouă le-nalţ atunci, şi-n noaptea clară
Îngenunchind, sărut pământul şi-i mulţumesc, simţind în mine
Nădejdea tinereţii mele, nădejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde şi scânteie ca un an nou într-o comoară.(Dimitrie Anghel)
