Dar şi mai trist să-ţi zici mereu,
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteţi, zâmbiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
În viaţa lumii acestie,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagră vecinicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Pân-ce răsai… un vis himeric,
Abia răsai… şi iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea fin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu, din ce în ce mai mult.
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri,
Şi-n mângâieri de tot sărac. (Mihai Eminescu)
