luni, 2 iunie 2014

GUGUMANII LUI PONTA AL III-LEA & Tiberiu Vanca



GUGUMANII LUI 
PONTA AL III-LEA

Cum? Nu ştii cine-i Ponta al III-lea? Vai mie! Cel care şi-a arătat muşchii spiritului furând valori spirituale. Cel care pe regia lui Dan Voiculescu a pus la cale o lovitură de stat. Cel care la insistenţa lui Mircea Dogaru, un colonel decrepit, scos din uz pentru uzură, a semnat un protocol prin care s-a obligat să înlăture „câinii de pază a ordinei de drept” (D.N.A.+ A.N.I) să ciuntească atribuţiile Curţii Constituţionale, cel ce s-a făcut că merge la o petrecanie în Africa de Sud, ca să aibă un alibii cum că „Marţea Neagră” pusă în scenă de valetul său, Valeriu Zgonea, n-are nici o legătură cu el, cel ce stă douăzeci şi patru de ore pe sticla televizoarelor bătându-se pe piept cu „sub prim ministeriatul meu”, „în calitatea mea de prim ministru”, „atâta vreme cât „EU” sunt prim ministru”, iar asta pentru ca nu cumva prostimea să nu ştie ce mare om s-a făcut el, ăla de se dă cu barca pe uscat, cel ce a instituţionalizat ura împotriva unuia Băsescu, declarând-o unică doctrină de stat şi fundament practic al guvernării. Adună-ţi amintirile stimat al meu Cititor şi vei localiza şi alte situaţii ce caracterizează acest clovn instalat în fruntea naţiunii. Vei descoperi că a trompetat că ne va oferi „Cel mai cinstit guvern”, promisiune probată cu doi hoţi de valori spirituale, din familia sa de apucături , pe care i-a năimit la Ministerul Învăţământului, iar la transporturi a năimit pe unul ce aştepta cu firească nerăbdare să intre la puşcărie, iar la Păduri şi Ape a instalat o blondă rustică căreia dorind să-i accentueze obârşia i se adresează cu „Fă”, iar asta pentru a se şti că nu Petru Groza , cândva prin întunecatul deceniu cinci, al secolului trecut, ar avea primatul instalării la Agricultură a unui ţăran, îl numim pe Romulus Zaronii, cu toate că Doina şi nu mai ştim ce patronimic poartă, nu este deloc ţărancă, după cum nici Victor Viorel Ponta, şeful ei direct nu este deloc intelectual, iar calitatea absolut degradantă de „domn” nu i se poate contesta, astăzi când toţi „ciurli-burli” îşi zic „Domnu”.
Fatal pentru toate trei guvernările Ponta, şi absolut fără şanse pare să fie Ministerul Învăţământului, în fruntea căruia hălăduie acum etalându-şi incompetenţa unul, Remus Pricopie, să nu se creadă că ar fi o predestinare şi s-ar chema Pricopie fiindcă prin „ilustra” s-a prezenţă s-ar fi încercat „pricopsirea” în vreun fel a înaltei instituţii. Nu doamne fireşte ministerul nu s-a pricopsit cât dimpotrivă.
De dată recentă, pe şest, s-a mai semnat un protocol, şi asta pentru că guvernarea Ponta se rostogoleşte numai şi numai pe protocoale tâmpite (Notă: Vai! Mie! Uite cum îmi mai scapă vorbele!) Ei bine!. S-a mai dat o lovitură ordinii de drept româneşti. B.O.R. (Biserica Ortodoxă Română), această celebră „spălătoare de creiere”, prin „Întâi Stătătorul Său”, cel prin a cărui strădanie se ridică, cam pe bani publici, o construcţie megalomanică, „Catedrala Mântuirii Neamului!”. De ce o fi vrând „Ciobotea” să ne mântuie? Şi nu pe unul sau pe doi, cât întreg neamul românesc, cel ce fiinţează şi va fiinţa din veacuri şi cât veacurile şi cum poate el să o facă? Cu ce o greşit acest greu încercat popor încât să trebuiască să fie „Mântuit” de Houcus-Poucsul” lui Ciobotea? Dar să lăsăm asta şi să ne întoarcem la oasele pe care le poartă prin ţară întru închinare, fără ca cei de la „Protecţia Consumatorului” să încerce a stabili specia de la care provin şi dacă nu cumva sunt expirate. De ce au ei pretenţia că pitindu-ne sub patrafire, şi spunând ca proştii ce greşeli am făcut, ne ascultă Dumnezeu în persoană şi nu popa satului, după ce a tras o gură de rachiu şi a uitat să-şi clătească gura cu niscaiva apă, pentru că „cucerniciilor lor” li se datorează şi ceva răgazuri pentru divertisment, şi ce distracţie mai straşnică decât să ştii cine pe cine şi de ce a omorât, cine cu cine şi-a înşelat consortul/consoarta, cine ştie să urască cel mai straşnic, iar micile şi marile păcate pot alimenta o listă lungă.
Ei bine Ciobotea Daniel, s-a scremut, iar din sacrul său scremăt, cu contrasemnătura lui Remus Pricopie, nefericitul, neavizatul, nepregătitul ministru întru educaţie, s-a modificat puţin codul muncii. Oamenii de bine ştiu de bună bucată de vreme că modificarea acestei legi ţine de competenţa de legiferare a Parlamentului. Şi uite aşa pentru că a vrut „Întâi-Stătătorul” codul muncii este modificat. B.O.R. s-a insinuat în raportul instituit prin respectivul act normativ la edictare, dintre angajat şi angajator. Ce şi-a spus „Întâiul …” : în sacralitatea creştină există „Sfânta Treime”, Trinitate compusă din .Dumnezeu, Fiul, şi Spiritul Sfânt (notă: Duhul Sfânt la ortodocşi). Dacă lucrurile stau aşa în Biserică, de ce să nu instituim trinitatea şi în raporturile de muncă ale profesorilor de religie, că doar creştini suntem, în sensul că nu pot fi angajaţi în muncă profesorii de Doamne! Doamne! fără avizul Chiriarhului, care se pare că este o somitate sau o semi-somitate în elita ortodoxă, (Notă: S-a aflat că acest aviz în termeni ortodocşi se numeşte „Binecuvântare”). Dacă în lumea laică încadrările în muncă se fac la cerere, prin dovedirea pregătirii profesionale, şi a sănătăţii petentului. În situaţia profesorilor de religie se interpune o a treia condiţie, plicul închis ce transportă punctul de vedere numit „Binecuvântare” a Chiriarhului. Iar atunci când Chiriarhului i se face pe vreunul din preacucernicii cu muncă la catedre, comunică, evident prin poştă, un alt plic prin care „se retrage –Sfânta; Sacra Binecuvântare” cea ce potrivit protocolului semnat între „Dănilă şi Remus” determină în mod obligatoriu desfacerea contractului de muncă a nefericitului popă ce nu mai place Înalt Cucernicilor. Numai că insinuarea oamenilor lui Dănilă în raporturile de muncă prin instituirea trinităţii (Chiriarh, angajator şi angajat) nu operează şi în Justiţie. Pentru că prin obedientul efort al făcătorilor de protocol, nu au putut înlătura controlul de către instanţele de judecată. Astfel că nefericiţii întru drept, ce vor fi nevoiţi să apară în instanţe pentru a apăra măsura desfacerii contractelor de muncă vor fi puşi la o oarecare încurcătură. Vor fi chestionaţi:
- De ce i s-a desfăcut contractul de muncă personajului „Amin” (numele profesorului alungat) ?
- Pentru că aşa a spus unul, va veni răspunsul consilierului juridic, sau avocatului!
- Şi cine este acela ?
- Unul ce se poartă cu „caftan alb şi umblă în cămaşă de noapte, tot albă, şi comunică cu o voce supra cavernoasă, şi aşa cum Ponta se dă de „Ceasul Morţii” că este prim ministru, somnabulul nostru se pretinde „Fericit”!
*
În ce ne priveşte n-avem nimic cu fericirea „Sfinţiei Sale” dar îi cerem ritos să stea cuminte în „Altarul Său” şi să nu se mai amestece în treburile laice.

2 iunie 2014-

Tiberiu Vanca

duminică, 1 iunie 2014

Gânduri de seară........


Cine-ţi mai oferă flori?
Cine te mai scaldă-n ploi de stele,
Cine-ţi şterge uneori
Lacrima tăcerii din cuvânt.

Cine-ţi mai clădeşte-n zori,
Din nisipul somnului castele?
Dacă-i vânt, pe pământ
şi lacrimi nu mai sunt.

Mai ştii, vara cu miros de alge
şi pierdutele catarge
De la ţărmul unei mări?
Mai ştii, şi acel tango retoric
Prin decorul alegoric,
Dintr-un vis fără urmări.




Cine-ţi mai aduce veşti,
Cine mai rămâne lângă tine?
Cine află unde eşti
După noaptea visului stingher?

Cine-ţi cheamă din poveşti
Vara unui loc uitat de lume?
Dacă-n cer, e doar ger
şi totuşi eu mai sper.

Mai ştii, vara cu miros de alge
şi pierdutele catarge
De la ţărmul unei mări?
Mai ştii, şi acel tango retoric
Prin decorul alegoric,
Dintr-un vis fără urmări? (George Ţărnea)




La mulţi ani!


"Nostalgia e un sentiment fundamental al oamenilor dintotdeauna, care-și văd viața ruinată de trecerea timpului, fără putință de reîntoarcere. Cei care s-au născut în comunism pot fi nostalgici după copilăria lor între Trabanturi și eugenii, după o lume dispărută, dar trebuie să fii imbecil să ai nostalgia lui Ceaușescu și-a sistemului comunist. Ai fi ca un fost pușcăriaș eliberat după decenii de închisoare și care tânjește după patul de scânduri și găleata din colț."



Mircea Cărtărescu
s-a născut pe data de 1 iunie 1956, în București.  Despre copilăria sa, el va afirma că ea „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”. Face parte din grupul poeților optzeciști care au frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul literar Nicolae Manolescu, dar în timpul studenției a participat și la ședințele cenaclului „Junimea”, conduse de Ovid S. Crohmălniceanu. Absolvent al liceului „Dimitrie Cantemir” din București, el va urma cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric", reeditat în anul 2011. În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc, coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas, de asemenea reeditată.

Mircea Cărtărescu a debutat cu poezii la Cenaclul de Luni și în România Literară în anul 1978, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia "Aer cu diamante", dar a citit și proză la Cenaclul de proză "Junimea" condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel a publicat o proză în antologia "Desant '83". A debutat în volumul individual "Faruri, vitrine, fotografii" la editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, între care se remarcă "Poeme de amor" sau "Totul."

Un proiect unic în felul său este "Levantul", o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul intitulat "Boii soarelui" din romanul "Ulise". Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stănescu. Este considerat de mulţi drept un teoretician important al postmodernismului românesc, și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate.
Mircea Cărtărescu este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice, sau fantasy în volumul "Visul" (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia). Ultimul său mare proiect editorial, trilogia romanescă "Orbitor", are forma unui fluture, și conține trei volume, "Aripa stângă", "Corpul" și "Aripa dreaptă", ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Cartea a fost scrisă sub influența lecturii romanelor lui Thomas Pynchon, influență recunoscută deschis de autor în interviurile sale. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară, etc.
Ultimele sale cărți publicate, "De ce iubim femeile" și "Frumoasele străine" i-au adus un succes de box-office, figurând pe lista de cărți best-seller ale editurii care îi publică toate cărțile și cu care a semnat un contract de exclusivitate.
Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România. Au fost nominalizate în Franţa pentru premiile Médicis, Le meilleur livre étranger, Prix Union Latine. Romanul Nostalgia a primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi“, Castel Goffredo, Italia. De asemenea, autorul a primit Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013) şi Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013).
Între anii 1980 și 1989 a fost profesor de limba română la o școală generală, apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor, iar apoi redactor la revista Caiete Critice. Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere a Universității din București. Din anul 2004 este conferențiar la aceeași catedră.

"Când vezi că oameni la care ai ţinut foarte mult, pe care i-ai ajutat, în care ai crezut şi ai avut încredere, te judecă greşit şi te rănesc, asta e foarte dureros şi e foarte greu de iertat. Mi-au făcut rău oameni cărora le-am făcut bine. Asta a durut..."





Merita văzut !

Doar urmăriți clipul :




 V-a plăcut ?

La mulţi ani dragi copii!


Copilărie unde eşti?
Când îmi puneai sub cap poveşti......
Aveam în pernă numai vise
Şi-un leagăn cu iubiri promise.
În ceată îngeri mă vegheau,
Cu nopţi de stele mă-nveleau.
Până şi gândul mi-au păzit
Turnând în taină Mir sfinţit.
Şi înfăşată-n liliac,
Lăsat în ploi peste cerdac
Cu greierii într-un alai,
Eram în Rai.

Precum un fluture-n grădină
Scăldat în raze de lumină
Mă rătăceam prin flori cu rouă...
Strângeam cu braţele-amândouă
Petalele căzute-n zori
Din trandafiri agăţători
Şi mă-ntristam, credeam că plâng,
Că spinii... aripile frâng,
De nu i-ar fi avut zburau
Şi ceru-n roşu îl pictau.
Mi-ar fi făcut şi-un curcubeu
Să-l văd în el pe Dumnezeu.



Azi îmi lipseşti atât de mult,
De parcă sufletul e smuls
Şi aruncat în gropi comune,
Fără de viaţă şi de nume...
Şi veacuri mă despart de tine;
De ce-ai plecat de lângă mine? (Angelina Nădejde).







Ziua copilului

În România, Ziua copilului se sărbătorește în fiecare an pe data de 1 iunie.
Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanți din diferite țări, au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. După această conferință, multe guverne au introdus „Ziua copilului”. În Turcia Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în data de 23 aprilie 1920.
În anul 1954 Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul că fiecare Stat să dispună de o zi la așa-numita „Ziua copilului” (engleză Universal Children's Day).
În România Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a constituit la 1 ianuarie 2005.

 Să fiţi sănătoşi şi mereu cu zâmbetul pe buze. Să vă bucuraţi şi să creşteţi frumos.
Copilăria e o lume aparte, plină de lumină şi armonie.
Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viaţa. Să vă bucuraţi de ea, dragi copii!

sâmbătă, 31 mai 2014

Gânduri de seară...........


Eu sunt lucrătorul cinstit şi tenace
Măreaţă mi-e fapta şi truda mi-e grea,
De-aceea, eu am despre tot ce se face
...Opinia mea.

În coarne de-aş lua pentru ea lumea toată,
Cedarea ca luptă mi-ar fi mult mai grea,
Pe viaţă o dată, pe moarte o dată,
Opinia mea.

Şi, singur de-aş fi pe a mea baricadă
Şi-n rest milioane cu tifla mi-ar da,
Păstrez, chiar când capul vor alţii să-mi cadă,
Opinia mea.

Respect instituţii, opinii celebre,
Cultiv disciplina şi-s gata de ea,
Sunt om social, dar conserv în vertebre
Opinia mea.

Eu pot şi să râd dacă hoţii-mi sparg casa,
Flegmatic mă las depăşit pe şosea,
Mai am, când pe front îmi luaţi şi mireasa,
Opinia mea.

Acolo e sudul, acolo e nordul,
Am dreptul la nu, dacă vreţi să fiu da,
Vitală e lupta, normal dezacordul,
Opinia mea.

Furnică pot fi şi accept să fiu greier,
Chiar limba din gură de mi s-ar tăia,
Întreagă-mi rămâne, zidită în creier,
Opinia mea.

Nu caut comori, nu râvnesc la avere,
Din cerul întreg mi-am ales doar o stea,
Eu şi de la cer o favoare aş cere,
Opinia mea.

Cât om mă socot, duc pe frunte toţi spinii,
Şi crucea mi-o port, ca şi când aş zbura,
Căci omul e om cât mai are opinii,
Aceasta-i opinia mea! (Adrian Păunescu)

155 de ani cu Big Ben!


Big Ben este cel mai mare ceas cu clopot și patru fețe, și al treilea turn cu ceas ca înălțime din lume. Ceasul a fost pus în funcțiune în ziua de 31 mai 1859.
La Westminster s-a construit un turn cu ceas în 1288. Turnul actual a fost înălțat ca parte din proiectul lui Charles Barry de construcție a unui nou palat, după ce vechiul Palat Westminster a fost distrus de incendiu în noaptea de 16 octombrie 1834.
Noul Parlament a fost construit în stil neogotic. Deși Barry era arhitect-șef al Palatului, el a apelat la Augustus Pugin pentru a proiecta turnul cu ceas, turn ce se aseamănă cu alte turnuri proiectate de Pugin, printre care se numără cel de la Scarisbrick Hall. Proiectul turnului cu ceas a fost ultimul realizat de Pugin. Turnul are 96,3 m înălțime. Primii 61 m de la bază sunt construiți din căramidă învelită în calcar de Anston colorat cu nisip. Restul turnului este din fier. Turnul își are baza pe o placă de beton pătrată cu latura de 15 m și cu o grosime de 3 m, aflată la o adâncime de 4 m sub pământ. Cele patru fețe ale ceasului se află la o înălțime de 55 m. Volumul interior al turnului este de 4.650 m³.
Deși este una dintre cele mai importante atracții turistice din lume, interiorul turnului nu este deschis vizitatorilor străini, doar cetățenii Regatului Unit putând să aranjeze vizite (cu multe zile în avans) prin intermediul parlamentarului lor. Turnul nu are lift, astfel că vizitatorii trebuie să urce toate cele 334 de trepte până la vârf. Din cauza schimbării stării solului de la construcție (în primul rând prin construcția liniei de metrou Jubilee), turnul este ușor înclinat spre nord-vest, cu aproximativ 220 milimetri la fața ceasului. Orarul este de 2,7 metri lungime, iar minutarul are 4,3 metri lungime. Ceasul și fețele sale au fost proiectate de Augustus Pugin. Fețele sunt fixate într-un cadru de fier cu diametrul de 7 m, care susține 312 bucăți de sticlă de opal. Unele din bucățile de sticlă pot fi înlăturate pentru inspectarea brațelor. Cadrul fiecărei fețe este aurit. La baza fiecărei fețe este gravată inscripția în latină:

    "DOMINE SALVAM FAC REGINAM NOSTRAM VICTORIAM PRIMAM"  .

Ceasul este celebru pentru acuratețea sa. Mecanismul său a fost proiectat de avocatul și ceasornicarul amator Edmund Beckett Denison, și de George Airy, Astronomul Regal. Lucrările de construcție au fost încredințate ceasornicarului Edward John Dent; după moartea sa în 1853, fiul său vitreg Frederick Dent i-a dus munca la bun sfârșit, în 1854. Întrucât turnul a fost terminat abia în 1859, Denison a avut timp să facă experimente: în loc să folosească un regulator și un remontoar, așa cum fusese inițial proiectat ceasul, Denison a inventat regulatorul gravitațional dublu cu trei picioare. Acest regulator dă cea mai bună separare între pendul și mecanismul ceasului. Pendulul este instalat într-o cutie închisă ermetic aflată sub camera ceasului. Ea are 3,9 m lungime, cântărește 300 kg și bate la fiecare 2 secunde. Mecanismul ceasului dintr-o cameră de sub ea cântărește 5 tone.
Deasupra pendulului este o mică stivă de monezi vechi britanice de un penny; ele sunt puse acolo pentru ajustarea orei ceasului. Adăugarea unei monede are ca efect o mică înălțare a poziției centrului de masă al pendulului, reducând lungimea efectivă a brațului pendulului și astfel mărind viteza cu care el se deplasează. Adăugarea sau înlăturarea unei monezi modifică viteza ceasului cu 0,4 secunde pe zi.

Clopotul principal, denumit oficial Great Bell, este cel mai mare clopot din turn. El a fost primul care a primit porecla Big Ben.
Clopotul instalat inițial cântărea 16.3 tone și a fost turnat la 6 august 1856 la Stockton-on-Tees de către John Warner & Sons. Clopotul a fost denumit în cinstea lui Sir Benjamin Hall, numele acestuia fiind gravat pe clopot. Cum turnul nu era încă terminat, clopotul a fost instalat în curtea Palatului Westminster. Turnat în 1856, primul clopot a fost transportat la turn pe un tren tras de șaisprezece cai, avansul său lent fiind observat și aclamat de mulțime. Din păcate, în timpul probelor, clopotul a crăpat, nu a mai putut fi reparat și s-a făcut un altul nou. Clopotul a fost turnat din nou la Whitechapel Bell Foundry (turnătoria de clopote Whitechapel) cu o masă de doar 13,76 t. Acesta a fost ridicat 60 m până în clopotnița turnului cu ceas, efort ce a necesitat 18 ore. El are 2,2 metri înălțime și 2,9 metri lățime. Acest nou clopot a bătut pentru prima oară în luna iulie 1859. În septembrie și el a crăpat sub ciocan, la doar două luni după intrarea în uz.Timp de trei ani, Big Ben a fost oprit și ora fixă a fost bătută de clopotul mic cel mai de jos până la reinstalarea clopotului. Pentru reparații, s-a extras o bucată de metal din jurul crăpăturii, iar clopotul a fost rotit cu 45° pentru ca noul ciocan să lovească în alt loc. Sunetul clopotului Big Ben a sunat de atunci într-un fel neobișnuit și este încă utilizat astăzi cu tot cu crăpătură. La turnare, Big Ben era cel mai mare clopot din insulele Marii Britanii până la turnarea lui „Great Paul”, un clopot de 17 tone aflat în catedrala Saint Paul din Londra, în 1881.

Împreună cu Marele Clopot, turnul cu ceas găzduiește patru clopote mai mici care bat la fiecare sfert de oră. Cele patru clopote de sfert de oră bat pe tonalitățile: sol♯, fa♯, mi și si. Ele au fost turnate de John Warner & Sons la turnătoria Crescent în 1857 (sol♯, fa♯ și si) și 1858 (mi). Turnătoria se afla în Jewin Crescent, ceea ce astăzi este centrul artistic Barbican din Londra.
Clopotele de sfert de oră bat într-o secvență de 20 de bătăi, 1–4 la și un sfert, 5–12 la și jumătate, 13–20 și 1–4 la fără un sfert și 5–20 la oră fixă (cu 25 de secunde înainte ca clopotul cel mare să bată ora fixă). Întrucât clopotul cel mic (mi) bate de două ori la rând foarte repede, nu este suficient timp pentru a trage ciocanul înapoi și a repeta bătaia, și astfel el este dotat cu două ciocane aflate pe două părți opuse. Melodia este cea a clopotelor de la biserica Sf. Maria cea Mare din Cambridge, împreună cu ceea ce pare a fi o variație, atribuită lui William Crotch, după o bucată din Mesia de Händel. Versurile imaginare sunt tot cele de la Sf. Maria cea Mare și fac aluzie la psalmul 37: „All through this hour/Lord be my guide/And by Thy power/No foot shall slide". Ele sunt scrise pe o placă de pe zidul sălii ceasului.

Deși ceasul a funcționat cu mare precizie de-a lungul timpului, funcționarea sa a suferit uneori din cauza evenimentelor. Astfel, în 1916, în timpul Primului Război Mondial, clopotele au fost oprite și nu au bătut timp de doi ani pentru a evita atacurile zeppelinelor germane. De asemenea, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deși clopotele au continuat să bată, fețele ceasului nu au mai fost luminate, pentru a nu-i ajuta pe piloții Luftwaffe.
Alteori, vremea a avut efecte nedorite asupra funcționării lui Big Ben. În ultima zi a lui 1962, ceasul a încetinit din cauza zăpezii și gheții depuse pe minutare, determinând detașarea pendulului de mecanism, așa cum era și proiectat să se întâmple în asemenea cazuri pentru a evita deteriorarea mecanismului—pendulul a continuat să se miște liber. Astfel, la miezul nopții dintre anii 1962 și 1963, el a bătut cu 10 minute mai târziu. În vara lui 2005, vremea deosebit de caldă pentru acea perioadă este una din posibilele cauze ce au determinat de două ori oprirea ceasului, care a trebuit reajustat.
Singura mare defecțiune suferită de Big Ben a fost cea din 5 august 1976. Regulatorul de viteză al mecanismului de declanșare a clopotelor s-a defectat după ce a fost supus forțelor de torsiune timp de peste 100 de ani, determinând căderea greutăților de 4 tone în mecanismul clopotelor. Ceasul a fost oprit un timp total de 26 de zile de-a lungul următoarelor nouă luni - fiind în cele din urmă reactivat permanent la 9 mai 1977; aceasta a fost cea mai mare oprire din istoria sa.
În afara acestor evenimente, ocazional Big Ben este oprit pentru mentenanță. La 29 octombrie 2005, a avut loc prima mare oprire după incidentul din 1976, timp de 33 de ore, pentru lucru la clopote. Apoi, la 5 iunie 2006, clopotele care bat sfertul de oră au fost oprite timp de patru săptămâni pentru repararea unui rulment uzat. La 11 august 2007, clopotele și întreg mecanismul au fost din nou oprite timp de șase săptămâni pentru mentenanță, fiind înlocuiți rulmenții din mecanismul de comandă al ceasului și percutorul clopotului mare, pentru prima oară de la montare. În timpul opririi, ceasul a continuat să arate ora exactă, fiind comandat de un mecanism cu motor electric. În timpul opririlor, BBC Radio 4, care folosește în mod tradițional sunetul clopotelor lui Big Ben pentru anunțarea orei exacte, a transmis semnalul Greenwich Time Signal.













vineri, 30 mai 2014

Independentul român.


Ultimele alegeri europarlamentare au dovedit, pe neaşteptate, ataşamentul naţional pentru candidatul independent. Domnul Mircea Diaconu a dat lovitura! Cu un sacrificiu imens: renunţarea la o meserie care l-a făcut celebru şi la o carieră aflată la apogeu. Nu putem şti din ce motive a optat pentru o asemenea lepădare de sine. Exclus să fie vorba de bani! Pentru a măsura dimensiunile jertfei sale, să ne gîndim cum ar fi să auzim că Robert de Niro sau Victor Rebengiuc au abandonat scena şi ecranul pentru a îmbrăţişa, la bătrîneţe, un destin parlamentar. Dacă nici ăsta nu e „spirit civic“, ce altceva poate fi numit astfel? Pe de altă parte, românii par să aibă solide tradiţii în materie de „independență“.
Textul de mai jos, scris acum zece ani, o dovedeşte!

 În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent“. Adică un bărbat pe picioarele lui, cu venituri autonome, cu idei proprii, cu situaţie. A fi „independent“ e o virtute civică. Ziarele se mîndresc a fi independente, iar membrii de partid mai acătării declară, uneori, cu panaş, că înţeleg să-şi păstreze o anumită independenţă de gîndire. Justiţia vrea şi ea să fie independentă (dar nu poate), iar la nivel de ţară, independenţa e un „ideal de veacuri“, un vis strămoşesc. Pe vremuri, idealul acesta se chema „neatîrnare“, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că independenţa e un soi de levitaţie, un fel de a pluti, dezlegat de orice ataşamente şi angajamente constrîngătoare. Independenţa e, din acest punct de vedere, expresia deplinei libertăţi, refuzul de a admite altă autoritate în afara celei proprii.

Cu un asemenea portret, independenţa e un foarte eficient ornament retoric. Caţavencu e „prezidentul grupului independent“, „un bărbat independent“, activ în „Comitetul grupului independent“, adică al grupului „tînăr, inteligent, independent“ (şi „impertinent“ – adaugă cu năduf Farfuridi, pentru care independenţa e „trădare“ şi „nifilism“). Dar şi Tipătescu e, cel puţin pentru Trahanache, „un om endepandent“, calitate apreciată, de altfel, şi de independenta Joiţica. Odată ce s-a consfinţit ca merit, independenţa e pusă la treabă: virtutea civică se orientează pragmatic. Cu ce se ocupă, după eterna doctrină Trahanache, un bărbat independent? Face servicii „partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic...“. Prin urmare, independentul român e captiv într-o reţea de hatîruri. El nu-şi dobîndeşte independenţa decît pentru a o sacrifica în chip oportun: partidului, patriei, prietenilor (şi nevestelor lor). De ce? „Pentru că de la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru...“ De unde însemna „neatîrnare“, independenţa ajunge să fie deci, potrivit înţelepciunii autohtone, abilitatea de a atîrna de cine trebuie, fără prosteşti probleme de conştiinţă, fără false consecvenţe şi loialităţi. Pe scurt, a fi independent e a-ţi permite luxul de a fi infidel.

În materie de politică externă (dar şi internă), independentul român e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent anti-european. „Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într- ale noastre...“

Neamestecul în trebile interne, ştaiful dîrz al băştinaşului ofensat – iată chipuri mioritice ale spiritului independent. Animat de acest spirit, Caţavencu fondează în oraşul său de provincie „Aurora Economică Română“, „soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti...“. „Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii într-al lor.“ Acesta este, în viziune locală, apogeul spiritului independent: să faci ce vrei în districtul tău. Evident, cînd prea mulţi independenţi se strîng laolaltă, interesele lor intră în conflict. Nu întîmplător, Costăchel Gudurău e „atacat palme picioare“ tocmai în „piaţa endependenţi“. Dar bătălia e scurtă. Tot „piaţa endependenţi“ e spaţiul unei universale reconcilieri. „Pupat toţi“. Căci independentul român nu e dogmatic. La o adică, ştie să lase de la el. E realist, maleabil, fără idei fixe. Justiţia independentă fiind absentă, el se refugiază filozofic în singurătate, pentru a căuta dreptatea transcendentă: „Procoror lipseşte oraş, mănăstire maici chef.“
(Andrei Pleşu)

La mulţi ani !


"Ceea ce am făcut eu pentru România a fost darul meu. Cum să ceri bani pentru un dar?“.

Doina Cornea este una dintre personalităţile cunoscute din lumea disidenţei anticomuniste. Simbol al luptei contra totalitarismului, Doina Cornea s-a născut la 30 mai 1929, la Braşov.
A fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), "Încercarea labirintului", urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note și prefețe: Pr. Petru Gherman, Ieremia Valahul, Lao-tse, Tao te king, Gabriel Marcel, Dreptate și Adevăr, Ștefan Lupașcu, - partea de Trialog din Omul și cele trei etici ale sale.
Între 1982 și 1989 a difuzat 31 de texte și proteste prin radio „Europa Liberă”. În 1983 a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de Securitate Alexandru Pereș. Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987).


În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.
Practic, apoi a fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la manifestația stradală de la Cluj din 21 decembrie 1989, sub gloanțe.





După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naționale, organism din care și-a dat demisia la 23 ianuarie 1990, din cauza transformării FSN în partid politic și a reminiscențelor comuniste ale acestuia. A fondat (împreună cu alții, devenind apoi președintă) Forumul Democrat Antitotalitar din România (6 august 1990, la Cluj), ca o primă mișcare de unificare a opoziției democrate, din care s-a format mai târziu Convenția Democrată din România (CDR). Doina Cornea este membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, a Alianței Civice și a Fundației Culturale Memoria. A publicat peste 100 de articole în ziare și reviste (22, România liberă, Vatra, Memoria etc.). A ținut conferințe în țară și străinătate, multe dintre ele publicate în volume colective (Une culture pour l'Europe de demain, Il nuovo Areopago, Mission, Quelle sécurité en Europe a l'aube du XXIeme siècle?, Europe: les chemins de la démocratie, Politique Internationale, Amicizia fra i popoli).

A primit un mare număr de distincții, titluri și premii, dintre care cele mai importante sunt: Premiul „Thorolf Rafto” (Norvegia, 1989); Doctor Honoris Causa al Universității Libere din Bruxelles (1989); Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (Franța, 2000); Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000).
Legiunea de Onoare în grad de Comandor (Franța, 2009)
Din partea Regelui Mihai a primit Crucea Casei Regale a României in Octombrie 2009.

"Aceasta este democraţia originală pe care a impus-o Ion Iliescu: un singur partid (front) de mase, de stânga, din interiorul căruia să se manifeste mai multe curente politice de stânga. Pentru el ajungea acest Front, nu mai era nevoie de altceva. Doar această frază  este de ajuns pentru a înţelege de ce alegerile de la 20 mai au fost strâmbe."


joi, 29 mai 2014

Gânduri de seară............


Mi-am văzut, în treacăt, sufletul.
Dar, l-am ignorat.
N-aveam timp pentru el.
Şi nu voiam să-i ascult durerile şi nemulţumirile.
Eram prea grăbită, prea copleşită şi aveam atâtea lucruri importante de făcut…
Dar, într-o zi, m-am trezit pustiită… şi mi-am amintit de sufletul meu, pe care, atâta timp l-am ignorat.
Mi-am făcut curaj să-i vorbesc cu sinceritate…
Iartă-mă, al meu suflet! Iartă-mă că am pus alte lucruri şi alte suflete mai presus de tine!
Iartă-mă că te-am împovărat cu griji inutile, cu râuri de lacrimi plânse şi neplânse, cu doruri, cu temeri, cu ură!.

Iartă-mă că te-am transformat într-o gară, prin care au poposit tot felul de trecători, care n-au ştiut să te respecte, care te-au murdărit şi care au luat tot ce au putut din tine!
Iartă-mă că te-am locuit cu oameni care nu te-au preţuit şi care au lăsat în urma lor numai tristeţe, durere şi dor!
Iartă-mă că nu ţi-am dat timp pentru dragoste, pentru linişte, pentru iertare, pentru frumos!
Iartă-mă că ţi-am ignorat chemările şi că ţi-am înăbuşit bucuriile!
Iartă-mă că te-am bulversat cu sentimente contrarii şi iluzorii, fiind prea grăbită să iubesc şi că te-am supus rătăcirilor!
Iartă-mă că ţi-am luat pacea şi că ţi-am luat dreptul la fericire!
Iartă-mă că nu am ştiut cât eşti de fragil şi de dependent de iubire!
Iartă-mă! (Irina Binder)




Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More