Gânduri de seară............

Prin al vieții mare poate, mintea mea o rătăcesc,
Și de bunăvoie singur cu speranțe m-amăgesc,
Îmi creez năluci de aur, întâmplări nepomenite,
Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite.
Poezie! Tu atuncea, și când umblu, și când stau,
Îmi pui aripile-albastre ce avânturile-mi dau;
Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare
Și-ntâmplările-așteptate le aștept fără-ncetare!
Aci dau de o comoară ce se află-n al meu drum
Și mă-mbăt de bogăție cum te-mbeți de un parfum.
Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire,
Fermecat de-o vorbă numai, de-o mișcare, de-o privire,
Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rând
Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gând.
Aci-n fruntea unei oaste vitejești mă văd deodată,
Coifurile scânteiază, tobele încep să bată...
Aci statele din lume vânturându-le, în mine
Simt din nou tumultul vieții și renasc dintre ruine.
Aci singur și de lume izolat, adâncul cer
Îmi deschide poarta sacră a obștescului mister
Și cu gândul ce sclipește la lumina poeziei
Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei!

Aripi! Printre câte visuri poleite mă purtați!
Câte raze pe-a mea frunte puneți dacă vă mișcați!
De cât soare acest suflet nu mi-l umpleți? Ce splendoare!
De albastru și de roșu nu-ntrevăd mângâietoare!
Câte perle de-armonie se deșiră-n jurul meu
Când prin inimă mă faceți să vorbesc cu Dumnezeu!

Aripi! Voi sunteți misterul ce mulțimea nu pricepe,
Focul sacru ce sub tâmple lumile și le concepe,
Șoaptele ce se preschimbă într-un cântec nesfârșit,
Dus de-a îngerilor voce pân' la cer nemărginit! (Alexandru Macedonski )

Read More

"Intelectuali în lumea lui Gâdea"

„Bunul-simţ şi simţul umorului sunt acelaşi lucru în viteze diferite. Simţul umorului este bunul-simţ dansând.“  - William James
După ce au trăit o nesperată glorie în anii ’90, intelectualii români trec acum prin procesul de „rutinizare a charismei“, ca să folosesc o sintagmă weberiană. Într-o carte extrem de interesantă scrisă acum vreo 20 de ani, sociologul Wolf Lepenies (bun prieten al domnului Andrei Pleşu) vorbeşte despre fenomenul în care „oamenii cu conştiinţa împăcată împing în plan secund clasa cârtitoare“, pe măsură ce economia de piaţă se dezvoltă. Cei care (pare că) ştiu îi înlătură pe cei care (pare că) se îndoiesc. Mai precis, specialiştii (autentici sau pretinşi) îi înlătură pe enciclopedişti. Guralivii îi înlătură pe specialişti. Obraznicii îi înlătură pe guralivi. În final, totul devine un concurs de obrăznicie între guralivi. Câştigă acela care o dovedeşte cât mai gros, cât mai cuprinzător, cât mai strident.

De fapt, intelectualii români, cu farmecul lor desuet, dar indenegabil, au fost supuşi unor presiuni din partea contextului pentru care nu erau pregătiţi, pe care nu le aşteptau, despre care habar nu aveau cât pot fi de distrugătoare spiritual şi moral. În general, nu le-au făcut faţă. Le-au cedat. Prima presiune a venit din contactul cu banii. Veniţi dintr-o lume a sărăciei generalizate, intelectualii au fost surprinşi de datele lumii în care accesul la bani e neîngrădit ideologic. Intelectualii, în general, nu sunt lacomi şi nu sunt tentaţi să dea mari tunuri. Dar au gustul traiului confortabil şi, cel mai adesea, ceea ce câştigă conform calificărilor lor profesionale este departe de a fi de-ajuns. Pentru a ajunge la confortul mulţumitor, mai au nevoie de ceva. Zbaterea pentru acel ceva a produs în mulţi intelectuali efecte neaşteptate. A doua presiune a venit din instituirea pieţei libere a ideilor. Pe de o parte – regulile lumii libere, pe de altă parte – nebunia Internetului, acestea au făcut ca piaţa de idei a Cetăţii să fie ultraaglomerată, graniţa dintre actorul care joacă în această piaţă şi publicul spectator s-a şters, practic, iar impostura, incompetenţa şi veleitarismul să nu mai poată fi, practic, cenzurate în nici un fel. Totul, absolut totul este pe tarabă. Scriitor autentic, sau doar mâzgălitor frenetic de cuvinte au acces virtualmente egal la piaţa de idei a Cetăţii. Diamantul se amestecă cu pietrişul, cu mărgelele de sticlă şi cu variate feluri de steril, iar cei mai mulţi dintre oameni, deşi teoretic caută diamantele, nu le-au văzut niciodată, nimeni nu le-a spus cum arată, aşa că habar n-au să distingă între cele ce văd. În fine, a treia presiune a fost contactul cu politicul. Legătura intelectualilor cu politica este complicată – ca mai toate legăturile de care sunt în stare intelectualii. Tentaţie, prilej de pierdere de sine, de împătimire, de orbire, datorie civică ori plăcere aiuritoare, politica a fost, poate mai mult decât banii, flacăra de care intelectualii s-au apropiat hipnotic, aidoma fluturilor de noapte, arzându-şi aripile, cel mai adesea. 

Cel mai greu, însă, le-a fost intelectualilor să vadă că îşi pierd poziţia de prestigiu pe care se aflau în chip natural. Această pierdere s-a simţit într-o singură generaţie. Îmi amintesc bine că, în vremea fragedei mele copilării, păturile sociale cele mai profunde (majoritare atunci, ca şi acum, ca şi întotdeauna) aveau un respect aproape mistic pentru carte. „Omul cu carte“, adică trecut prin şcoli, era un ideal. Copiii erau educaţi în respectul „cărţii“, dar şi a celui care îşi dedică viaţa ei. Nimic din toate acestea nu mai e valabil acum. Cultul cărţii, aşa cum era el practicat de oamenii simpli ai generaţiei părinţilor mei, nu mai are corespondent acum. Mă grăbesc să precizez că nu sunt dintre cei care cred că lumea era bună şi respectuoasă acum 30 de ani şi că e rea şi insolentă acum. Observaţia mea că valorile educaţiei de acum 30 de ani s-au schimbat nu implică nici o judecată de valoare – nu spun că lumea s-a schimbat în bine sau în rău, ci doar că s-a schimbat.

În acest context, operaţiunea de umilire şi de distrugere a valorilor intelectuale din raţiuni politice pe care o practică Gâdea are bune şanse de reuşită. Lui Gâdea nu îi este greu să explice unui popor abrutizat de o lungă derivă că oameni precum Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Dan Grigore şi alţii asemenea sunt, de fapt, nişte nulităţi. Că reperele Cetăţii sunt Ponta, Voiculescu sau chiar Antena 3. În lumea lui Gâdea, ca într-o veritabilă lume orweliană, există doar uralele unei mase oarbe şi resentimentare când cei „cu stea în frunte“ sunt umiliţi, scuipaţi, răstigniţi de aparatul de propagandă. Această lume, teoretic, poate fi spartă numai de practicarea cu tenacitate a bunului-simţ. (autor : Sever Voinescu, avocat şi publicist) 

sursa : Dilema veche

Read More

Gânduri de seară............

E lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe nişte scări
În sus ce e? În jos-nimic.
În jos ce e? În sus-nimic.

Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
Şi-n sus şi-n jos şi nu-i dezic
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic .

Vecinul meu prăseşte ciori
Vecina mea prăseşte farduri
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine ulucind prin garduri .

O dată, de mai multe ori
Căci ce pot fi aceste garduri
Decât căzute foste scări
Decât căzute foste garduri.


Vecine, domnule, străine,
Nu înţeleg ce-aveţi cu mine
Ştiu, scările ne sunt comune
Dar trec atât de rar pe-aici
Portarul însuşi poate spune
Că am ambiţii foarte mici.

Din când în când mai vin pe-acasă
De ce vă supăraţi când vin?
Arare talpa mea apasa
Pedalele cu pas străin.

Vecinul meu prăseşte ciori
Vecina mea prăseşte farduri
Abia m-am ridicat din garduri
Şi mârâind în joase salturi
Eu sunt un om pe nişte scări .

Şi dacă vreţi să fiu baladă
Şi fiindcă eu nu am o stea
Accept, râvnesc, visez să cadă
Un corb nervos la moartea mea .

Şi-acuma vă implor zâmbiţi
În lumea plină de urmări
Voi care farduri şi ciori prăsiţi
Întunecaţi şi spălăciţi
Lăsaţi-mă să fiu pe scări!


  

Read More

Gânduri de seară............

Trăim puţin, se scurge lungă vreme
Pe lângă noi, prin noi şi peste noi.
În rădăcini ne ducem şi-n poeme
Şi parcă ieri am fost abia altoi.

Trăim puţin. Şi nu vedem salcâmii
Cum viscolesc cu floare din înalt
Şi parcă ieri compătimeam bătrânii
Că merg încet. Iar mâine înspre alt

Tărâm vom trece. Clipele aceste
Se istovesc în timpul nesfârşit,
Devin cu fiecare zi poveste,
Devin, abia născute, infinit.


Trăim puţin. Şi doar de noi depinde
Nu că trăim, ci numai cum trăim.
Când vremea peste nou un giulgi întinde,
Când tot murim, depinde cum murim.

Trăim puţin şi nu avem ce face
Şi zbuciumul e fără de folos.
Dar până ce vom reintra în pace –
Deşi puţin, hai să trăim frumos!  (Radu Zaharescu)

Read More

Remember Petre Stoica.

„Petre Stoica va rămâne unul dintre cei mai naturali și eleganți poeți din spațiul nostru poetic, nu a acceptat straie strălucitoare pentru poezie, el a cultivat poezia ca impuls firesc și nealterat al sufletului, cum a trăit, așa a scris, n-a intrat în empatie dar nici în conflict cu ditamai idei filozofice, cu toate că le-a avut în posesie, a refuzat să-și impregneze versurile cu fel de fel de „acțibilduri”, doar spre a da bine și-a impresiona cititorii. Fie-i veşnicia luminată!” (Lucian Alecsa)



Petre Stoica (n. 15 februarie 1931, Peciu Nou, județul Timiș - d. 21 martie 2009, Jimbolia, județul Timiș) este un poet, traducător, publicist, colecționar de presă și bibliofil român, considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară . A fost unul dintre întemeietorii spirituali ai "generației 60" alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu, Vasile Gordu.

„După terminarea liceului Constantin Diaconovici Loga din Timișoara, s-a mutat la București pentru a urma cursurile Facultății de filologie secțiile romană și germană. După absolvirea facultății, între anii 1954-1962 este corector la E.S.P.L.A. și editura 'Univers'. Funcția de redactor principal la revista 'Secolul XX' a deținut-o timp de 9 ani, din ianuarie 1963 până în august 1972. În 1964 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. După 1989 a fost ales în Consiliul de conducere al Uniunii scriitorilor din România și a luat parte la constituirea clubului Poets, Essayists and Novelists - P.E.N., secția romană. A editat peste 100 de numere din "Dreptatea literară", al cărui întemeietor a fost și el.

În 1991 a fost numit redactor șef al săptămânalului "Epoca", apoi a fost transferat la cotidianul "Epoca" tot cu aceeași funcție. După ce pleacă definitiv din București, în 1995 întemeiază la Jimbolia, jud.Timiș, Fundația Culturală Romano-Germană "Petre Stoica" cu scopul de a reconstitui viața culturală și spirituală română şi germană de pe teritoriul Banatului. În 2007 s-a inaugurat în Jimbolia pe str.Lorena nr.35, Muzeul Presei "Sever Bocu", Petre Stoica fiind întemeietorul acestui muzeu unic în România. Muzeul cuprinde ziare, gazete, reviste, manifeste, foi volante, reviste umoristice cât și câteva componente ale unei vechi tipografii.”

                 Modest Morariu si Petre Stoica în 1974, pe malul Neajlovului.

A participat la numeroase colocvii, congrese pe teme literare și la festivaluri internaționale de poezie ce au avut loc la: Frankfurt pe Main, Sonnerberg, Berlinul de Vest, Leipzig, Dusseldorf, Lindau, Manheim, Marburg, Viena, Graz, Lindabrum, Zagreb, Bled, Budapesta, Rotterdam, Moscova, Sofia etc... și e tradus în sârbă, germană, maghiară, slovacă.

A primit numeroase dinstincții şi premii literare, printre care:

    Premiul Festivalului George Bacovia, Bacău (1971);
    Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1971, 1974),
    Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu (1985);
    Premiul Uniunii Scriitorilor (1976, 1980, 1991),
    Premiul “Serile de poezie Vânători", Piatra Neamț (1992);
    Premiul Naţional de Poezie “Mihai Eminescu”, Botoșani (1994),
    Marele Premiu „Ion Vinea" pentru poezie (1996);
    Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara (1996);
    Premiul de excelență culturală acordat de Austrian Airlines (1999);
    Premiul Festivalului de poezie București (2000),
    Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (2001),
    Marele premiu al Traducătorilor acordat de APLER, București (2005),
    Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de Cavaler.

A fost numit Cetățean de onoare al orașului Jimbolia și al municipiului Botoșani și membru onorific al "The Paradoxist Literary Movement Association" - Phoenix, AZ, SUA. A fost decorat cu Ordinul național "Pentru Merit" în grad de Cavaler , și a primit Diploma specială a comunității foștilor germani din Banat.
                                                                                                     



                                             Petre Stoica cu soţia Ileana

„Retras de ani buni la Jimbolia, poetul n-a dispărut din peisajul poeziei româneşti câtuși de puțin, publicând de la această retragere a sa din viața tumultoasă a Capitalei, de prin 1995, nu mai puțin de șapte cărți, traducând altele din limba germană sau din poeți nordici, dar și, prin grija Primăriei din Jimbolia, care a constituit chiar din timpul vieții poetului o fundație ce-i poartă numele, funcţionând și cu fonduri austriece și germane, a înfiinţat în orașul bănățean un prim muzeu al presei culturale românești, în care a adunat periodice de la începuturile acesteia și până în zilele noastre.”

 

 

Muzeul Presei "Sever Bocu" - Jimbolia

 

 

 

 

Read More

Gânduri de seară............

Se rupe în două drumul din senin
Tu nu mai poți să pleci, eu nu mai vin
Și moare vara harnică de tot,
Tu nu mai vrei să vii, eu nu mai pot.

De parcă între noi ar fi crescut
Un deal întreg cu iarbă de păscut
Și-un infinit cu iarbă de cosit,
Dar nici cosași, nici turme n-am găsit.


Ce mai rămâne e doar un dulce chip
Sub coșcovitul toamnei baldachin....


  
Tu nu mai vrei să vii, eu nu mai pot,
Și moare vara harnică de tot
Și-apoi dispare drumul nesperat
Și ne vedem de viață separat.


Ce mai rămâne e doar un dulce chip
Sub coșcovitul toamnei baldachin......(George Țărnea)

Read More

Gânduri de seară.............

Unde eşti, de ce taci, trandafir visător.
Clipe trec, clipe vin şi mă dor,
Urma paşilor tăi în ţărână-o sărut
Pelegrin căutând paradisul pierdut.

Trandafirul albastru, aşa, eu te ştiu,
Te-am pierdut şi de-atunci sunt pustiu.
Nu trăiesc, doar exist şi mă mistui mereu
Rătăcind am rămas să-ţi duc dorul doar eu.





Trandafirule, ştii, cât de mult nenoroc
Am avut şi de-aceea te rog,
Trupul meu fă-l un rug, să-i dea foc mâna ta,
Fericit ţi-aş vorbi tot de dragostea mea.
Şi în flăcări arzând,vremi şi neguri deşi,
Poate-atunci m-ai ierta, m-ai iubi, trandafir.
 
Şi în flăcări arzând, viaţa mea să o dau
Poate-atunci, m-ai iubi, prea târziu.......

Read More

Dinu Lipatti

Pentru muzicieni, Lipatti e o minune, pentru melomani – o alinare, pentru necunoscători – un pianist, iar pentru pianişti – o icoană. Lipatti e genul de artist care lasă în urma pasului său o dâră nepieritoare de lumină, tipologia sa umană însumează esenţialităţile bunătăţii, generozităţii şi prieteniei, fiinţa să lăuntrică trezeşte cel mai adânc fior al unei spiritualităţi sublime, înveşmântată mereu cu pendularea dintre firesc şi grav, cu media perfectă dintre candoarea umană şi muzica vieţii sale. În fond, Lipatti nu există. El s-a jertfit pe sine pentru muzică, s-a nimicit întru clădirea celui mai grandios monument al sufletului său: dăruirea prin muzică.


Dinu Lipatti  născut  pe 19 martie 1917, la Bucureşti, a fost un pianist, compozitor și pedagog român. Băieţelul cu ochii mari şi negri, prezenţa profundă şi misterioasă, era firav şi bolnăvicios. Privirea sa era blândă şi impresionantă prin gravitatea ei. Părinţii săi, Theodor şi Ana, aveau cunoştinţe muzicale, îndrumându-l de mic şi sprijinindu-i din plin talentul. Darurile muzicale înnăscute ale lui Dinu s-au manifestat de timpuriu. La şase luni îl asculta deja cu mare atenţie pe tatăl lui cântând la vioară.
 “Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu” .

Dorinţa tatălui era ca Dinu să devină violonist, de aceea în numeroase fotografii din copilărie el apare alături de acest instrument, cea mai renumită fiind aceea în care el primeşte botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu.






Ţinut la distanţă de colecţia de viori a tatălui său, Dinu s-a împrietenit încet încet cu claviatură pianului, cu care avea să lege ulterior o legătură de o sudură interioară uimitoare. A început să ia lecţii de pian de la Mihail Jora, iar, mai târziu, odată cu progresul veloce al tânărului pianist, a fost încredinţat profesoarei Florica Musicescu, cea care urma să-l formeze muzical pe cel mai mare pianist român al tuturor timpurilor şi unul din cei mai de seamă ai întregii lumi. Totuşi, deşi elev la clasa de pian a Floricăi Musicescu din acel moment, el studiază compoziţia cu Mihail Jora, preocupare ce l-a însoţit pe pianistul din interiorul său de-a lungul întregii sale vieţi.

În 1933, pentru că nu i s-a acordat premiul întâi, ci doar premiul al doilea la concursul internaţional de la Viena, marele pianist Alfred Cortot a părăsit juriul în semn de protest. În acelaşi an primeşte invitaţia lui Cortot de a studia la Paris.



Dinu se mută la Paris şi beneficiază de îndrumarea unor profesori de marcă, precum Alfred Cortot, Charles Munch (dirijat), Paul Dukas şi Nadia Boulanger (compoziţie); aici o cunoaşte pe Clara Haskil, pianistă româncă reputată, cu care va stabili o  frumoasă legătură care va dura până la finalul vieţii sale.





Între anii 1936-1937 susţine turnee în Germania şi Italia şi realizează primele sale înregistrări. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial rămâne la Bucureşti, unde susţine numeroase recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu. În 1943 părăseşte ţara împreună cu viitoarea sa soţie, Madeleine Cantacuzino, şi se stabileşte împreună cu ea la Geneva. Aici va primi postul de profesor de pian la Conservatorul de Muzică până în anul 1949. În acelaşi an, 1943, este diagnosticat cu leucemie, fapt care cauzează anularea unor turnee în Australia şi S.U.A. şi impunerea unui program de lucru redus. În ciuda recomandărilor medicale de repaus, Lipatti continuă să cânte alături de orchestre celebre, ca Berlin Philarmonic Orchestră, London Philarmonia Orchestră, precum şi sub bagheta unor dirijori renumiţi, ca Herbert von Karajan, Ernst Ansermet sau George Georgescu.




Ultimul recital susţinut de Lipatti pe 16 septembrie 1950 în cadrul festivalului de la Besancon a intrat în legendă ca una dintre cele mai emoţionante şi înălţătoare ocazii artistice ale secolului XX. Chinuit de boala care pusese stăpânire pe trupul său, în dimineaţa recitalului starea sănătăţii sale era atât de precară, încât medicul său, Dubois Ferriere, era convins că recitalul se va suspenda. Însă Lipatti a insistat să cânte.

Dinu şi Madeleine Lipatti, Besançon 1950.

Cei care au asistat la acel concert au mărturisit ulterior efortul titanic, aproape supra-uman, pe care Lipatti l-a făcut pentru a împlini cel din urmă îngânat al sufletului său. Era ultima dată când avea să urce în scenă. Întreaga să suferinţă s-a însumat în acel concert sub forma unei sinteze absolute a artei sale, a geniului şi talentului său inegalabile.


La mai puţin de trei luni de la ultimul său recital, pe data de 2 decembrie 1950, la doar 33 de ani, Dinu Lipatti s-a stins din viaţă, în timp ce asculta la radio unul din ultimele cvartete ale lui Beethoven. A fost ales postum membru al Academiei Române.


                                   Dinu Lipatti, la casa sa de vacanţă de pe moşia Fundăţeanca.

 

Casa Memorială Dinu Lipatti  - Conacul Lipatti de la Fundățeanca (jud. Argeş)

Construitǎ între anii 1938 şi 1942, Casa Memorialǎ Dinu Lipatti a fost deschisǎ publicului începând cu anul 1985. Ridicatǎ de cǎtre tatǎl marelui pianist, Constantin Lipatti, Casa Memorialǎ din satul Ciolceşti (jud. Argeş) se identificǎ cu frumoasele clipe de relaxare, cu perioada copilǎriei, cu momentele de linişte, clipe în care faimosul pianist se retrǎgea aici, în casa sufletului sǎu creativ.
În anul 2000 Casa Memorialǎ Dinu Lipatti a fost renovatǎ într-un stil modernist.

 „Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate să fi degajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape… aş prefera să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea fi cel mai nebunatic şi fermecător dintre prieteni!”
(Nikita Magaloff- profesor la Conservatorul din Geneva)

Read More

Gânduri de seară............

"Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sesizate decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zarişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer".(Lucian Blaga)

Read More

La mulţi ani!

"Libertatea este un lucru pe care trebuie să-l dobândeşti, să ştii să-l cucereşti, nu să-l primeşti de-a gata. Libertatea primită de-a gata strică, în dublu sens: strică pentru că n-o mai preţuieşti şi asta se vede în toată lumea occidentală, unde cetăţenii nu mai preţuiesc libertatea lor pentru că o au de zeci, de sute de ani şi li se pare un dat al naturii, aşa, ca anotimpurile. E fals".

Horia-Roman Patapievici s -a născut în 18 martie 1957 în București, este un scriitor, fizician, filosof și eseist român contemporan. A absolvit Universitatea din București, Facultatea de Fizică în 1981, obținând ulterior masteratul cu un studiu despre lasere Este căsătorit din 1981 și are un fiu, născut în 1989.
A fost arestat o zi în timpul revoluției române din 1989. A scris un manifest numit „În preajma ștreangului (istoria unui nopți)” referitor la acea zi.
Debutul său ca un eseist a fost în 1992, în Revista Contrapunct, iar de atunci a avut contribuții diferite, inclusiv editoriale, în Revista 22 (1993-2003), LA & I (2003-2004), Dilema (acum Dilema Veche)(2004-2005), Orizont, Vatra, Secolul 20, ID-ul (din 2005) și Evenimentul Zilei (din 2006).
Prezența lui Horia-Roman Patapievici în spațiul public românesc de după 1989 a stârnit uimire, curiozitate, admirație – și numeroase polemici. În timp ce pentru unii scrierile lui H.-R. Patapievici au cel mai adesea aerul unor sentințe, pentru alții scrierile lui H.-R. Patapievici au fost și rămân repere ale gândirii democratice romanești, analize percutante și riguroase ale patologiilor comuniste și post-comuniste.

Cele mai importante scrieri ale sale sunt:
    -Cerul văzut prin lentila (Premiul pentru eseu al editurii Nemira, 1993; Premiul Uniunii Scriitorilor, 1995), Nemira, 1995, 1996, 1998; Polirom, 2002;
    -Zbor în bătaia săgeții. Eseu asupra formării, Humanitas, 1995, 1996, 1997, 1998; trad. engl, CEU Press, 2002;
    -Politice, Humanitas, 1996, 1997, 1998;
    -Omul recent (Remarks on the Recentness în Man), Humanitas, București, 2001.

 Carieră
    -1985 - 1989 – cercetător științific principal (septembrie 1985 - decembrie 1989) la Întreprinderea de Cercetare și Producție Materiale Semiconductoare (I.C.P.M.S.–București)
   - 1 octombrie 1990 - 1 octombrie 1994 – asistent universitar la Catedra de fizică a Institutului Politehnic din București
    -1 octombrie 1994 - 1 octombrie 1996 – Director al centrului de Studii Germane al facultății de filosofie din Universitatea București
    -Din 1998 – editorialist al revistei "22"
    -Din martie 2000 – Membru al colegiului de conducere al CNSAS (Consiliul Național pentru studierea arhivelor Securității)
   - Între anii 2005-2012 a deținut funcția de președinte al Institutului Cultural Român

În ianuarie 2005, Traian Băsescu, președintele nou-ales din România, l-a numit pe Patapievici în funcția de șef al Institutul Cultural Român (ICR), înlocuind după o normă de 15 ani pe Augustin Buzura. Cu toate că, prin statut, această poziție este numită direct de către președintele român, care este președinte de onoare al ICR, unii adversarii politici au criticat metoda de numire, argumentând că procesul se desfășoară fără concurență sau o dezbatere.
Patapievici a început o reformă în interiorul Institutului, cu o nouă viziune în care Institutul se va concentra pe facilitarea schimburilor culturale și de mediere culturală, și nu pe producerea de cultură.
Ca parte din eforturile sale de reformă, Institutul a decis să suspende șapte din nouă reviste publicate anterior, pe motiv că revistele finanțate din bani de la buget au fost nesustenabile financiar în fața creșterii pierderilor lunare, a scăderii circulației și a creșterii costurilor de publicare, provocând un protest al redacțiilor.
Activitatea din ultimii ani a Institutului Cultural Român a fost apreciată la nivel european, H.R.Patapievici fiind ales la conducerea rețelei institutelor culturale europene (EUNIC) a cărei președinție a deținut-o până în 2011. EUNIC este un organism constituit la propunerea British Council din care fac parte cele mai prestigioase institute culturale europene (Institutul Cervantes, Institutul Francez, Goethe Institut, etc.).
Ultimul succes notabil al activităţii ICR este alegerea României ca invitată de onoare a Salonului Internaţional de Carte de la Paris, în 2013.
Prin programele ICR au fost traduși zeci de autori români (259 de titluri) printre care Mircea Cărtărescu, Eugen Barbu, Filip Florian, Dan Lungu, Varujan Vosganian sau Alina Mungiu-Pippidi. În prezent ICR are deschise reprezentanțe în 17 oraşe din întreaga lume (la New York, Paris, Istanbul, Stockholm, Chișinău, Londra, Viena etc.).

Activitate culturală

Horia-Roman Patapievici a fost producător TV a două spectacole pentru TVR Cultural:

    "Idei în libertate" (2002-2005) (Premiul Consiliului Național al Audiovizualului, CNA, pentru cea mai bună emisiune culturală a anului 2003; Marele Premiu al Asociației profesioniștilor de televiziune, APTR, 2004)
    "Înapoi la argument" (2006)

Începând cu anul 2004, Patapievici este director al unei reviste culturale, "Idei în dialog", publicat de Academia Cațavencu.
În 17 martie 2012, Universitatea de Vest i-a oferit lui H.R.Patapievici distincția de Doctor Honoris Causa.

Alte titluri:

    Membru al Uniunii Scriitorilor din România
    Membru fondator al Grupului de cercetare Fundamentele Modernității Europene
    Membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises

"Corpul ţi-l simţi tot timpul, dar vocea ta, sufletul tău se dezvoltă numai în gândire, şi anume în anumite forme tipice de gândire, cum sunt reculegerea, rugăciunea, admiraţia, frica religioasă, în iubirea divină, în toate lucrurile profunde care angajează sufletul. Este cel mai profund acord, în sens muzical, din fiinţa noastră. Asta se dezvoltă nu atât citind, cât meditând; nu atât rezolvând probleme, cât contemplând; nu atât iubind, cât rugându-te; şi aşa mai departe. Sunt experienţe ale profunzimii, ale elevaţiei, ale înălţimii."

Read More