DIN LEGENDELE CRIŞENILOR XIII CTITORUL & Tiberiu Vanca

DIN LEGENDELE CRIŞENILOR
XIII

CTITORUL
TOMA POENARU
În rândurile ce urmează vom prezenta o personalitate remarcabilă. Ne referim la Toma Poenaru, fost operator cazane la Uzina Electrică din Criscior (Gurabarza), judeţul Hunedoara, cel ce potrivit fişei postului avea sarcini de verificare şi veghe a funcţionalităţii cazanelor deservante ale fluxului industrial de la unitatea economică de referinţă. Nu vom face referiri la activitatea sa profesională întrucât domeniul de referinţă este situat înafara expertizei noastre. Îl vom remarca, însă sub aspectul de constructor de civilizaţie. În viziunea colegilor de muncă, a opiniei publice locale Toma Poenaru a compărut cu profilul unui creştin dedicat. La locul de muncă şi-a îndeplinit atribuţiile cu conştiinciozitate, dar, cum orice profesie creează mici sau îndelungi spaţii de respiro, spaţii înlăuntrul cărora subiecţii de referinţă aveau câmp deschis pentru exprimarea civismului, pentru derularea de colocvii fie cu tentă de vieţuire cotidiană, fie pe alte teme de interes pentru microcolectivul din care făceau parte, sau, în cazurile cele mai fericite, pentru destinul societăţii luată în universalitatea sa preocupările eroului nostru s-au dezvoltat pe cu totul alte planuri. Ceea ce a atras atenţia în cazul său a fost aplecarea sa spre credinţa creştină, dar şi privind acest domeniu şi-a surprins colegii de muncă şi superiorii, respectiv persoanele cu atribuţii de decizie ale instituţiei de referinţă întrucât faţeta de creştin dedicat nu şi-a afişat-o pe cale discursivă, cât prin atitudini şi evlavie. Căuta cu asiduitate locuri ferite de vederea colegilor de muncă, locuri care să-i permită să se reculeagă prin rugăciune. Unul din acestea, depozitul de cărbune, în ciuda urâtului pe care-l aducea vederii dominanta negrului şi capacitatea cărbunelui de a-şi lăsa urmele pe mâini, pe picioare, pe faţă, pe vestimentaţie îi conferea comoditatea de a-şi ridica conştiinţa către divinitate fără a fi împiedecat sau conturbat de lumeştile acte şi fapte pe care le propunea locul de muncă, iar pe calea rugăciunii să vorbească cu Domnul. Nu rare ori era surprins îngenuncheat pe masa de cărbune, într-o concentraţie al cărui imobilism era trădat doar uneori de uşoare reflexe umane. Acolo pe masa de cărbune Toma Poenaru se întâlnea cu Dumnezeu.
Viaţa privată, cea care aşează subiecţii înafara câmpului muncii permiţându-le să se dedice intereselor familiale sau celor strict personale, era direcţionată de către Toma Poenaru pentru căutarea lui Dumnezeu, pentru nevoia de a i se dedica. Erau anii grei ai prigoanei comuniste, ani în care se depuneau eforturi, demne de fapte mai bune, pentru împiedecarea frecventării lăcaşurilor de cult, se făceau eforturi pentru ateizarea silnică a populaţiei, iar prin delirante manifestaţii publice se încerca „îndumnezeirea” dictatorilor, cărora li se atribuiau calităţi de persoane ingeniate. Ei bine Toma Poenaru trăia plenar înafara mediului inchizitorial propus de autorităţi. El trăia plenar alături şi înlăuntrul Bisericii, pe care avea ştiinţa să o descopere şi disponibilitatea de a i se dedica plenar. Pe surse clandestine circulau numele unor înalţi prelaţi, a unor personalităţi remarcabile ale Bisericii Creştine. Creştinul Toma dispunea de inventarul complet al locurilor în care aceşti mari deservenţi ai creştinismului prin canale greu de citit de către autorităţi promovau Cuvântul Domnului, îndemnând credincioşii la rezistenţă şi predicând că zorii libertăţii întru credinţă sunt pe cale să vină. În slujba găsirii acestor „guri de aur ale creştinătăţii” Toma Poenaru şi-a pus în joc toate resursele materiale şi cu regularitate i-a frecventat, i-a ascultat, a înregistrat pe casete predicile acestora, încropindu-şi o inestimabilă bibliotecă audio. Dar aşa cum în societatea de atunci nimeni nu era liber, fiecare muritor aflându-se sub stricta supraveghere a autorităţilor, deservite de un aparat de represiune ultra calificat, care era securitatea, nici T.P. n-a scăpat observării, mai mult asupra sa mijloacele de pândă ale fiecărei mişcări sau dovedit a fi extrem de atent fixate, astfel că i s-au citit întâlnirile conspiraţionale, cum le spuneau autorităţile acelei vremi, cu clericii al căror prestanţă se situa mult peste cea a clerului obişnuit, ştiau că înmagazinează material creştin audio, şi temătoare că acesta ar putea fi disiminat în mase, sau pur şi simplu pentru că regula era că tot ce ţine de biserică şi de credinţă trebuie distrus, au început să-l invite la interogatorii, pretinzând, ei, că aceste măsuri silnice ar fi simple şi nevinovate discuţii. Au mutat locul interogării la domiciliul acestuia şi în felul acesta fotografiau, evident cu privirea, posibilele locuri în care putea fi ţinut acest material de propagandă religioasă cum socoteau ei că ar fi acesta, inventau evenimente ce se cereau a fi cercetate, şi motivat de acestea operau percheziţii în urma cărora procedau la confiscarea materialului de propagandă religioasă aflător pe casete, pe care cu cinismul caracteristic acestora îl distrugeau.
Au venit însă zorii libertăţii, decembrie ’89 şi anii care i-au urmat. Eliberat personal din chingile şi opreliştile dictaturii, aşa cum de altfel s-a surprins a se afla, întreg poporul român, a realizat că are deschisă calea atât pentru exprimarea gândurilor cât şi pentru edificarea faptelor. T.P. nefiind o personalitate cu vocaţie discursivă, cât depozita în aparatul său volitiv gena omului care edifică, şi astfel fiind, şi-a pus în lucru aspiraţia întregii sale vieţi, dorinţa ardentă de a pune pe picioare o instituţie de cult, construirea unei biserici şi a dependinţelor corespunzătoare vierii personalului monahal, a oamenilor dedicaţi lui Christos, a celor desprinşi de gâlceava şi pasiunile lumeşti, a celor ce se dedică cu trup şi suflet trăirii întru credinţă şi austeră reculegere. I-a ales locul, oarecum cu aliniere la tradiţia ortodoxă „athonită”* un teren din modesta sa proprietate, situat pe un grui ce conferă, pe coamă, un spaţiu ce cu un oarecare efort a putut fi transformat într-o suprafaţă plană situat la o altitudine de peste douăzeci de metri faţă de şoseaua ce leagă localităţile Criscior de Bucureşci şi cele din amonte, precum şi Valea Bucuresciului, unul din afluenţii Crişului Alb, teren mărginit de comele împădurite ale zonei colinare caracteristică defileului Crişului Alb, cu un fel de prag cu deschidere panoramică pe o singură latură, deschidere din care monumentul de cult gândit de ctitor să domine lumea profană şi să confere monahilor sau monahiilor o semeaţă privire „de sus” a lumii la care au renunţat în scopul retragerii în reculegere şi vieţuire în regim de austeritate. Şi-a pus în joc modestele sale resurse materiale, a bătut la porţile fie ale unor instituţii publice fie la agenţii economici ai renăscutei economii de piaţă şi în scurtă vreme aidoma brânduşei şi ghiocelului, pe Valea Bucurescilor avea să se işte, semeaţă, turla „Bisericii”, aşezământului cunoscut sub denumirea de „Schitul Sfânta Treime”, precum şi mobilierul arhitectonic auxiliar corespunzător unei aşezări monahale, ultra moderne, în Criscior judeţul Hunedoara. Dacă autoritatea bisericească ortodoxă, căreia i s-a dedicat ctitoria a privit cu rezervă fapta creativă a „Înaltului întru credinţă creştin, care s-a dovedit a fi Toma Poenaru”, la lucru terminat şi-a manifestat bucuria de a fi dobândit fără efort propriu un astfel de aşezământ, iar întrucât urma târnosirea şi popularea instituţiei mânăstireşti născută din curata credinţă şi marea devoţiune creştină a ctitorului, şi-a manifestat dorinţa populării acesteia cu monahi, măsură ce contravenea gândurilor edificatorului în ale cărui vise mânăstirea răsărită ca o floare din nimic, dintr-un nimic asociat cu trudnicul său efort şi marea sa credinţă trebuia să fie slujită de monahii, nimeni altele decât vestalele cultelor creştine. Nu avem referinţe privitoare la procesele intelectuale derulate de gândurile cald creştine ale lui Toma Poenaru, dar înclinăm să credem că gândul său a fost ca ridicarea de slavă a „Celui De Sus” în lăcaşul visat şi construit de la zero prin voia şi efortul său să se realizeze prin mâna şi sufletul curat de femeie, a umanoidului ce naşte oameni, a umanoidului ce trudeşte cu propriul trup pentru aducerea la porţile vieţii a celui care este coroana creaţiei Divine, „OMUL”, al celor din al căror iubire şi dăruire să izvorască componenta creaţiei Divine, umanitatea. Rezistenţa întru acest esenţial amănunt a rănit orgoliile feţelor bisericeşti care privindu-l de la pretinsa lor înălţime pe omul ctitor, le-a fost rănită privirea. Hotărât să-şi realizeze vieţuirea în regim de renunţare la tot ce este lumesc, T.P. şi-a hotărât şi regimul vestimentar, în sensul de a se purta fără orgolii afişate prin strai, astfel că a hotărât să compară în societate învestmântat în rasă monahală. Dacă în timpul edificării lăcaşului sfânt acest, nesemnificativ, amănunt nu a avizat clerul, în momentul în care li s-au încălcat orgoliile în sensul refuzului de a li se primi propunerile, aspectul vestimentar al ctitorului devine obiect de revoltă şi motiv pentru a-i declara război. Evident că prin mijloacele şi puterile cinului clerical nu puteau instala măsuri represive, drept care au uzat de conjunctura că un nevolnic, altminteri, personaj al societăţii civile, un slujitor al magistraturii, persoană îndeplinind funcţia de prim procuror în unitatea Ministerului Public sub al cărei jurisdicţie se situa Crisciorul** în dorinţa de a epata, prin ceva, pe scara socialului, a aderat la cinul creştin „Oastea Domnului” înlăuntrul căruia se manifesta prin activism creştin, nu atât din porniri evlavioase cât pentru a se ataşa, pentru a deveni apropiat, până la cele mai înalte nivele ale clerului ortodox, care în reprezentarea lui era unica înaltă sferă socială de care se putea alipi prin mijloace ieftine, mijloace din sfera cărora numim fariseismul. Drumul spre treptele superioare ale ortodoxismului român, îi putea fi înlesnit prin cartă habotnicistă şi pupincurismul manifest în raporturile cu structurile clericale ortodoxe. Numai că personajul mima atitudini de creştin practicant cu înaltă devoţiune, pe trăiri de cea mai crasă imoralitate. Avea să-şi găsească sfârşitul profesional şi aruncarea la lada cu gunoi a magistraturii, odată cu descoperirea că a transformat sediul instituţiei pe care o conducea, instituţie în care şi-a amenajat un budoar, căruia i-a spus cameră de oaspeţi, în care se devoluau orgii adulterine în parteneriat cu, să mă ierte Agenţia Naţională de Combatere a Discriminării că spun, o ţigancă, care prin tehnică caracteristic ţigănească l-a dat pe mâna lui Dan Diaconescu, ştii Domnia Ta Cititorul, starostele de la OTV, care în tehnica „Elodia”, avea să-i prohodească cu maximă exigenţă sfârşitul profesional.
Având în preajmă acest pupincurist perfect, prelaţii interesaţi în întronarea ordinii, respectiv de despuierea lui Toma Poenaru de vestmântul lipsit de orgolii lumeşti care este rasa monahală, i-au strecurat în ureche umanoidului dornic de căţărare prin alipire la clerul ortodox, că purtarea rasei călugăreşti de către un laic (Notă: marele ctitor al unei esenţiale instituţii clericale fără efort financiar din partea autorităţii bisericeşti, acum la lucrul terminat putea fi aruncat în tagma surie a laicilor, cea ce nu este înjositor, dar este deficitar prin prisma lipsei de recunoştinţă, prin neonorarea unui gest pe care puţini muritori ai creştinătăţii le-au prestat sau le prestează), ar fi neleagală şi peste toate lipsită de moralitate. Pupincuristul de serviciu cu rang laic de „prim-procuror”, a înghiţit nada şi cu servilismul unuia dornic de a via cu nasul în „cur de popi” s-a pus pe treabă. I-a întocmit marelui om întru credinţă care a fost Toma Poenaru dosar penal şi l-a propus judecăţii pentru comiterea pretinsei infracţiuni de „Uzurpare de calităţi oficiale” fapt antisocial pedepsit cu închisoare de la şase luni la trei ani. Şi l-a purtat pe „Bunul Toma” în cuvenitele trei trepte de jurisdicţie ale Justiţiei Române, judecătorie, tribunal şi curte de apel. Numai că judecătorii n-au compătimit, cum spunea în scrierile sale Ion Luca Caragiale, cu infamul pupincurist, învestmântat în straie prim-procuriale absolvind trimisul în judecată de orice vinovăţie.
Stareţia de la Criscior condusă de Maica Ioan Vintilă aduce în planul zestrei ortodoxiei române o aşezare cu mobilier arhitectonic de cea mai bună calitate, o oază de frumos. Un rai floricol şi peste toate acolo se prestează servicii liturgice în care frumosul este ridicat la rang de excepţii. Beneficiind de vocea cald feminină a psaltului identificat în persoana stareţei, credinciosul ce intră acolo se încarcă pe lângă cuvântul Domnului şi cu inflexiunile armonice de cea mai bună calitate ale melosului bisericesc.
*
* Referire la Republica Monahală Ortodoxă „Athos” cu capitala la Careia. Stat independent situat în Grecia de Nord, pe o suprafaţă de 340 kilometrii pătraţi şi la o altitudine de 2030 m. Este populată numai de bărbaţi. Intrarea pe acest teritoriu a vre unei femei este interzisă. Adăposteşte 20 de mânăstiri; 107 paraclise, 8 schituri şi 2 sihăstrii. Statul este cunoscut şi sub denumirea de Republică Athonită.
**Referire la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brad.

6 octombrie 2014
Tiberiu Vanca

Posted in: