Gânduri de seară...............

Cerşea la colţ un slăbănog
în zdrenţe, slut şi fără dinţi.
Neguţătorul de arginţi
gândi, zărindu-l pe milog:
Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos.
Şi-ntoarse rânjetu-i câinos
rămasului cu mâna-n gol.
Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis văzând pe zdrenţuros:
E-atât de slut şi mă - nspăimânt
eu, magul purei frumuseţi!
Şi-ntoarse recele dispreţ
rămasului cu mâna-n vânt.


Trecu predicatorul sfânt
grăbindu-se către amvon
vijelios ca un ciclon
să se dezlănţuie-n cuvânt,
s-aprindă mila din altar
de soarta celui slăbănog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsă în zadar.
Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbră ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inimă ce sângera.
Pe chipul ars de chin şi vai,
oftând îl sărută fierbinte
cu veşnicie în cuvinte:
Tu azi vei fi cu Mine-n Rai! (Nichifor Crainic)

Read More

Gânduri de seară.........

Întunericul a tras pe-aici o perdea
şi liniştea s-a-nstăpânit.
Femeie, maiestatea ta,
oare la mine ai venit?

Lumina electrică pâlpâie abia,
pe streşeni curg stropi străvezii.
Femeie, maiestatea ta,
cum de te-ai hotărât să vii?


Îţi poţi închipui ce-ar fi pentru mine
dacă într-o bună zi ...
Îţi poţi închipui ce-ar fi pentru mine
dacă te-ai ivi?

Apariţia ta e o vâlvătaie roşcată,
e fum şi se respiră greu.
Dar intră, hai, poftim odată!
De ce s-aştepţi în pragul meu?.



Dar cine eşti, de unde te-a adus soarta?
Caraghiosul de mine, săracul ...
Pur şi simplu ai încurcat poarta,
strada oraşul şi veacul.

Îţi poţi închipui ce-ar fi pentru mine
dacă într-o bună zi ...
Îţi poţi închipui ce-ar fi pentru mine
dacă te-ai ivi?

Read More

Richard Strauss - un magician al sunetelor.

Richard Strauss (n. 11 iunie 1864, München – d. 8 septembrie 1949, Garmisch-Partenkirchen) a fost compozitor și dirijor german, strălucit reprezentant al muzicii cu program,  fiul lui Franz Joseph Strauss, hornist principal la Curtea Munchen Orchestra. Strauss a demonstrat aptitudini muzicale de la o vârstă fragedă, şi o vastă pregătire la pian, vioară, teorie, armonie, orchestraţie şi-l dispus pentru a compune muzica  poloneză. La 4 ani, a început să ia lecții de pian cu A.Tobo, iar la 8 ani a început să ia lecții de vioară cu R. Walter.
Primul său profesor a fost tatăl lui, care a urmat un conservator muzical, şi apoi Ludwig Thuille ,la München a urmat Şcoala de compozitor. Strauss a scris " Serenade pentru 13, Vântul, Op. 7 (1881), la 17ani, apoi dirijorul Hans von  Bülow l-a declarat  "de departe cea mai izbitoare personalitate după Brahms . "



A urmat studii de filosofie, estetică și istoria artelor la Universitatea din Munchen.
La vârsta de 20 ani, l-a întâlnit pe Hans von Bülow, care l-a ajutat să-l descopere pe Wagner.  Bülow a fost cel care a dirijat primele lucrări marcante ale lui Richard Strauss, printre care primul concert pentru corn (1885), cu tatăl lui ca solist. În același an,  Bülow l-a recomandat la Meiningen, unde a fost numit dirijor.
De la începutul carierei, Strauss, ca şi compozitor, era evident că orchestra a fost mediul său natural. Cu compoziţia de "fantezie simfonic" Aus Italien în 1886, Strauss a început o serie de lucrări care reprezintă atât una din fazele pivot din cariera sa cât şi un volum de muzică de importanţă majoră în repertoriul romantic german de mai târziu.



În lucrări, cum ar fi "Don Juan" (1888-1889), "Heldenleben Ein"(1897-1898), şi "Also sprach Zarathustra" (1895-1896) - a cărui utilizare în filmul din 2001: "A Space Odyssey", devine compozitorul de muzică cel mai uşor de recunoscut. Strauss a afişat darul său din abundenţă pentru exploatarea posibilităţilor coloristice ale orchestrei ca un dispozitiv dramatic. În 1898, a fost numit dirijor al Orchestrei Regale a Prusiei, la Berlin. A terminat "O viață de erou", autobiografie simfonică, în care măiestria coloritului orchestral, care îl caracteriza, a atins o adevărată culme.



Odată cu trecerea în secolului XX, "interesul" lui Strauss s- a transformat mai deplin spre operă, rezultând un volum de lucrări de neuitat : "Salome"(1903-1905), "Elektra"(1906 -1908), şi "Der Rosenkavalier" (1909-1910), sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale.
În 1919, Strauss a fost numit în conducerea artistică a Operei din Viena și a rămas aici până în 1925. În 1920, a susținut ultimul concert cu Orchestra de stat din Berlin. În anul următor, a făcut o călătorie în Ungaria și în România.
În 1922 a întreprins ultimul turneu în America de Nord și a susținut concerte cu Orchestra filarmonică din New York și cu Orchestra din Philadelphia. Întors la Viena, a devenit membru de onoare al Filarmonicii din Viena. În anii următori, au urmat călătorii în Spania, Grecia, Italia.





Când situaţia politică din Europa s-a înrăutăţit în anii 1930, schimbările profund politice au dus la implicarea confuză a lui  Strauss în "maşina de propagandă nazistă", iar compozitorul renunţă în cele din urmă, atât la relaţiile cu naziştii cât şi cu adversarii lor.



Odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lui Strauss i-a fost permis să-şi reia viaţa sa profesională. El a început însă să aibă probleme grave de sănătate iar situaţia financiară a fost compromisă.




În lunga sa carieră, a scris 16 lucrări pentru scenă, opere și balete, 14 lucrări orchestrale, 6 lucrări concertante, muzică de cameră și un mare număr de lieduri, cele mai multe dintre ele fiind mărturii valoroase. Neobosit în creație, desăvârșit în meșteșug, cu sentimente curate, sigur de sine în viață, cu un stil personal și legat de epocă, Strauss a fost, în adevăratul înțeles al cuvântului, un compozitor german autentic, în perioada de tranziție a stilurilor și de prăbușire socială.

Read More

Marina Chirca. Moartea pentru care România nu va vărsa lacrimi

Marina Chirca. Moartea pentru care România nu va vărsa lacrimi

A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i organizeze funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui dracu’ îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva?

Tragica epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi, povestită de Marina Chirca - partea a II-a

Anonima care s-a stins vineri, la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat Comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.

Crucea alungată

Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.

După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara!

După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinăi Chirca nici atunci, în anii ’50-'60 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă, în cărţile lor, să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.

Noile valori ale României

Vineri, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe Internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi va fi înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să verse lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese.

În fapt, proiectul „omului nou“ început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporului român i se vorbeşte de primul.

P.S. Acesta este ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, colegul Laurenţiu Ungureanu, a mers astă-primăvară la Nucşoara, acasă la Marina Chirca. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!“. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.

Acest text a apărut pe blogul mateiudrea.wordpress.com

Read More

Gânduri de seară..............

Într-un veac pustiu
Ca un trist decor,
Drumu-i cenuşiu
Iubirile mor.

Ard şi lumânări
Chiar şi-un felinar,
Se sfârşesc cărări
Pe acest hotar.


Număram tăcuţi
Clipele ce pier,
Şi ca nişte muţi
Plângem lângă cer.

Am uitat demult
Să iubim frumos,
Ni se cere mult
Şi e caraghios.



Au plecat păreri
Către alte zări,
Noi pornim spre ieri
Dinspre depărtări.

Noi nu mai avem
Nici chiar amintiri,
Şi pe rând scădem
Vise din priviri.

Nu vrem simfonii
Ni-i de-ajuns un leac,
Ni se cer copii
La sfârşit de veac.

Şi ca-ntr-un concert
Ce s-a terminat,
Totul e incert
Ştim că s-a trişat.

Mulţumim frumos
Că ne-aţi găzduit
Şi pornim pe jos
Către infinit. (Felicia Feldiorean)

Read More

Meseria de preşedinte.

Să recapitulăm: peste 5 luni vor fi alegeri prezidenţiale. Mai puţin de o jumătate de an ne desparte de momentul cînd vom afla cine va conduce România timp de 5 ani de-acum înainte (mă rog, dacă totul merge bine şi nu se-apucă iar cineva de suspendări...).

În calitate de simplu cetăţean, mi-ar fi plăcut ca la această dată foarte tîrzie să ştiu care sînt candidaţii. Ei bine, nu e clar. Sondajele apar precum ciupercile după ploaie, presa le preia rezultatele, iar cetăţenii află că, „dacă duminica viitoare ar fi alegeri”, X ar lua atît la sută, Y ar lua atît la sută etc. Numai că e vorba, în cea mai mare parte, de presupuşi candidaţi – cei pe care analiştii, comentatorii, sociologii şi alţii îi consideră candidaţi. În realitate, stăm prost: sîntem o naţie de cetăţeni turmentaţi înainte de vreme, aghezmuiţi binişor fără să ştim, măcar, cine ne sînt candidaţii.
Adică, mă rog, ceva-ceva ştim. Sau ni se pare. Mircea Geoană zice că e mai pregătit ca niciodată, dar Liviu Dragnea zice că va candida Ponta. Ponta zice că PSD o să-şi anunţe candidatul în septembrie. Noul aliat al PSD, PPDD, nu zice nimic, dar parcă poţi să ştii dacă Dan Diaconescu nu se va autodeclara „viitorul preşedinte al României”, cum a mai făcut-o?

Klaus Iohannis zice că e dispus, dacă „cineva i-o va cere”. Deocamdată nu i-o cere nimeni, probabil că dacă iese bine fuziunea PNL-PDL i-o vor cere toţi. Cătălin Predoiu nu mai zice nimic (zisese mai demult, pe cînd PNL şi PDL se duşmăneau, azi îl vedem şi nu e), şi nici alţii nu mai zic nimic despre candidatura lui. La PMP a fost aleasă şefă Elena Udrea şi, chipurile, candidatul la preşedinţie ar fi Cristian Diaconescu (un om cu totul respectabil, dar care a mai făcut şi altădată figuraţie în postură de candidat, doar aşa, ca să umple locul în schemă în aşteptarea „adevăratului candidat”).

Care va să zică, poporul (sau măcar o parte a lui) trebuie să-şi găsească o altă ocupaţiune mintală decît să se-ntrebe „eu cu cine votez?”. Deocamdată, potenţialii candidaţi se împart în următoarele categorii:

1) tipul „ba nu vrea, ba nu se lasă”, care aşteaptă invitaţii şi propuneri pentru a accepta, precum Iohannis şi Ponta;
2)  tipul „dă-mi, Doamne, ce n-am avut să mă mir ce m-a găsit”, care se autopropun, dar li se dă imediat peste degete, precum Geoană;
3) tipul „ce-am avut şi ce-am pierdut”, care au fost candidaţi un pic, dar nu mai sînt, precum Predoiu şi Crin Antonescu;
 4) tipul „candidaţi, candidaţi, tot va mai rămîne ceva” – Cristian Diaconescu;
5) tipul Elena Udrea – n-a zis încă nimic, dar niciodată nu se ştie.

În această diversitate de tipuri, constatăm că singurul care a spus clar că vrea să candideze este Mihai-Răzvan Ungureanu. Partidul său n-a fost luat în calcul la „unificarea dreptei”, dar precis i se va pune în cîrcă (dacă iese combinaţia PNL-PDL) că, prin candidatura sa, „strică unitatea dreptei”.

O să mai treacă o lună cel puţin pînă cînd se vor anunţa, totuşi, şi candidaţii partidelor mari şi mijlocii. Poporul va avea, aşadar, 3 luni să privească show-ul şi să decidă pe cine va alege.

Nu-i cam puţin? Nu e un semn de neseriozitate şi de încropeală politică ajunsă în ultimul grad? Nu e un semn de lipsă de responsabilitate faţă de funcţia de şef al statului? Tărăgănarea asta politicianistă a anunţării candidaturilor transmite mesajul că pentru meseria de preşedinte te poţi califica rapid, la locul de muncă, nu-i nevoie de cine ştie ce pregătire. Crin Antonescu se pregăteşte de cîţiva ani şi acum pare ieşit total din calcule, în favoarea primarului din Sibiu, pe motiv că stă mai bine în sondaje. La întrebarea „ce calităţăţi trebuie să îndeplinească un om pentru a putea fi şeful statului român?”, partidele noastre au un singur răspuns: „să stea bine în sondaje”.

Mă gîndesc uneori că procesul de selecţie şi angajare a unui director la o firmă măricică durează cîteva luni bune, iar dacă firma e mare, cu mii sau zeci de mii de angajaţi, oho, recrutarea directorului e un proces lung, cu etape în care omul e întors pe toate părţile. Şi pe bună dreptate: va răspunde de gestionarea unor sume mari, de active importante, de locurile de muncă ale cîtorva mii de oameni...

Pentru meseria de preşedinte al României nu e nevoie de cine ştie ce pregătire sau selecţie: trebuie doar ca partidele să aranjeze lucrurile în culise şi să cadă la pace cu baronetul. Ţara va fi condusă de un om selectat de şefii din partide pe baza faptului că, la un moment dat, cu cîteva luni înainte de alegeri, stătea bine în sondaje. Atît. Alte însuşiri? Las’ că se descurcă el........
(autor : Mircea Vasilescu)
sursa : dilemaveche

Read More

Gânduri de seară........

Am hrănit orgolii ucigând iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.

M-am târât pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.
Partea mea cea neagră, cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.

S-au tot rupt din mânec cei flămânzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
Pe degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea-mi este singurul declin.


Bun de pus la rană
Rău de pus la zid
Numai eu ştiu taina fiecărui rid.
Numai eu dau seamă
Pentru cât am fost
Înţelept de singur,
Fericit de prost.



Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani,
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar, cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani, de-a-valma, casă-n trupul meu.

Numai să nu-mi ceară, de grăbiţi ce sunt,
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.
Că nu am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii, dintr-o dată - ba!

Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec,
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Şi cuvinte bune, înţelese prost.(George Ţărnea)

Read More

45 de învățături de la un bătrân de 90 de ani

Mai jos ai 45 de învățături de la un bătrân de 90 de ani. Fii deschis, cunoaște și învață!

1. Viața nu e corectă și totuși e bună.

2. Când ai îndoieli, continuă făcând încă un mic pas.

3. Viața e prea scurtă ca să nu te bucuri de ea.

4. Serviciul nu va avea grijă de tine când vei fi bolnav. Prietenii și familia vor avea grijă.

5. Nu cumpăra lucruri de care nu ai nevoie.

6. Nu trebuie să câștigi fiecare discuție în contradictoriu. Rămâi mereu cinstit cu tine însuți.

7. Când plângi, fă-o alături de cineva. E mult mai sănătos decât să o faci singur.

8. Este în regulă să fii supărat pe Dumnezeu. Poate rezista loviturilor tale.

9. Fă economii pentru lucrurile care contează cu adevărat.

10. Când vine vorba de ciocolată, a i te împotrivi este în zadar.

11. Fă pace cu trecutul tău ca să nu-ți saboteze prezentul.

12. Este în regulă să-ți lași copilul să te vadă plângând.

13. Nu-ți compara viața cu a celorlalți. Nu ai nici o idee despre cum e călătoria lor.

14. Dacă o relație trebuie să fie un secret, nu trebuie să faci parte din aceasta.

15. Totul se poate schimba cât ai clipi. Nu-ți face griji. Dumnezeu nu clipește.

16. Ia o gură mare de aer. Iți liniștește mintea.

17. Scapă de lucrurile care nu-ți sunt folositoare. Dezordinea te trage în jos mai mult decât crezi.

18. Orice nu te ucide, cu adevărat te face mai puternic.

19. Niciodată nu e prea târziu ca să fii fericit. Totuși, asta ține numai de tine și nu de altcineva.

20. Când vine vorba de a face ceea ce iubești în viață, nu lua ”NU” ca pe un răspuns.

21. Arde lumânările, folosește așternuturile frumoase, poartă o lenjerie interesantă. Nu le salva pentru o ocazie specială. Azi e o zi specială!

22. Pregătește-te bine și apoi lasă-te dus de val.

23. Fii excentric acum! Nu aștepta să fii bătrân pentru a purta haine mov.

24. Cel mai important organ pentru sex este creierul.

25. Nimeni nu este responsabil de fericirea ta înafară de tine.

26. De fiecare dată când ai parte de un așa-zis ”dezastru”, întreabă-te: ”În 5 ani va mai conta chestia asta?”

27. Întotdeauna alege Viața.

28. Iartă dar nu uita.

29. Ceea ce cred ceilalți oameni despre tine nu este treaba ta.

30. Timpul vindecă aproape orice. Oferă-i timp Timpului.

31. Oricât de bună sau de rea e o situație, se va schimba.

32. Nu te lua prea în serios. Nimeni altcineva nu o face.

33. Crede în miracole.

34. Dumnezeu te iubește pentru ceea ce este El, nu pentru ceea ce ai făcut sau nu ai făcut.

35. Nu analiza viața. Profită de ea acum și fă cât mai bine tot ce faci.

36. Toată lumea îmbătrânește dar nu toată lumea moare tânăr.

37. Copiii tăi au o singură copilărie.

38. Tot ce contează cu adevărat la final este că ai iubit.

39. Ieși afară în fiecare zi. Miracolele te așteaptă pretutindeni.

40. Dacă ne-am putea arunca cu toții, problemele într-o mare grămadă și am vedea problemele celorlalți, probabil că am răsufla ușurați.

41. Invidia este o pierdere de timp. Acceptă ceea ce ai deja, nu ceea ce crezi că ai nevoie.

42. Tot ce e mai bun e pe cale să se întâmple.

43. Indiferent cum te simți, ridică-te, îmbracă-te și du-te!

44. Dă-ți prioritate.

45. Viața nu e legată cu o fundă dar tot e un cadou.

Acestea au fost cele 45 de învățături ale bătrânului de 90 de ani. Care ți-a plăcut cel mai mult? Lasă-mi un comentariu mai jos pentru că sunt foarte curios. Mie personal mi-au plăcut mai multe, dar cel mai mult ”Totul se poate schimba cât ai clipi. Nu-ți face griji. Dumnezeu nu clipește”.

Read More

In memoriam Adrian Pintea.

"Eu am trecut printr-o perioadă de dezgust faţă de realitatea cotidiană, puţin mai lungă decât ar fi trebuit. Ajunsesem să nu mai suport imbecilismul, desincronizarea de lumea cea adevărată, agresivitatea prostiei şi a tembelismului de partid şi de stat, care au efecte cumplite la nivelul artei. Toate astea m-au determinat ca, la un moment dat, să fiu bântuit de gândul de a renunţa. Iată însă că lucrurile au început să se schimbe şi, victimă a aceluiaşi optimism deplasat şi incurabil, m-am hotărât să-mi reîncep viaţa. Pentru că îmi doream, pentru că am convingerea că întotdeauna trebuie să încerci şi că trebuie să dai foc corabiei trecutului, obicei viking foarte sănătos, pentru că încă mai cred în luatul de la capăt, cu o forţă nouă şi cu un gând mai bun. Ceea ce mă animă pe mine, oricât de greu mi-ar fi, e credinţa în Dumnezeu - sunt convins că Dumnezeu s-a apucat să-l creeze pe om nu dintr-un capriciu - şi în singura calitate care deosebeşte omul de animal şi anume - capacitatea de a iubi conştient."



"Am ajuns la concluzia că e important să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de teme ale existenţei, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica şi vizavi de care nu poţi să reacţionezi decât afişând o detaşare ironică. Asta atunci când nu-ţi explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală şi de panică a bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic. Eu cred că la ora asta naţiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine. Stau uneori şi mă-ntreb ce visează şi m-apucă spaima. Că ştiţi: sunt vise şi sunt coşmaruri. Optimişti fiind, am putea spune că naţiunea română nu mai are coşmaruri. Că de-abia am scăpat de cel mai aprig, respectiv toată perioada comunistă. Interesant ar fi de aflat dacă am scăpat realmente. Dar eu sper, cu toată fiinţa mea, ca visurile românilor sunt drepte şi limpezi, pentru că merităm, în sfârşit, o perioadă de înseninare a frunţii şi a conştiinţei, o ieşire din mizeria şi din cataclismul moral prin care am trecut. 50 de ani au fost de ajuns. Sunt sigur că şi bunul Dumnezeu e de acord cu termenul ăsta. Eu sunt foarte ataşat ideii soluţiilor personale. Dacă fiecare dintre noi va găsi câte o soluţie de bună calitate, până la urmă vom reuşi să ajungem în punctul în care ne vom spăla frumos pe faţă, ne vom strânge mâinile şi vom spune: "Gata cu prostiile! Hai să ne-apucăm de treabă!". Şi din nou zic: trebuie să crezi în ceva. În iubire, în Dumnezeu, în dreptate, în armonie. În opinia mea, o naţiune care îşi abandonează idealurile doar de dragul economiei de piaţă, mai ales sălbatică şi comică aşa cum e la noi, face o alegere nefericită."

Read More

Mircea Eliade ... despre sinceritate

" Mi se pare ca foarte multi oameni isi fac despre sinceritate o idee atat de putin clara, incat ajunge mai degraba o superstitie. Se spune: a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a nu maslui nimic, a te dechide de tot. Exact; dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, nu tu. Esti considerat sincer nu "cand nu ascunzi nimic" celuilalt - ci cand nu ascunzi ceea ce se asteapta de la tine sa nu ascunzi. Este paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta se verifica nu prin tine, ci prin celalalt. Esti sincer numai cand spui ceea ce vrea si ceea ce se asteapta altul de la tine sa spui.

Daca marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una, nici alta - nu esti sincer. Daca ii spui ca e urata si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar daca ii marturisesti ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca ai avea alte lucruri de spus (de pilda, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca isi inchipuie o suma de lucruri care o departeaza de adevar si de, hai sa-i spunem, fericire) - atunci nu esti nici sincer, nici nesincer, esti nebun. "Sinceritatea" este o voluptate amara pe care o cauta fiecare dintre noi; amara pentru ca adesea ne face sa suferim; si totusi voluptate, pentru ca ni se descopera cele ce voim sa le aflam, si, mai ales, pentru ca ne satisface acea eterna sete de a vorbi de noi, de a constata ca existam (deoarece atragem atentia celorlalti), ca nu ne invartim intr-o lume nefavorabila (e ciudat cat de mult ne temem de o lume "defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi "sinceri"); de a ne verifica si justifica, intr-un cuvant, existenta. Vrem sa fie lumea sincera cu noi ca sa ne asiguram ca nu suntem singuri. Nimic nu da mai mult decat sinceritatea acea certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc; ca nu suntem singuri. De aceea, in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se cauta unul pe altul; tocmai pentru a anula acel inspaimantator sentiment al solitudinii, al izolarii definitive. Este si sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atatea altele.

Numai ca, asa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstitie a noastra, nu o realitate. Deoarece ni se cere sa spunem numai acele lucruri sau acele adevaruri pe care le asteapta tovarasul nostru. Esti cu desavarsire sincer nu cand spui tot ce gandesti - ci cand ghicesti perfect ce vrea celalalt sa afle de la tine. Daca spui altceva, esti nebun sau esti ridicol.

In fond, si sinceritatea participa la acea foarte complicata clasa de sentimente si orgolii care se numeste, in bloc, prietenie - si care, trebuie s-o recunoastem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viata. Si in prietenie se intampla acelasi lucru ca si in sinceritate: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Ca si in "sinceritate", in prietenie nu poti fi tu insuti. Esti iubit nu pentru tine - ci esti iubit pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel: toata lume face la fel...

Cred ca exista si altfel de sinceritati, dupa cum exista si altfel de prietenii. Cateva pilde de asemenea prietenii si sinceritati am avut prilejul sa le mentionam, atunci cand am scris despre ridicol. Este intotdeauna destinul marilor sinceritati si marilor prietenii sa para ridicole. Un om care iti da bani la nevoie este "un bun prieten". Altul, care iti spune ca nu exista nevoie, ca nu exista toate aceste complicatii cu bogatie si saracie, ca rostul omului depaseste simpla fuga dupa bani, este un exaltat, un om ridicol.

Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Si inteleg prin "libertate" suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de se modifica, de a se compromite. Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa-i intovarasesti la cinematograf sau la vizite, sa-ti placa, in general, cele ce le plac si lor, sa gandesti, iarasi in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa voia sau dupa capriciul lor; iar tu faci la fel.

Daca insa intr-o zi vrei sa fii liber, si vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta ei de la tine sa faci - atunci nu mai esti un bun prieten; atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti. Cateodata esti tolerat; acesta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta... Prietenia cea mai incercata isi dezvaluie uneori ziduri de nestrabatut; parca ti-ar spune: "Pana aici te-am urmat, pana aici te-am lasat sa intri; de-acum, esti un caraghios, esti absurd, esti ridicol; nu te mai pot urma!" Incercam zilele trecute sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte - si am cunoscut inca o data tristetea de-a vedea cat de multe ziduri exista intre noi. Parca mi-ar fi spus: "draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!" Ei nu voiau sa simta ca ceea ce le apar lor prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Ei nu intelegeau ca s-ar putea discuta o asemenea problema, ca o puteau combate - dar nicidecum demite dispretuitori sau indiferenti. De multe ori mam intrebat ce-ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea; daca, de pilda, m-as converti la iudaism, sau la baptism, sau as deveni luptator la circ, sau campion de biliard; ceva, in sfarsit, care i-ar incomoda si i-ar nelinisti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa-mi inteleaga nebunia. M-ar decreta pur si simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lasa cu desavarsire singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu inseamna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.

O prietenie nu se verifica in asa numitele "ceasuri-grele" ale vietii. O prietenie se verifica numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta un prieten in nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l incuraja cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar care poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om, iar nu un simplu manechin.

Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decat ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ni-e sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam pe cat ar trebui, dar si luam cu mult mai putin decat ni se ofera... "

sursa : Mircea Eliade - Oceanografie 

Read More