CATASTROFE MINIERE
CERTEJ 1971. (republicare)
Ne durăm existenţa la vreme de coşmar. Avem în faţa executivului un plagiator cum i se spune în lumea bună unui hoţ specializat pe furtul de valori spirituale, pentru că vedeţi Domniile Voastre, cititorii, în tagma furilor există şi alte specializări, cum ar fi, găinarii, cei ce se îndeletnicesc cu sustragerile mici, începând de la găini, gozarii cei ce s-au specializat pe furt şi desfacere de aur, geambaşii, cei ce operează la sustragerea, evident prin furt a animalelor mari, vite, cabaline, etc. Ei bine primul plagiator al patriei, cel ce are la mână, poliţia, jandarmeria, odată descoperit se ţine tare de scaun, mai mult, îl surprindem, pe vremea când socotea că nu va fi descoperit, condamnând cu mânie plagiatul unui oficial german, ca în momentul în care i s-au descoperit faptele, să pună în mişcare mecanismul guvernamental pentru a i se curăţa cv-ul, iar oameni fără conştiinţă care din scaune ministeriale să se arate dispuşi să-l albească pe sinistrul plagiator n-au întârziat să se arate. Îi amintim pe cei mai reprezentativi, miniştrii Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu, iar lista este departe de a fi fost epuizată.
Îl surprindem pe acelaşi V.V. P. exercitând profesia avocaţială în cârdăşie cu Dan Şova, un personaj care prin acte oficiale semnate a inventat zile de 28-30, 30 şi …, de ore, ciugulind bani severi de la stat prin pretinsă consultanţă juridică şi activităţi mărunte aferente acestei profesii. Iar pentru că afacerile le-au mers bine au hotărât să continue împreună, drept care de pe scaun prim-ministerial i-a oferit lui D.Ş. un portofoliu de ministru şi nu un minister oarecare, cât unul ce presupune analize şi soluţii de cea mai înaltă tehnicitate, Ministerul Marilor Proiecte. Oare dacă i se va pune lui D.Ş. un proiect de anvergură în braţe, sau chiar unul mititel, va înţelege ceva ? Evident că nu va înţelege nimic, şi atunci cum vor decurge treburile într-un minister în care ministrul să nu fie capabil să citească un proiect? Am făcut această digresiune pentru una din aventurile cu iz urât ale primului ministru.
În temă: tatăl ministrului Şova este căsătorit cu o avocată. Soţia tatălui a fost angajată pentru lucrări de avocatură de către S.C. Gold Corporation, societatea străină ce se luptă să obţină dreptul de a deschide exploatare minieră la Roşia Montană, un proiect controversat ce a scos România în stradă. Cei de la RMGC (sigla numitei societăţi) au apelat la serviciile avocatei Şova nu atât pentru performanţe profesionale, deşi acestea există, cât pentru acces prin fiul vitreg la „pretinul” acestuia, vremelnic prim ministru al unei ţări în derivă. În condiţiile în care opinia publică , aproape generalizată este împotriva deschiderii exploatării de la Roşia Montană de către firma în discuţie se recurge la o mişcare şmecherească. Primul ministru, fără a-şi consulta aliaţii, procedează la o măsură ocultă. Temător că i se vor sparge oalele în cap, nu aprobă deschiderea lucrărilor de exploatare, cu toate că o astfel de măsură era de competenţă guvernamentală, ordonă introducerea în parlament al unui proiect de lege prin care camerele reunite să transforme proiectul în lege iar beneficiarul R.M.G.C să deschidă lucrările miniere dorite. În conjunctura în care soţia tatălui ministrului de implementare a unor mari proiecte pe care nici măcar să le răsfoiască nu este în stare, a fost şi posibil mai este stipendiată, fie pe faţă fie ocultat, de către beneficiarul lucrărilor, s-a pus un sever semn de întrebare: cât din decizia primului ministru s-a luat la insistenţa şi presiunile ministrului Şova, pe linia soţie de tătic şi „prietin” de prim ministru şi dacă pe această conjunctură relaţională n-au curs bani negri? Evident că la această întrebare nu se va putea răspunde, înainte de producerea vreunui accident privind relaţiile, bi sau tripartite dintre cei aflaţi sub lupă.
Rezistenţa opiniei publice privind deschiderea lucrărilor miniere la Roşia Montană este motivată , pe de o parte de conservarea siturilor arheologice miniere din zonă, cunoscute fiind galeriile deschise încă din timpul ocupaţiei romane, şi dorinţa generalizată ca acestea să fie declarate zonă protejată de către UNESCO, iar pe de altă parte pentru evitarea unor catastrofe miniere, datorită utilizării cianurilor în procesele de preparare a minereului precum şi producerea de calamităţi prin spargerea digurilor de la iazurile de decantare ce ar avea ca efect distrugerea mediului în întreaga zonă datorită acoperirii cu nămolurile stocate în iazuri. Iar pentru că producerea unor catastrofe miniere trebuie luată în calcul, în special la o exploatare minieră de proporţii fără echivalent în România, propunem în cele ce urmează devoalarea unui trist eveniment minier:
CERTEJ – 1971: În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1971 s-a produs unul din cele mai grave evenimente minere din istoria mineritului românesc. Digul iazului de decantare al complexului minier Certej s-a spart, iar cartierul muncitoresc şi locuinţe particulare au devenit albie majoră pentru 300.000 metrii cubi de nămol rezultat din prelucrarea minereului aurifer care a distrus şi ucis tot ce i-a stat în cale. Nămolul scăpat dintre diguri a ras de pe faţa pământului şase blocuri muncitoreşti, un cămin de nefamilişti, o instalaţie de bowling, şi 20 de gospodării ale localnicilor. Pe lângă inventarul amintit mai sus, torentul de nămol a ucis 89 de oameni şi a rănit 76, în condiţiile în care localnicii au acuzat şi acuză că s-au pierdut mult mai multe vieţi însă autorităţile timpului au fost preocupate de minimalizarea evenimentului iar pe cale de consecinţă au împiedecat răspândirea veştii producerii acestui cumplit eveniment. Cum în acel timp, muncile murdare, şi sezonierele agricole la vremea grevei tăcute a ţărănimii care n-a mai suportat exploatarea sălbatică la care era supusă de dictatură şi întrucât din zilele muncă la CAP nu se alegeau cu aproape nimic nu s-a mai arătat interesată să presteze muncă pe ogoare drept care n-a mai ieşit pe câmp, expunând agricultura la faliment, situaţie în care munca refuzată de ţărănime a fost substituită cu prestaţii ale militarilor, ale elevilor, ale funcţionarilor, şi a muncitorilor din uzine şi fabrici. În situaţia crizei de la Certej, impunându-se căutarea şi colectarea grabnică a cadavrelor şi igienizarea zonei s-a recurs tot la mâna de lucru militară. Dacă forţa de izbire a torentului de nămol a distrus edificii etajate, ghizdurile fântânilor din zona albiei majore au fost piedici minore a capacităţii distructive a vâltorii, astfel că sub luciul de nămol rămas la suprafaţă au rămas guri de fântâni a căror prezenţă nu putea fi determinată de căutătorii de cadavre, un număr de cinci militari au călcat, scufundându-se fără şanse de scăpare în fântânile înămolite unde şi-au pierdut viaţa.
Inventariem pe seama autorităţilor timpului două crime majore comise prin măsurile post catastrofă:
Prima:Neangajarea răspunderii persoanelor vinovate de producerea catastrofei. Ancheta privind producerea evenimentului a durat doi ani şi s-a soldat cu o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Soluţia procurorilor o redăm astfel cum o prezintă cotidianul Adevărul din 30 octombrie 2013 sub semnătura lui Daniel Guţă: „Nu se poate reţine vinovăţia vreunei persoane, lipsind răspunderea penală pentru această faptă.” Concluzia procurorilor distonează cu concluziile comisiei de cercetare a tragicului eveniment, care dau drept cauză a producerii catastrofei: „ … pierderea în timp a stabilităţii masivului de steril pe una dintre laturi, din cauza „creşterii peste limita critică în înălţime.” O simplă judecată de valoare ne pune în situaţia să constatăm că răspunderea aparţinea: celui sau celor care n-au vegheat să nu se depăşească limita critică în înălţime a haldei de steril. Aparţinea în egală măsură celor care n-au scos din funcţiune halda în momentul în care aceasta a ajuns la limita critică.
Vinovăţia aparţinea de asemenea celor care au aprobat planurile locale de urbanism. Vinovaţi de producerea catastrofei sunt, în parte, şi cei care au declarat intravilanul local cu capacitate de a deveni „albie majoră” în cazul ruperii digurilor, drept zonă construibilă şi au aprobat ca în posibila albie majoră să se construiască edificii sociale. Aceştia trebuiau să răspundă atât de producerea daunelor materiale cât şi în privinţa pierderilor de vieţi şi a rănirii unei mari părţi din supravieţuitori. Vinovaţi au fost şi proiectanţii şi constructorii iazului de decantare pentru omisiunea de a dispune expropierea celor douăzeci de gospodării personale aflate în zona albiei majore.
Neinculparea vinovaţilor în stabilirea vinovăţiei producerii catastrofei nu o punem pe seama procurorilor, în condiţiile în care cazuistica producerii şi cauzele producerii catastrofei s-a închis cu mâna lor. Cel care scrie aceste rânduri a îndeplinit însărcinări de procuror sub dictatură şi ca o consecinţă dă garanţii cititorilor că profesia de procuror nu se putea îndeplini după lege şi după nivelul de conştiinţă a profesionistului procuror. Justiţia în întregul său era o „justiţie de clasă”, respectiv trebuia indusă pe canalele fixate de către partid. Ingerinţa oamenilor fără cultură şi conştiinţă ce formau activul de partid, direcţionau actul de justiţie după criterii proletcultiste, malformându-l. Credem că oprirea măsurilor de stabilire a vinovăţiei şi vinovaţilor s-a produs la ordinul activului de partid pentru care 89 de vieţi nu însemna nimic raportat la interesul ca evenimentul catastrofal să nu răzbată cu multe amănunte la opinia publică internă şi să nu poată fi preluat pentru discutare la adevărata lui proporţie de către media internaţională.
A doua crimă: Vizează pierderea celor cinci vieţi ale militarilor înghiţiţi de nămolul din fântânile înămolite. Spuneam că copii ţării chemaţi sub arme erau utilizaţi de către dictatură drept subiecţi de execuţie a muncilor murdare şi al celor în raport cu care populaţia civilă refuza sau întârzia să se angajeze. În situaţia catastrofei de la Certej în vederea căutării cadavrelor şi a asanării zonei asupra căreia s-a produs accidentul au fost implicaţi tineri la 18-20 de ani ce prin forţa vârstei trebuiau să-şi satisfacă o obligaţie civică de îndeplinire a serviciului militar obligatoriu. Era inadmisibilă implicarea acestora iar pierderea celor cinci vieţi omeneşti este imputabilă, inclusiv penal celor care i-au angajat în această corvoadă. Şi asta pentru că:
Un tânăr la 18-20 de ani nu dispune de disciplina muncii, nu are experienţa îndeplinirii unor activităţi ce presupun efort fizic, şi expuneri la pericol, precum un bărbat matur şi cu experienţă în muncă. Căutarea de cadavre pe un câmp înămolit, un câmp ce ascundea pericolele la care ne-am referit, presupunea o disciplină din cale afară de bine pusă la punct. Presupunea instructaje de specialitate ce este îndoielnic că s-au făcut. Ofiţerul, plutonierul sau sergentul coordonator al militarilor obligaţi la căutare de cadavre şi asanarea unui teritoriu marcat de o catastrofă, le ştia pe alea cu „drepţi”, „pe loc repaus”, şi celelalte năzdrăvănii ale pregătirii militare, dar erau în totală necunoştiinţă de cauză privitor la activităţile ce erau aşezaţi să le presteze în situaţia de forţă majoră determinată de evenimentul miner respectiv.
Industria minieră a cheltuit sume fabuloase prin plata de sporuri minerilor specializaţi ca salvatori. În condiţiile în care pe plan social existau cohorte de specialişti pentru activităţi de salvare, detaşamente miniere plătite pentru astfel de eforturi, se impunea detaşarea unor astfel de echipe şi nu folosirea unor copii necopţi precum erau militarii, bărbaţi în devenire privitor la care nu se putea atunci sconta când vor primii certificat de devenire întru bărbăţie, atestat ce se dobândeşte după ceva perioade rodnice de prestaţii prin muncă.
Am pus în pagină acest eveniment miner pentru a se vedea gradul de expunere la pericole ce pot fi determinate de activitatea minieră, şi nu în ultimul rând să accentuăm şi să atragem atenţia asupra modului ireproşabil în care a funcţionat, atât opinia publică naţională cât şi protestele de peste hotare, mulţimile care au intuit pe de o parte pericolele iar pe de altă parte modul grav de afectare a mediului şi nevoia de a oferi respect siturilor arheologice ce se impun a fi păstrate pentru calitatea lor de file de istorie, pentru faptul că ele vorbesc despre modul în care s-a realizat efortul uman pe scară milenară. Ne-am început demersul cu prezentarea unui personaj, omul care a încăput în fruntea executivului şi demersurile sale aventuriste, dacă s-au produs doar din prostie, sau interes dacă s-ar dovedi că ar fi fost motivate de câştiguri pecuniare. Evenimentele generate de punctul fierbinte al Apusenilor, Roşia Montană, dovedeşte plenar că ţara este rău gospodărită, că a încăput pe mâinile unor grupuri de interese fără expertiză economică de conducere şi că sub mâna acestora totul se prăbuşeşte.
12 noiembrie 2013
CERTEJ 1971. (republicare)
Ne durăm existenţa la vreme de coşmar. Avem în faţa executivului un plagiator cum i se spune în lumea bună unui hoţ specializat pe furtul de valori spirituale, pentru că vedeţi Domniile Voastre, cititorii, în tagma furilor există şi alte specializări, cum ar fi, găinarii, cei ce se îndeletnicesc cu sustragerile mici, începând de la găini, gozarii cei ce s-au specializat pe furt şi desfacere de aur, geambaşii, cei ce operează la sustragerea, evident prin furt a animalelor mari, vite, cabaline, etc. Ei bine primul plagiator al patriei, cel ce are la mână, poliţia, jandarmeria, odată descoperit se ţine tare de scaun, mai mult, îl surprindem, pe vremea când socotea că nu va fi descoperit, condamnând cu mânie plagiatul unui oficial german, ca în momentul în care i s-au descoperit faptele, să pună în mişcare mecanismul guvernamental pentru a i se curăţa cv-ul, iar oameni fără conştiinţă care din scaune ministeriale să se arate dispuşi să-l albească pe sinistrul plagiator n-au întârziat să se arate. Îi amintim pe cei mai reprezentativi, miniştrii Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu, iar lista este departe de a fi fost epuizată.
Îl surprindem pe acelaşi V.V. P. exercitând profesia avocaţială în cârdăşie cu Dan Şova, un personaj care prin acte oficiale semnate a inventat zile de 28-30, 30 şi …, de ore, ciugulind bani severi de la stat prin pretinsă consultanţă juridică şi activităţi mărunte aferente acestei profesii. Iar pentru că afacerile le-au mers bine au hotărât să continue împreună, drept care de pe scaun prim-ministerial i-a oferit lui D.Ş. un portofoliu de ministru şi nu un minister oarecare, cât unul ce presupune analize şi soluţii de cea mai înaltă tehnicitate, Ministerul Marilor Proiecte. Oare dacă i se va pune lui D.Ş. un proiect de anvergură în braţe, sau chiar unul mititel, va înţelege ceva ? Evident că nu va înţelege nimic, şi atunci cum vor decurge treburile într-un minister în care ministrul să nu fie capabil să citească un proiect? Am făcut această digresiune pentru una din aventurile cu iz urât ale primului ministru.
În temă: tatăl ministrului Şova este căsătorit cu o avocată. Soţia tatălui a fost angajată pentru lucrări de avocatură de către S.C. Gold Corporation, societatea străină ce se luptă să obţină dreptul de a deschide exploatare minieră la Roşia Montană, un proiect controversat ce a scos România în stradă. Cei de la RMGC (sigla numitei societăţi) au apelat la serviciile avocatei Şova nu atât pentru performanţe profesionale, deşi acestea există, cât pentru acces prin fiul vitreg la „pretinul” acestuia, vremelnic prim ministru al unei ţări în derivă. În condiţiile în care opinia publică , aproape generalizată este împotriva deschiderii exploatării de la Roşia Montană de către firma în discuţie se recurge la o mişcare şmecherească. Primul ministru, fără a-şi consulta aliaţii, procedează la o măsură ocultă. Temător că i se vor sparge oalele în cap, nu aprobă deschiderea lucrărilor de exploatare, cu toate că o astfel de măsură era de competenţă guvernamentală, ordonă introducerea în parlament al unui proiect de lege prin care camerele reunite să transforme proiectul în lege iar beneficiarul R.M.G.C să deschidă lucrările miniere dorite. În conjunctura în care soţia tatălui ministrului de implementare a unor mari proiecte pe care nici măcar să le răsfoiască nu este în stare, a fost şi posibil mai este stipendiată, fie pe faţă fie ocultat, de către beneficiarul lucrărilor, s-a pus un sever semn de întrebare: cât din decizia primului ministru s-a luat la insistenţa şi presiunile ministrului Şova, pe linia soţie de tătic şi „prietin” de prim ministru şi dacă pe această conjunctură relaţională n-au curs bani negri? Evident că la această întrebare nu se va putea răspunde, înainte de producerea vreunui accident privind relaţiile, bi sau tripartite dintre cei aflaţi sub lupă.
Rezistenţa opiniei publice privind deschiderea lucrărilor miniere la Roşia Montană este motivată , pe de o parte de conservarea siturilor arheologice miniere din zonă, cunoscute fiind galeriile deschise încă din timpul ocupaţiei romane, şi dorinţa generalizată ca acestea să fie declarate zonă protejată de către UNESCO, iar pe de altă parte pentru evitarea unor catastrofe miniere, datorită utilizării cianurilor în procesele de preparare a minereului precum şi producerea de calamităţi prin spargerea digurilor de la iazurile de decantare ce ar avea ca efect distrugerea mediului în întreaga zonă datorită acoperirii cu nămolurile stocate în iazuri. Iar pentru că producerea unor catastrofe miniere trebuie luată în calcul, în special la o exploatare minieră de proporţii fără echivalent în România, propunem în cele ce urmează devoalarea unui trist eveniment minier:
CERTEJ – 1971: În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1971 s-a produs unul din cele mai grave evenimente minere din istoria mineritului românesc. Digul iazului de decantare al complexului minier Certej s-a spart, iar cartierul muncitoresc şi locuinţe particulare au devenit albie majoră pentru 300.000 metrii cubi de nămol rezultat din prelucrarea minereului aurifer care a distrus şi ucis tot ce i-a stat în cale. Nămolul scăpat dintre diguri a ras de pe faţa pământului şase blocuri muncitoreşti, un cămin de nefamilişti, o instalaţie de bowling, şi 20 de gospodării ale localnicilor. Pe lângă inventarul amintit mai sus, torentul de nămol a ucis 89 de oameni şi a rănit 76, în condiţiile în care localnicii au acuzat şi acuză că s-au pierdut mult mai multe vieţi însă autorităţile timpului au fost preocupate de minimalizarea evenimentului iar pe cale de consecinţă au împiedecat răspândirea veştii producerii acestui cumplit eveniment. Cum în acel timp, muncile murdare, şi sezonierele agricole la vremea grevei tăcute a ţărănimii care n-a mai suportat exploatarea sălbatică la care era supusă de dictatură şi întrucât din zilele muncă la CAP nu se alegeau cu aproape nimic nu s-a mai arătat interesată să presteze muncă pe ogoare drept care n-a mai ieşit pe câmp, expunând agricultura la faliment, situaţie în care munca refuzată de ţărănime a fost substituită cu prestaţii ale militarilor, ale elevilor, ale funcţionarilor, şi a muncitorilor din uzine şi fabrici. În situaţia crizei de la Certej, impunându-se căutarea şi colectarea grabnică a cadavrelor şi igienizarea zonei s-a recurs tot la mâna de lucru militară. Dacă forţa de izbire a torentului de nămol a distrus edificii etajate, ghizdurile fântânilor din zona albiei majore au fost piedici minore a capacităţii distructive a vâltorii, astfel că sub luciul de nămol rămas la suprafaţă au rămas guri de fântâni a căror prezenţă nu putea fi determinată de căutătorii de cadavre, un număr de cinci militari au călcat, scufundându-se fără şanse de scăpare în fântânile înămolite unde şi-au pierdut viaţa.
Inventariem pe seama autorităţilor timpului două crime majore comise prin măsurile post catastrofă:
Prima:Neangajarea răspunderii persoanelor vinovate de producerea catastrofei. Ancheta privind producerea evenimentului a durat doi ani şi s-a soldat cu o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Soluţia procurorilor o redăm astfel cum o prezintă cotidianul Adevărul din 30 octombrie 2013 sub semnătura lui Daniel Guţă: „Nu se poate reţine vinovăţia vreunei persoane, lipsind răspunderea penală pentru această faptă.” Concluzia procurorilor distonează cu concluziile comisiei de cercetare a tragicului eveniment, care dau drept cauză a producerii catastrofei: „ … pierderea în timp a stabilităţii masivului de steril pe una dintre laturi, din cauza „creşterii peste limita critică în înălţime.” O simplă judecată de valoare ne pune în situaţia să constatăm că răspunderea aparţinea: celui sau celor care n-au vegheat să nu se depăşească limita critică în înălţime a haldei de steril. Aparţinea în egală măsură celor care n-au scos din funcţiune halda în momentul în care aceasta a ajuns la limita critică.
Vinovăţia aparţinea de asemenea celor care au aprobat planurile locale de urbanism. Vinovaţi de producerea catastrofei sunt, în parte, şi cei care au declarat intravilanul local cu capacitate de a deveni „albie majoră” în cazul ruperii digurilor, drept zonă construibilă şi au aprobat ca în posibila albie majoră să se construiască edificii sociale. Aceştia trebuiau să răspundă atât de producerea daunelor materiale cât şi în privinţa pierderilor de vieţi şi a rănirii unei mari părţi din supravieţuitori. Vinovaţi au fost şi proiectanţii şi constructorii iazului de decantare pentru omisiunea de a dispune expropierea celor douăzeci de gospodării personale aflate în zona albiei majore.
Neinculparea vinovaţilor în stabilirea vinovăţiei producerii catastrofei nu o punem pe seama procurorilor, în condiţiile în care cazuistica producerii şi cauzele producerii catastrofei s-a închis cu mâna lor. Cel care scrie aceste rânduri a îndeplinit însărcinări de procuror sub dictatură şi ca o consecinţă dă garanţii cititorilor că profesia de procuror nu se putea îndeplini după lege şi după nivelul de conştiinţă a profesionistului procuror. Justiţia în întregul său era o „justiţie de clasă”, respectiv trebuia indusă pe canalele fixate de către partid. Ingerinţa oamenilor fără cultură şi conştiinţă ce formau activul de partid, direcţionau actul de justiţie după criterii proletcultiste, malformându-l. Credem că oprirea măsurilor de stabilire a vinovăţiei şi vinovaţilor s-a produs la ordinul activului de partid pentru care 89 de vieţi nu însemna nimic raportat la interesul ca evenimentul catastrofal să nu răzbată cu multe amănunte la opinia publică internă şi să nu poată fi preluat pentru discutare la adevărata lui proporţie de către media internaţională.
A doua crimă: Vizează pierderea celor cinci vieţi ale militarilor înghiţiţi de nămolul din fântânile înămolite. Spuneam că copii ţării chemaţi sub arme erau utilizaţi de către dictatură drept subiecţi de execuţie a muncilor murdare şi al celor în raport cu care populaţia civilă refuza sau întârzia să se angajeze. În situaţia catastrofei de la Certej în vederea căutării cadavrelor şi a asanării zonei asupra căreia s-a produs accidentul au fost implicaţi tineri la 18-20 de ani ce prin forţa vârstei trebuiau să-şi satisfacă o obligaţie civică de îndeplinire a serviciului militar obligatoriu. Era inadmisibilă implicarea acestora iar pierderea celor cinci vieţi omeneşti este imputabilă, inclusiv penal celor care i-au angajat în această corvoadă. Şi asta pentru că:
Un tânăr la 18-20 de ani nu dispune de disciplina muncii, nu are experienţa îndeplinirii unor activităţi ce presupun efort fizic, şi expuneri la pericol, precum un bărbat matur şi cu experienţă în muncă. Căutarea de cadavre pe un câmp înămolit, un câmp ce ascundea pericolele la care ne-am referit, presupunea o disciplină din cale afară de bine pusă la punct. Presupunea instructaje de specialitate ce este îndoielnic că s-au făcut. Ofiţerul, plutonierul sau sergentul coordonator al militarilor obligaţi la căutare de cadavre şi asanarea unui teritoriu marcat de o catastrofă, le ştia pe alea cu „drepţi”, „pe loc repaus”, şi celelalte năzdrăvănii ale pregătirii militare, dar erau în totală necunoştiinţă de cauză privitor la activităţile ce erau aşezaţi să le presteze în situaţia de forţă majoră determinată de evenimentul miner respectiv.
Industria minieră a cheltuit sume fabuloase prin plata de sporuri minerilor specializaţi ca salvatori. În condiţiile în care pe plan social existau cohorte de specialişti pentru activităţi de salvare, detaşamente miniere plătite pentru astfel de eforturi, se impunea detaşarea unor astfel de echipe şi nu folosirea unor copii necopţi precum erau militarii, bărbaţi în devenire privitor la care nu se putea atunci sconta când vor primii certificat de devenire întru bărbăţie, atestat ce se dobândeşte după ceva perioade rodnice de prestaţii prin muncă.
Am pus în pagină acest eveniment miner pentru a se vedea gradul de expunere la pericole ce pot fi determinate de activitatea minieră, şi nu în ultimul rând să accentuăm şi să atragem atenţia asupra modului ireproşabil în care a funcţionat, atât opinia publică naţională cât şi protestele de peste hotare, mulţimile care au intuit pe de o parte pericolele iar pe de altă parte modul grav de afectare a mediului şi nevoia de a oferi respect siturilor arheologice ce se impun a fi păstrate pentru calitatea lor de file de istorie, pentru faptul că ele vorbesc despre modul în care s-a realizat efortul uman pe scară milenară. Ne-am început demersul cu prezentarea unui personaj, omul care a încăput în fruntea executivului şi demersurile sale aventuriste, dacă s-au produs doar din prostie, sau interes dacă s-ar dovedi că ar fi fost motivate de câştiguri pecuniare. Evenimentele generate de punctul fierbinte al Apusenilor, Roşia Montană, dovedeşte plenar că ţara este rău gospodărită, că a încăput pe mâinile unor grupuri de interese fără expertiză economică de conducere şi că sub mâna acestora totul se prăbuşeşte.
12 noiembrie 2013
