„Omulețul lui Gopo”,

„Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.”

Ion Popescu-Gopo (n. 1 mai 1923, București; d. 29 noiembrie 1989, București) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omulețul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale, actor, editor de film, scenarist și regizor de film.

 Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957, premiul "Palme d'or" la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj Scurtă istorie. A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1962).
Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.
Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi, la fel ca și pionierii animației românești Aurel Petrescu și Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din București, pe care nu a absolvit-o. A urmat în schimb la Moscova un curs de animație pe care l-a absolvit
În animație debutează în anul 1949 alături de tatăl său și Matty Aslan cu scurt-metrajul de animație Punguța cu doi bani. Din anul 1950 începe lucreze la Studioul cinematografic București, în cadrul secției de animație. Primele desene animate erau zoomorfe și constituiau fabule educative în spiritul epocii.

 În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Rățoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiași, Albina și porumbelul, apoi: Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică și Ariciul răutăcios (1955), Galateea (1957) etc. Fiind un spirit inovator și nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”, creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.
 Mai târziu a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o revoltă anti-Disney:

„Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”


Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu "Scurtă istorie", a fost și cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovația lui Gopo:

„Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”

Cu "7 arte" (1958) Gopo a atins apogeul (obținând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar "Ecce homo!" (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru moment Omulețul.
El creează la mijlocul anilor '60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: Balanța, Ploaia, Ulciorul.
În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (Și totuși se mișcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).
În paralel cu filmele sale de animație, Gopo abordează încă din anul 1956 și filmul cu actori în "Fetița mincinoasă". El a fost atât scenarist, cât și regizor, încercând paradoxal să realizeze filme, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice și materiale.

Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975).
Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabelă (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un musical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.
Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămășagul, O zi la București, dar și în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Șahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare.
În paralel, ca o recunoaștere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcții de conducere ale organizațiilor cineaștilor: vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, președinte al Asociației Cineaștilor din România (1969-1989), director al secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Funcțiile sale din cadrul OMS și al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).

Deși realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menționat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.
Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

 

 

Read More

De Armindeni.....

Azi e zi întâi de mai,
Azi e ziua de Armindeni:
Eu te cat, drăguţa mea,
Eu te caut pretutindeni.

Eu te cer de la izvor,
De la codrul cel de brazi,
De la vântul ce lovi
Bălsămind al meu obraz.

Întreb munţii cei înalţi,
De la râuri eu te cer:
De-au văzut cumva ascuns
Al vieţii-mi giuvaer.

Cu-al tău zâmbet răsfăţat
Şi cu dulcile cusururi,
Te-am iubit, copil drăguţ,
Te-oi iubi de-acum şi pururi.

Te iubesc făr- de-mputări,
Fără urmă de căire
Dară, vai, nu te găsesc
Nicăire, nicăire. (Mihai Eminescu)

Read More

DIN LEGENDELE CRIŞENILOR TÂRGUL SĂRUTULUI & Tiberiu Vanca

V
DIN LEGENDELE CRIŞENILOR
TÂRGUL SĂRUTULUI

Omul, este vieţuitoarea ce în marşul istoric de la coborârea din copaci, cum îl vede Charles Darwin şi alţi biologi, până la zi, a păşit pe calea progresului, plecând de la modestul statut caracteristic strămoşilor biologici din care s-a întrupat, primatele, la fiinţa biologică ce a dobândit pe un parcurs istoric deosebit de lung capacitatea „de a face”. S-a desprins de trăirea, strict, biologică şi s-a înscris pe trăirea raţională. Îmbrăcând acest somptuos vestmânt al trăirii prin gândire, a început să-şi mobileze mediul de viaţă cu afecte, obiceiuri, datine, până la instituţiile de vârf ale civilizaţiei, culturi şi monumente. Omul la care ne referim este cel propulsat de dezvoltări biologice multimilenare, fiind fundamental deosebit de omul teologic, înţelegem perechea primordială, Adam şi Eva, pe care dacă am lua-o în considerare ar trebui să acceptăm că mulţimile ce au derivat din aceştia sunt efect al unui îndelung şir de raporturi incestuoase. Dar atâta vreme cât umanitatea cunoscută în universalitatea sa este sănătoasă şi nu marcată de efecte degenerative cum sunt cele periclitate de consangvinitate, putem fi liniştiţi şi întoarce, fără teamă de păcat, spatele de la varianta biblică a Facerii. Evident că între pasul întâi constituit de apariţia conştiinţei până, să zicem, la momentul în care a apărut monumentul unei porniri afective care este „sărutul” s-au scurs mileniile. Ne-am referit, desigur, la „Poarta Sărutului”, oda în piatră dăltuită de marele Constantin Brâncuşi, care a avut intuiţia de a monumentaliza îmbrăţişarea urmată de contactul facial a două persoane, contact care poate celebra: bucuria curmării unui dor atunci când cei dragi se reîntâlnesc, victorie, atunci când cel apropiat a performat, recunoştinţă, atunci când se dăruieşte braţelor celor care l-au crescut şi educat, uvertură la iniţierea actului precreaţional, atunci când mânat de „Eros” trebuie să lucreze pentru perpetuarea speciei, iar lista imboldurilor în care prin pecetea sărutului exprimă întru înălţare ar putea fi continuată cu mult mai multă cerneală.
Constantin Brâncuşi nu este autorul absolut al monumentalizării sărutului. Acest atribut aparţinând lumii satului românesc. Mai exact o mână de ţărani din Ţara Crişenilor, cunoscută şi ca Ţara Zarandului, locuitorii marii aşezări rurale care este Hălmagiu, comună situată în proximitatea liniei de demarcaţie a judeţelor Arad, care o administrează, şi Hunedoara, care au dat rang sărbătoresc acestui afect solar, a umanităţii, care este sărutul, înscriindu-l pentru secole la rând în zestrea lor cutumiară. Este vorba, aşa cum am titrat în titlul acestei tablete, de „Târgul sărutului”, manifestare dedicată acestuia. Pe cale livrescă existenţa acestui târg o regăsim în „Moţii –calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” apărută în 1928 la Editura Cartea Românească din Bucureşti, sub semnătura unuia din cei mai înţelepţi moţi, Ion Rusu Abrudeanu, scriitor originar din Abrud-Sat.
Evenimentul avea loc (n.n. astăzi ieşit din practica comunităţii) în ziua de Sân-Toader, sărbătoare creştină celebrată în prima sâmbătă a Postului Mare, respectiv ziua în care este sărbătorit Sfântul Teodor. În mitologia românească S. T. – un Sfânt, cu părul ca zăpada, călare pe un cal alb. Despre acesta se spune: „Când vine Sân Toader cu caii săi, sparge lanţul lui Sân Petru şi face drum şi intră Primăvara…” (varianta transilvană). Potrivit variantei sucevene: „Sân Toader şi caii care-l însoţeau rupeau … , lanţul lui Sânt Ion pentru a da drum liber anotimpului călduros. Ei (n.n. Caii văzuţi ca personaje mitice) păzeau soarele pentru a evita fuga acestuia către miază-noapte şi pentru a salva omenirea de noaptea veşnică.”
„Caii lui Sân Toader „… fiinţe hipermorfice, cu aspect de flăcăi dar care au coada ascunsă în iţari şi copite ascunse în opinci, ei întronează ordinea la începutul Postului Mare, închizând şezătorile şi petrecerile.”
Târgul sau Bulciul (pronunţia hălmăgiană a cuvântului bâlci) Sărutului îşi are origini străvechi. A fost celebrat doar în Hălmagiu, comună din Ţara Crişenilor. Potrivit tradiţiei legendara naştere al acestei manifestări originale a fost determinată de trecerea pe Valea Crişului Alb a cotropitorilor turci, care au răpit o seamă de neveste crişene. În condiţii nedesluşite o parte din acestea au evadat, credem din convoiul care le transporta spre spaţiul de robie, iar reîntoarcerea pe vatra natală s-a nimerit a fi o zi de sâmbăta, dublată de două evenimente, unul profan, zi săptămânală de târg iar al doilea sacru, sărbătoarea creştină de Sfântul Teodor. Bucuria revederii a fost atât de mare încât au sărutat toţi cunoscuţii. Cât despre respectul datorat femeii-nevastă, în lumea apusenilor vorbeşte o legendă pusă în pagină de Ion Rusu Abrudeanu, care în cartea sa „MOŢII –calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit- din care redăm spune: „ …de multe ori jandarmii unguri tulburau aceste petrecerii …(n.n. târgurile văzute şi ca evenimente sărbătoreşti) … În vara anului 1852, însă, când 11 jandarmi şi-au permis să insulte nişte femei d-ale Moţilor şi Crişenilor, ei au fost cumplit bătuţi şi dezarmaţi,…”, între bărbaţii care au participat la acest eveniment s-a aflat şi Gavrilă Bădescu, fost luptător în oastea lui Avram Iancu, un localnic din Vidra de Sus. În 1928 când I.R.A. a dat la tipar cartea citată, autorul ne spune că târgul din Hălmagiu învestmântat în bucuria sărutului se celebra, încă. Autorul descrie desfăşurarea târgului în termenii: „Târgul Hălmagiului de la Sân-Toader are o înfăţişare interesantă prin buna dispoziţie, râsul şi glumele caracteristice acestui bulciu. Dis de dimineaţă, nevestele tinere din 50-60 de sate, foarte frumos gătite şi cu cununile de mireasă pe cap, în grup de câte două şi câte trei, însoţite de soacrele lor (n.n. nu întâmplător despre aceste insolite jandarmăriţe se spune : -soacră, soacră poamă acră-), încep a umbla prin târg şi cum întâlnesc rudenii şi cunoscuţi, aleargă la ei şi îi sărută, iar aceştia le cinstesc…, care cum pot şi după cum îi trage inima. Cu străinii sunt mai în rezervă (n.n. nevestele purtătoare de sărut), când află, însă, că nu le vor refuza îi sărută şi pe aceştia. Rămânerea nesărutat (ă) este mare ocară. După primirea cinstei de la cel (cea) sărutat(ă), nevasta mulţumeşte închinând dintr-un urcior cu vin. A nu bea înseamnă să batjocoreşti nevasta şi pe ai săi.”
Un alt punct de vedere exprimă doi cercetători de la sfârşitul secolului IX – respeciv Teofil Frâncu şi George Candrea: „Dacă în ziua de Sân Toader la Bulciul de la Hălmagiu era timp frumos, târgul era plin cu neveste tinere. La aceste târguri mergeau nevestele nou căsătorite (n.n.cele aflate la prima căsătorie, văduvele nu aveau acces) din comunele: Ţărmure; Ociu; Ocişor; Poenari; Ţoheşti; Băneşti; şi Hălmagiu şi li se alăturau şi neveste din alte localităţi. Nevestele care aveau soacre plecau împreună cu ele, iar cele ce nu aveau soacre erau însoţite de două-trei neveste frumos îmbrăcate … pe nevestele nou măritate le aduceau socrii sau bărbaţii … Se plimbau singure printre şetre, iar în mână aveau un ulcior cu vinars, frumos împestriţat. Când întâlneau rudenii sau cunoscuţi, nevestele îi sărutau după care închinând cu ulciorul le dădeau să bea. Cei care erau sărutaţi le cinsteau pe tinerele neveste cu bani. În târg nevestele nou măritate aveau atitudine interesantă: erau pline de voie bună, pornite pe râs pe glume şi voie
bună. Dacă erai sărutat de Sân Toader erai considerat ca fiind om de omenie, în vreme ce prăpădiţii şi ticăloşii erau ocoliţi. Acest târg a fost cunoscut … sub numele de „Târgul nevestelor”, „Târgul mireselor” sau „Târgul de sărutat”
Din economia textelor citate sărutul din Târgul de la Hălmagiu era un act prin care familiile ce au încorporat, ca nou membru o tânără provenită din fecioare o foloseau ca mesager al bunelor lor sentimente, a deschiderii lor spre socializare, spre bună şi deplină cooperare civică. Cu alte cuvinte nevasta ce operează sărutul din târg se prezintă în faţa societăţii drept mesager al grupului social în care a intrat, reprezintă acest grup iar sărutul prestat este străin de alte conotaţii, reprezentând un act de diplomaţie socială are şi rolul de a invita la reciprocitate familială.
Pe scara stabilirii subiectului (ţilor) ce au încărcat cu rang de monument sărutul
istoriceşte primatul aparţine sătenilor din Hălmagiu, marele Constantin Brâncuşi situându-se de abia pe un loc doi, dar aceasta nu micşorează întru nimic fabulosul mesaj brâncuşian.


Bibliografia consultată: Ion Rusu Abrudeanu – Moţii – calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit.
Cotidianul: Glasul Aradului din 3 aprilie 2014.Aut.Voicu Sida
Cotidianul: Glasul Aradului din 13 martie 2014 Voicu Sida
Teofil Frâncu şi George Candrea: „Românii din Apuseni”.
30 aprilie 2014-
Tiberiu Vanca

Read More

Gânduri de seară...............

Ne-am sărutat într-un final de viaţă
Prelung şi fără seamăn dureros;
Ştiam că pleci spre altă dimineaţă
Zburând, şi te strigam fugind pe jos.

Tăcerile din noi - imense lacuri
Cu nuferi şi cu lebede plăpânde -
Le-nconjuram cu garduri şi cu fleacuri
Să sature privirile flămânde.

Acuma stăm pe banca iar alături,
Eşti mai frumoasă ca întâiu-mi gând.
De unde-n păr ţi s-au cernut omături
Şi-n ochi lumini ce nu sunt pe pământ?


Eu povestesc. Dar tu asculţi un glas
Al meu şi totuşi nu. E-n altă limbă?
Pe urma spui: "Acelaşi ai rămas!"
Luminile din ochii tăi se schimbă.

M-am ridicat să mergem în odaie;
Era târziu şi se făcuse frig;
Dar tu pe loc piereai ca o văpaie -
M-ai părăsit, şi-am început să strig! (Mihai Beniuc)

Read More

Édouard Manet

 Édouard Manet (n. 23 ianuarie 1832, Paris – d. 30 aprilie 1883, Paris) a fost un pictor francez, precursor al impresionismului. Plecând de la izvorul tradițiilor marilor maeștri, Manet a fost în măsură să lege sugestiile vremurilor vechi cu elementele moderne, fapt pentru care i s-a spus "pictor al zilelor noastre" (Charles Beaudelaire). Creațiile sale au stârnit scandal și indignare, cu toate că Manet n-a dorit niciodată să provoace pe nimeni, a dorit numai să schimbe pictura și s-o reînoiască. Manet a fost ultimul pictor clasic și totodată primul pictor modern. Tablourile lui uimesc și astăzi și ne trezesc interesul, reprezentând astfel o parte incontestabilă a picturii universale.

În 1881 i se acordă Ordinul Legiunii de Onoare. Luptându-se permanent cu boala, Manet mai realizează un tablou de mari dimensiuni, "Bar la Folies-Bergère", primit de data aceasta cu mult entuziasm la Salonul Oficial.

                                                          "Bar la Folies-Bergère" 

După opinia lui Manet, lumina este atât de unitară, încât este suficientă o nuanță, pentru a putea fi pictată. În tabloul "Bar la Folies-Bergère" lămpile electrice au fost pictate cu alb viu. Pictorul are o predilecție deosebită, aproape o brutalitate, de a trece de la culori foarte deschise la cele foarte închise. În opoziție cu impresioniștii, Manet nu folosește întrepătrunderile fine dintre nuanțe care nu pot fi văzute de aproape. După opinia lui, o asemenea elaborare migăloasă a culorilor slăbește caracterul decis al acestora. O bună ilustrare a acestei tehnici este faptul că pictorul a realizat marele candelambru printr-o suprapunere de culori.
La 30 aprilie 1883 se stinge din viață la Paris.

 

Read More

Gânduri de seară...........

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine,
De slavă şi de visuri despărţit,
Dar ai rămas iubitul pentru mine,
Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.

Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare,
Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat?
Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare
Mărturisesc că pacea n-ai aflat.

Invocă moartea inima-ţi, nebună,
Afurisind al soartei pas greoi,
Şi vântul de apus mi-aduce-ntruna
Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi.


Spre tine iar, cum pot să viu fierbinte?
Sub cerul pal, aici, în ţara mea,
Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte,
Tu nici măcar atât n-ai cuteza!

Tristeţi sporind, trec zile fără veste...
Ce rugăciuni de dragul tău să fac?
Iubirea mea atât de mare este,
Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.(Anna Ahmatova)

Read More

"Un munte de suferinţă, demnitate şi disperare".

"E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în viaţa omului."
(Prof. Atanasie Berzescu, închis la Aiud împreună cu Radu Gyr).

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost  poet, dramaturg, eseist și gazetar român.
A debutat la 14 ani, cu poemul dramatic "În munţi", publicat în revista Liceului "Carol I" din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, debutează editorial în 1924, cu volumul "Linişti de schituri", în ton mai degrabă elegiac.
Radu Gyr a fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Romane. Doctor în litere, a fost Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.
A colaborat la revista Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană şi altele, precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc etc. unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.

Radu Gyr intră în cadrul Mişcării Legionare devenind unul din liderii marcanţi ai acesteia, având gradul  de comandant legionar şi fiind desemnat şef al regiunii Oltenia în cadrul Mişcării. El este autorul versurilor cântecelor "Sfânta Tinereţe Legionară" (imnul neoficial al Mişcării), "Imnul Moţa-Marin" (scris după moartea celor doi în Spania), "Imnul Muncitorilor" etc.
În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc.

Apartenenţa la Mişcarea Legionară avea să-i aducă lui Radu Gyr ani lungi şi grei de detenţie sub regimurile dicatoriale ale lui Carol al II-lea, Antonescu şi sub comunişti.
Închis în timpul regimului Antonescu este "eliberat" şi trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sărata, batalioane ce activau în prima linie a frontului. Norocul îi surâde şi Radu Gyr se întoarce de pe front fiind printre puţinii supravieţuitori ai acestor batalioane create mai mult pentru exterminarea legionarilor decât pentru spargerea frontului inamic.
Perioada de libertatea nu durează însă prea mult şi Gyr este arestat de regimul comunist în 1945 care-l încadrează în „lotul ziariştilor“ şi îl condamna la 12 ani.
Radu Gyr este eliberat în 1956, dar numai după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" (titlul iniţial era "Manifest"), considerată de regimul comunist un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic.
Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât la 11 luni după ce i-a fost schimbată sentinţa), poetul executând 16 ani de detenţie până la amnistia generală din 1964.
A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celula aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare, asemenea unei piele de şarpe. Cu toţii credeau că nu va supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea şi temniţa.
Poetul era de mult bolnav. Cu lanţuri la mâini şi la picioare a fost ţinut aproape un an de zile la Jilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de „morţi”, cum le plăcea temnicerilor să-i răsfeţe. „Hai, morţilor, a sosit moartea!”, li se striga zi de zi, ceas de ceas. Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnaţi nu era vinovat, nu de moarte, dar nici de temniţă. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor – ori tocmai puterea aceasta de influenţă naţională era vina pe care nu le-o puteau ierta tovarăşii lui Marx.

"Prin 1963-1964 comuniştii erau stăpâni necontestaţi în ţară şi au decis eliberarea deţinuţilor politici, pentru a face manevră de deschidere occidentală, mai bine zis de infiltrare în Occident. Lui Radu Gyr i s-a spus:
„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alegi între viaţă şi moarte.
Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.
„I-am privit cu dispreţ şi milă”, îmi mărturisea el ulterior, „dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg?
Torturat sufleteşte am acceptat să dau o declaraţie, care să devină publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi. Viaţă fără pată?! Sufletul a fost totuşi salvat. Te privesc şi văd sufletul imaculat al idealurilor noastre. În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuşi ceva, puţin după părerea lor, esenţialul după părerea noastră. Voi trăi cu regretul compromisului făcut dar cu convingerea că am învins. Am fost puşi în libertate. Câţiva nu am fost îngenuncheaţi. Deşi torturaţi, noi credem mai mult! Sunt necesare lacrimile pocăinţei. Am învăţat pe viu ce înseamnă a fi cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să îţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”
Eram atunci amândoi la băile Călimăneşti. Ulterior ne-am mai întâlnit. Continua să scrie poezie de substanţă şi de frumuseţe dar scria şi la o gazetă a partidului pentru românii din străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat, foarte singur şi sub endemica lui veselie ascundea o dramă cumplită. El mi-a spus că pe Nicolae Petraşcu l-au ucis la Sibiu iar pe Radu Mironovici îl ştia sechestrat într-o comună.Tragedia poetului nu se sfârşise. El continua să fie calul de bătaie al tuturor oportuniştilor.
Lovit de zeci de ani din toate părţile, acum îl loveau fraţii de condei, în ţară şi peste hotare. D. Micu şi alţii l-au atacat crud şi nedrept în gazetele literare. Tot Radu Gyr era „huliganul”, „banditul”, „decadentul”, „obscurul”, „misticul”, „fascistul”, „criminalul”. În ultimele zile tocmai citise nişte critici mârşave venite de la oameni din breasla scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală peste noapte şi în zori era neînsufleţit.

Cine l-a ucis? Nu îl poate ucide nimeni, câtă vreme vor mai fi oameni."
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 300-305)

Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric ai acelor ani grei de viaţa inimaginabilă.
Poetul scrie despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare, pentru ca în final să ajungă la o linişte sufletească şi la o credinţă adâncă înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care-i stă în faţă. "Crezul" său devine crezul unei întregi tinere generaţii aruncată de comunişti în "toiul beznelor adânci".

"Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru prea uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie îţi atrăgeau bătăi teribile şi săptămâni de izolare la Zarca (o celulă neîncălzită de 1/3m din beton, cu apă pe jos, fără pat şi scaune, detinutul dormea din picioare sau pe jos).
Metodele de scriere ţin de domeniul incredibilului. Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie. O altă metodă de "a scrie" o constituia înnodarea aţei, poezii întregi "fiind înşirate" pe aţe smulse din zeghe sau din paturi.
Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru strălucite opere literare." (Prof. Atanasie Berzescu)

Poezia marelui poet este studiată acum în şcolile din România alături de cea a  "poeţilor de după gratii" ca Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic.

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă
ce-nseamna-n luptă-un braţ răpus ?
Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.


"Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldură sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte.
În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojină cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze."(Prof. Atanasie Berzescu)

Read More

Gânduri de seară.........

Rămâi să mai ciocnim o cupă
La hanul vechi de pe coclauri
Căci pentru vin şi pentru tine
Mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să-nmormântăm tristeţea
Şi setea fără de-alinare
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare.
Ştii tu, frumoaso, că ulciorul
Din care bei înfrigurată,
E făurit din taină sfântă,
Din taina unui trup de fată?
L-a făurit cândva olarul
Cel inspirat de duhul rău
Din taina unui trup de fată
Frumos şi cald ca trupul tău.
Înmiresmează-te, frumoaso,
Ca pe-un altar de mirodenii
Cât zarea-i plină de albastru
Şi lumea plină-i de vedenii.
Şi-atât cât drumurile vieţii
Mai au pe margini bucurii
Căci mâine în zadar vei bate
La porţi de suflete pustii.


Iubeşte-mă acum, căci anii
Pe năzuinţe-or pune frâu,
Iar clipele iubirii noastre
Se scurg ca undele pe râu.
Ca măine-om putrezi-n morminte
Uitaţi, nepomeniţi de nimeni,
Ca mâine vor veni olarii
Să fure lut din ţintirime.
Iar trupul tău care mi-e astăzi
Cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumeţii pe la hanuri. (Omar Khayyam)

Read More

REFUZ... REFUZ... REFUZ!

REFUZ SA CRED CA MAI TRAIESC!
Refuz sa cred ca mai traiesc pentru ca am o alta intelegere asupra vietii unei societati si a individului ca o componenta a acesteia.
Refuz sa cred ca mai exista societatea in sine, numai si pentru ca o societate este o masa de oamenii cu traditii comune, cu limba comuna si cu legi normale adjudecate si respectate, fapt ce nu se mai intampla acum in Romania!
Refuz sa cred ca mai traiesc pentru ca eu nu inteleg ca un popor, fie el roman, inseamna cateva partide formate pe schema de clanuri mafiote, urmate de coloane de tembeli orbi si surzi ce-si calca in picioare propriile interese, propriile nevoi de viata, ratiunea lor functionand dupa formule pe care nici Einstein daca ar trai nu le-ar putea intelege.
Refuz sa cred ca traiesc chiar si pentru faptul ca romanul, crestin de felul lui, a ajuns ca si in Sfanta  Biserica a lui Hristos sa injure ca la usa cortului, cu o ura greu de inteles, pe Basescu, pe Udrea, pe Ponta si toata cohorta de politicieni, cand el ar trebui sa se concentreze asupra rugaciunii.
Refuz sa cred ca traiesc, refuz sa cred ca mai suntem normali urandu-ne tata cu fiu, mama cu fiica, frate cu sora si asa mai departe, doar de dragul lui Ponta sau Basescu, sau din ura pentru unul sau altul!
Refuz sa cred ca mai traiesc atunci cand constientizez ca traiesc in mijlocul unui neam ce-si face baia zilnica nu cu apa cea de toate zilele ci in flegmele politicienilor pe care ii divinizeaza sau ii uraste.
Refuz sa cred ca romanul nu poate mai mult decat a viziona telenovele vulgare in care actorii-neactori nu rostesc ca replica decat injuraturi, nu pot viziona decat emisiuni politice in care vulgaritatea si badarania sunt "viu colorate" aducandu-te la starea de voma. Minciunile sunt rostite cu zambetul pe buze si sunt pecetluite cu cele mai crunte jigniri pentru oponenti.
Refuzand toate acestea si multe pe care nu le mai inserez aici, ce ma retine sa REFUZ SA CRED CA MAI TRAIESC?

Refuz sa cred ca mai traiesc pentru ca aceasta nu este viata, viata civilizata a unei natii ce se crede cea mai frumoasa, desteapta, ospitaliera si cea mai cea!
NU SUNTEM DECAT O MASA DE REFUZATI AI VIETII PENTRU CA REFUZAM NORMALITATEA EI!

ESTE POSIBILI CA MULTI SA NU FITI DE ACORD CU MINE, ESTE DREPTUL DV, DAR ESTE SI DREPTUL MEU SA CRED IN CEEA CE AM SCRIS.

Read More

Gânduri de seară..........

Am oprit în luncă apa curgătoare
La un scoc de moară printre verzi arini;
Am oprit pe ape lin-tremurătoare
Zilele de vară, razele de soare,
Nopţile senine, stelele şi luna
Pentru totdeauna.
Vremea care curge, n-am putut s-o ţin.

Am închis în palmă pui de rândunele,
Le-am simţit bătaia inimii în chin;
Am oprit în braţe dragostele mele…
Pasăre de-o toamnă, dragoste cu jele,
Le-am cules ca frunza moartă când dă bruma
Pentru totdeauna.
Vremea care zboară, n-am putut s-o ţin.

Am păstrat în suflet gânduri, vorbe, glume,
Zâmbetul ce iartă, plânsetul hain;
Am păstrat în minte fete fără nume
Întâlnite-n cale şi pierdute-n lume,
Le-am în mine una câte una
Pentru totdeauna.
Vremea, vremea însă, n-am putut s-o ţin. (Ion Pillat)

Read More