"Ştiu că mi se poate întâmpla ceva, dar este în mâinile lui Dumnezeu", a spus Papa Francisc, în vârstă de 77 de ani.

Papa Francisc refuză să folosească vehicule cu geamuri blindate în care se simte ca într-o "cutie de conserve", explicând că la vârsta lui nu mai are multe de pierdut, conform unui interviu acordat cotidianului spaniol La Vanguardia, citat de Mediafax.

Întrebat de ce se expune riscurilor utilizând un papamobil fără geamuri antiglonţ, Suveranul Pontif a răspuns: "Este adevărat că se poate întâmpla orice, dar să fim serioşi, la vârsta mea nu mai am multe de pierdut".

"Ştiu că mi se poate întâmpla ceva, dar este în mâinile lui Dumnezeu", a spus Papa Francisc, în vârstă de 77 de ani.

 

De la tentativa de asasinare care l-a vizat pe Papa Ioan Paul al II-lea în 1981, şefii Bisericii Catolice au utilizat vehicule blindate în deplasările publice.

Însă Papa Francisc afirmă că preferă vehiculele fără geamuri blindate, argumentând că vrea să fie aproape de oameni.

In fată a 50.000 de credincioşi veniţi din lumea întreagă, Papa Francisc s-a apropiat de bărbatul desfigurat de boală, l-a mângâiat pe creştet şi l-a sărutat. Imaginile cu Suveranul Pontif au făcut înconjurul lumii, iar presa italiană l-a comparat pe Papă cu Francisc din Assisi, sfântul săracilor, care nu s-a sfiit să sărute rănile unui lepros. Bărbatul în vârstă de 45 de ani, sărutat de Papa Francisc, suferă de neurofibromatoză, o boală genetică cruntă în care apar tumori cutanate de-a lungul nervilor periferici.

Nu este primul gest de umilinţă pe care-l face Suveranul Pontif. La sfârşitul lunii octombrie Papa Francisc a cedat rugăminţilor unui băieţel care a scăpat vigilenţei gărzilor şi s-a urcat pe scena pe care capul Bisericii Catolice ţinea o predică.

Băiatul, un orfan din Columbia, nu a vrut să se îndepărteze de Suveranul Pontif nici măcar atunci când agenţii de securitate i-au dat bomboane ca sa-l convinga sa plece. Băiețelul nici nu a vrut să audă așa ceva și s-a agățat de hainele Papei. În tot acest timp, Suveranul Pontif și-a continuat netulburat discursul. Băiețelul a rămas pe scenă pe toată durata predicii, ba chiar la un moment dat s-a așezat pe scaunul papal.

Read More

Mihai Pleşa, un elev de 16 ani, olimpic la Religie, îi explică unui ateu CE ESTE DUMNEZEU

"

Cu toţii am auzit sau am cunoscut olimpici la matematică, fizică sau informatică. Există însă şi olimpici la Religie, iar Mihai Pleşa, un elev de 16 ani originar din Prahova, este unul dintre ei. Obişnuiţi cu manifestări şi comportamente de multe ori aberante ale celor care se declară credincioşi, normalitatea şi, în acelaşi timp, maturitatea de care dă dovadă prin răspunsurile la întrebări precum “Ce este Dumnezeu?” sau “Ce este credinţa?” sunt o surpriză plăcută. Pentru adolescentul olimpic care merge la biserică regulat şi citeşte cărţi religioase zilnic, credinţa este o alternativă de viaţă, un set de principii, iar Dumnezeu, fiinţa prin care el creează o legătură între el şi lume. Susţine că poate demonstra că Dumnezeu există cu argumente de orice fel, dar spune că în această experienţă este nevoie de ceva mai mult decât logică şi raţiune.

Există două extreme în societatea noastră: pe de o parte, sunt cei care nu cred în Dumnezeu - ateii. Pe de altă parte, sunt superstiţioşii, credincioşii devotaţi, care merg la moaşte, la toate procesiunile religioase. Ce este în opinia ta credinţa?

Foto: Silviu Matei / Mediafax Foto

Credinţa în Dumnezeu nu înseamnă superstiţie, dar nu înseamnă nici habotnicie. Fiecare om este liber să aleagă ceea ce el doreşte. Religia nu vine să îngrădească omul cu nimic, nu vine să-l lege de reguli şi de tipare şi să-i spună: doar pe calea asta mergi. Ortodoxia, care e atât de plină de frumuseţe, vine doar ca să ofere o alternativă de viaţă, vine să arate că viaţa se poate clădi şi pe principii sănătoase.

Cum ar fi?

Cum ar fi băutura. Mulţi oameni beau foarte mult. Băutura nu este rea, rea este întrebuinţarea ei. La fel tutunul, la fel drogurile, la fel abuzul de sexualitate, la fel ca lipsa de răbdare, ca dezorganizarea din viaţă.

Vorbeşti despre întrebuinţarea drogurilor, în sensul că unele pot fi folosite în scopuri medicale...

Da, unele sunt folosite în scopuri medicale, iar alţii le folosesc în scopuri proaste. Când omul caută o întrebuinţare rea acelui lucru, deja lucrurile se denaturează şi aici vine creştinismul care deschide un alt plan. Nu vine să îndoctrineze, nu face prozelitism. Un om care e adevărat creştin ortodox nu e un om obtuz, un om confuz, îngrădit de canoane, de chestii abstracte care nu au nicio legătură cu viaţa de zi cu zi. Creştinismul are acel ceva pentru toată lumea, fie un om simplu, fie un om bogat. Dăruieşte sfaturi pentru a petrece o viaţă bună, fără să îngrădească libertatea omului. Dacă este creştin, asta nu înseamnă că omul încetează să fie raţional sau să-şi descopere universul identitar, sau nu înseamnă că extirpă cultura lumească. Nu înseamnă acest lucru nici pe departe.

Dar ce înseamnă?

Că omul este liber să aleagă ceea ce doreşte. Ortodoxia nu vine să îngrădească, doar oferă o altă opţiune pentru a petrece viaţa. Cea de aici şi cea de dincolo.

Cum explică un adolescent de 16 ani pe Dumnezeu unui om matur care nu crede în Dumnezeu?

Un adolescent de 16 ani din ziua de azi este un pic străin de Dumnezeu. Depinde foarte mult de mediul în care a crescut, de educaţia pe care a primit-o şi de mediul pe care îl frecventeză. În general, cea mai mare parte din copii se gândesc la Dumnezeu ca la un tată, un tată bun, iubitor. Se gândesc la acea persoană care ne iubeşte, care ne veghează şi are grijă ca toate faptele noastre să se îndrepte spre bine, să se deruleze în iubire, în dragoste.

Unui om matur i-aş spune că e foarte bine că nu crede, dar că eu cred, deoarece lucrurile din lume şi lucrurile care se întâmplă în interiorul nostru arată că există Dumnezeu. Şi mai mult de atât, i-aş spune că Dumnezeu este o fiinţă personală care ne iubeşte extrem de mult. Eu personal, aşa îl pot explica pe Dumnezeu: ca o fiinţă personală prin care eu creez o legătură între mine şi lumea divină. Eu am argumente de orice fel, istorice, filosofice, raţionale. Pot dovedi absolut pe orice cale că Dumnezeu există, dar asta rămâne la nivel teoretic. Schimbarea trebuie să vină însă din interior. Dacă schimbarea nu vine din interior, oricâte argumente aş avea eu în sprijinul existenţei lui Dumnezeu ar fi degeaba.

Despre schimbarea din interior auzim peste tot,  de la psihologi până la trainerii de dezvoltare personală. Cum ar trebui să se petreacă schimbarea asta?

Omul, prin diferite lucruri care se întâmplă în viaţa lui, îşi dă seama că tot ce se întâmplă aici pe pământ e trecător, e deşertăciune, cum spune în Sfintele Scripturi. Omul trebuie să ajungă la această cunoaştere că viaţa de aici se termină odată şi odată, că e finită şi că obligatoriu trebuie să existe ceva după.

De ce obligatoriu? Sunt unii oameni care spun că aici se termină totul.

Acum mă gândesc pur şi simplu la demnitatea mea de om, că sunt creat de Dumnezeu sau de cine voi  fi creat, sau că sunt creat doar de părinţii mei şi atât. După aceea mă gândesc la ordinea lucrurilor, că nu e firesc să se întâmple aşa. Nu e firesc ca omul să trăiască o perioadă de timp, mai mult sau mai puţin fericit. Cât poate să trăiască? În medie 70 de ani. Şi după aceea lucrurile să rămână aşa, suspendate în aer. În niciun caz nu pot rămâne aşa, suspendate în aer.

Dar unui copil cum i-ai explica că există Dumnezeu?

Cum vă spuneam, ca să convingi un om că Dumnezeu există trebuie să se întâmple în interiorul lui acea sclipire. Căutarea lui Dumnezeu o avem toţi, tendinţa către Dumnezeu o avem toţi, dar trebuie să se declanşeze acea trezire pentru a începe să-l căutăm pe Dumnezeu.

Dar unui bătrân ce i-ai spune despre Dumnezeu?

Cred că m-aş folosi foarte mult de experienţa lui de viaţă şi i-aş arăta exact momentele în care Dumnezeu a intervenit în viaţa lui fără ca el să-şi dea seama. Şi i-aş arăta armonia lucrurilor, desfăşurarea lucrurilor, toate cauzele unor lucruri care duc la dovedirea existenţei lui Dumnezeu.

Tu cum l-ai găsit pe Dumnezeu?

Eu de mic am fost dus la biserică de bunica mea. Nici eu nu credeam în Dumnezeu, dar mă duceam pentru că-mi plăcea la biserică şi mi-a rămas în minte imaginea vie a părintelui, cum predica pe Hristos. Şi atunci mi-am dat seama că e imposibil ca un anume Hristos, care se spune că e Dumnezeu, să adune în jurul lui atâta lume. E imposibil ca el, ca persoană, să creeze ceea ce este astăzi. De existenţa lui istorică nu mă îndoiam, mă îndoiam cum poate face el ca astăzi învăţătura lui să fie  răspândită în toată lumea, şi că sunt lăcaşuri de închinare la tot locul şi mai ales că oamenii şi-au dat viaţa tocmai pentru el de 2000 de ani încoace.

Atunci s-a petrecut aşa ceva în mine care m-a făcut să-l caut, să văd cine e şi ce vrea de la mine. Am ascultat predicile părintelui, am mai luat şi câte o carte, am mers la slujbă şi am început să citesc din Vieţile Sfinţilor Părinţi - oamenii care şi-au dedicat viaţa lor lui Hristos. Am vrut să văd ce au scris oamenii ăia, care sunt crezuţi că aveau ochelari de cal, care vedeau numai înainte, numai la Hristos şi atâta. Mi-am dat seama că ei descriau nişte lucruri, nişte fenomene, care culmea erau cât se poate de reale şi cele ce spuneau în cărţile respective era de fapt realitatea la care am ajuns uitându-mă la viaţa altor oameni. Aşa mi-am dat seama că există Dumnezeu, că totul e pus în ordine.

Realitatea asta e dură uneori. De ce crezi că lasă Dumnezeu să aibă loc războaiele, foamete, ororile de pe lumea asta?

Eu am două păreri despre acest lucru. Pe de o parte, m-am convins că Dumnezeu este bun, este iubire, că este dragoste. Şi m-am gândit şi eu că cineva care este iubire nu poate să lase să se petreacă astfel de fenomene, astfel de lucruri. Şi atunci m-am gândit că tocmai aici intervine voinţa omului, liberul arbitru. Tocmai ce spuneam,  Dumnezeu a venit şi i-a spus omului care este rostul lui, i-a oferit o alternativă la viaţa lui. Dacă el a urmat-o, lucrurile au decurs în mod benefic. Dacă nu, se întâmplă toate faptele rele. Toată răutatea din lume este lipsa lui Dumnezeu din sufletele oamenilor. Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, nu mai cred, şi atunci dacă te desparţi de iubire nu mai poţi face fapte de iubire, oricât de bune ar părea ele. Aşa se explică răul - absenţa binelui, absenţa lui Dumnezeu.

Cum ţi-l închipui tu pe Dumnezeu?

Ideea de Dumnezeu este foarte complexă. Eu îl percep ca pe un duh, o fiinţă personală. Eu cred că Dumnezeu este unul singur pentru orice religie, fie că eu îi zic Allah, Budha, Dumnezeu. El rămâne unul şi acelaşi. Părintele Paisie Aghioritul spunea că Dumnezeu este unul singur, dar unii stau în casă şi alţii rătăcesc pe afară.

Cum ar trebui găsit Dumnezeu de ceilalţi oameni?

Ca să intrăm în legătură cu Dumnezeu cred că trebuie să-l cunoaştem. Cea mai la îndemână cunoaştere este cea existenţială, prin evenimentele care se întâmplă în propria viaţă. De exemplu, omul are un accident de maşină şi în ultima secundă scapă. Atunci zice că uite că Dumnezeu m-a ajutat.

În privinţa religiei din şcoli sunt acum două tabere: una care pledează pentru scoaterea orei de religie şi alta care vrea ca religia să rămână în programa şcolară. Ca olimpic la religie, ce le-ai răspunde ambelor părţi?

În primul rând, cred că e normal să existe o tensiune între cei care vor religia şi cei care nu o vor.  Religia are ceva în plus faţă de toate celelalte materii – biologie, geografie, matematică, istorie. Diferă de aceste materii prin faptul că ţine de o opţiune intimă, de o opţiune privată a omului, de propriile lui crezuri şi convingeri. Un om dacă nu crede, nu poate fi obligat să facă lucrul acesta. Organizaţiile care vor să scoată religia din şcoli au venit cu diferite argumente că elevii sunt traumatizaţi la orele de religie pentru că anumiţi profesori îi ameninţă cu chinurile Iadului. De fapt, aici intervine lipsa de experienţă a unor profesori de religie, proasta lor pregătire. De fapt, acestor profesori le lipseşte vocaţia, ei nu-şi fac treaba. La ora de religie lucrurile nu se pot întâmpla ca la orice materie obişnuită. Ora de religie este oră de educaţie religioasă, depinde de profesor.

Dacă ar fi să iei o decizie privind religia în şcoli care ar fi?

Eu cred că orice copil la vârstă mică are nevoie de educaţie religioasă. Când este mic, copilul nu ştie ce e bine şi ce e rău. Educaţia primită la vârste mici rămâne pe parcursul întregii vieţi. Or, dacă de mic copilul a fost modelat într-un mod nu tocmai bun, atunci el şi la maturitate nu va fi un om tocmai bun. Dacă profesorul de religie îşi face treaba cu adevărat bine el contribuie la educaţia acelui copil. În mare parte,  copiii nu se simt obligaţi să stea la orele de religie. La mine la şcoală de exemplu, din clasa întâi până într-a opta, copiii erau dornici să afle mai mult  la orice temă de religie, puneau tot timpul întrebări.

O altă problemă sunt manualele de religie care, pe lângă faptul că au greşeli, conţin şi pedepse, cum ar fi că dacă treci strada printr-un loc nepermis vei merge în Iad. În aceste condiţii, cum crezi că ar trebui predată religia?

Dacă manuale ar fi schimbate, într-adevăr conţin unele chestii chiar stupide, fără niciun temei biblic, atunci lucrurile s-ar rezolva. Pe de altă parte, mai e şi problema profesorilor. Adică ceea ce spune profesorul, ceea ce face. Aici cred că este problema. Copilul vede dacă profesorul lui îl trăieşte pe Hristos. Se simte când un profesor crede ceea ce spune şi când profesorul e doar un angajat care vine să-şi ia facă norma, să semneze condica, apoi şi-a luat banii şi a plecat. Pe de altă parte, cei care vor să scoată religia din şcoli pleacă cu o preconcepţie. Ei nu vor să vadă dacă e bine sau nu. Asta presupune ceva muncă. Ar trebui să faci o cercetare foarte amplă ca să ajungi într-un final la un răspuns.

Există o propunere din partea unor profesori care spun că religia ar trebui înlocuită de etică, sau cel puţin să fie alternativa pentru cei care nu vor să participe la ora de religie.

Chiar dacă sunt teolog şi aş putea fi subiectiv, eu cred că ora de religia vine să-l înveţe pe om să fie bun, să fie un om moral. Ce e rău dacă eu vreau să te conving să nu te mai enervezi, să nu mai fii dezorganizat, să fii un om la locul lui, să nu mai pierzi timpul în discuţii nefolositoare ca nu-ţi aduc niciun fel de dezvoltare?  Etica mi se pare un lucru bun. Cunoaşterea tuturor oamenilor, fie ei laici, fie ecleziaşti, e binevenită. Chiar sfinţii mari ai bisericii cunoşteau foarte bine filosofia. Atâta timp cât ora de religie sau ora de etică te învaţă să fii un om moral, un om bun, eu cred că este binevenită.

Ce părere ai  despre relaţia dintre religie şi ştiinţă?

Raportul dintre ştiinţă şi religie poate fi privit din două puncte de vedere: benefic sau distrugător. Ştiinţa poate veni în ajutorul religiei prin tot ce se descoperă. Oamenii care merg la biserică regulat au doar doi la sută şanse să se îmbolnăvească de o boală gravă. Foarte multe descoperiri ştiinţifice vin să afirme adevărurile teologice. De exemplul postul este bun pentru sănătate. Pe de altă parte, ştiinţa poate veni şi împotriva religiei. Sunt oameni de ştiinţă care vor să arăte că adevărurile biblice nu au temei.

Ce părere ai despre procesiunile cu moaştele la care mii se oameni stau ore în şir, se înghesuie să ajungă în faţă, leşină?

Religia este legătura liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu. Ea se traduce prin o parte dogmatică - de învăţătură, o parte de credinţă şi o parte de cult- manifestare exterioară. Or, sfinţii care au sfinte moaşte au ajuns să aibă sfinte moaşte prin credinţa lor în Hristos. În mod normal, trupul putrezeşte. Dar tocmai aici intervine anomalia, că trupurile acestor oameni care au crezut în Hristos rămân întregi. Sunt uşoare şi miros a mir, nu se strică. Asupra lor nu acţionează factorii fizici ca să se strice. La Sf Iacob Prozevitul trupul a rămas intact se văd şi firicele de păr de pe mâini. Dacă Dumnezeu nu voia să se întâmple asta cu acel trup nu se întâmpla. Eu percep neputrezirea trupului ca un dar pe care Dumnezeu l-a dat acelui om care a crezut în învăţătura lui şi i-a ajutat şi pe alţii să devină mai buni.

"

sursa : 

http://www.gandul.info/interviurile-gandul/mihai-plesa-un-elev-de-16-ani-olimpic-la-religie-ii-explica-unui-ateu-ce-este-dumnezeu-e-foarte-bine-ca-nu-crezi-dar-eu-cred-pot-dovedi-absolut-pe-orice-cale-ca-dumnezeu-exista-12745176

Read More

Fara credință ... fără Dumnezeu

Aseară târziu în noapte am pus pe wall-ul meu de FB o intenţie:

" în următoarea etapă voi șterge din lista de prieteni... toți ateii... și pe toți cei care aduc cea mai mică atingere la credința... şi biserica "

Au apărut în câteva secunde voci care încercau să mă contrazică şi să îmi spună că nu am dreptate.

 Au fost şi foști (pentru că de aseară nu mai sunt) prieteni care au renunţat singuri la prietenie, desigur în neînţelegerea mesajului meu, le doresc drum bun, doar ca aceştia au continuat contradicţia.

Mare parte din ei consideră credinţa şi biserica doar ca pe un ajutor., desigur material, ei spun că dacă lor Dumnezeu nu le-a îndeplinit rugămintea către el şi nu le -a satisfăcut pretenţiile materiale , nu mai cred sau mai rău, nu au crezut niciodată în el.

O mare parte dintre noi nu citim nici cartea de căpătâi Biblia dar împroşcăm cu noroi. Se uită la filme manipulatoare, şi prelegeri "ştiinţifice " care vor să demoleze această carte. Ei spun, "eu nu îmi pierd timpul cu asta, citesc alte cărţi mai interesante ". Desigur se referă la cele scrise de " oamenii lor de ştiinţă ". Atacă fără să cunoască mesajul acestei cărţi scrisă e adevărat de oameni dar oameni carea au avut har divin şi au primit dreptul de la Dumnezeu de a scrie această carte. În principiu Biblia este un îndreptar de viaţă, presărată cu pilde şi istorioare care ne arată şi bune şi rele din care omul poate trage concluzii şi poate să se aproprie de semenul său, şi mai ales poate trăi decent ,  învăţând din greşeli şi realizări. Cea mai mare parte dintre "sceptici "citesc printre rânduri şi aruncă în eter doar ce văd ei că este rău; asta pentru cei care o citesc, iar cei ce nu o citesc iau de bun doar cea ce cei răuvoitori le servesc. Am doar o rugăminte, pentru a combate ceva , prima dată citiţi iar mai apoi aruncaţi cu piatra. Argumentaţia... "Nu am timp "... nu este acceptabilă.

Împroşcam cu noroi preoţii şi spunem: păi uite ce fac ei ;  păi uite în ce lux trăiesc ei ; construim biserici în loc să construim spitale sau azile pentru săraci ;  păi preotul x sau y încalcă cele 10 porunci .  Domnilor,  şi preoţii sunt oameni, oameni înzestraţi sau nu cu harul divin, e adevărat unii greşesc ,merg pe calea ispitei şi greşesc. Aceştia se auto exclud singuri... deoarece preotul este o unealtă în mâna Domnului el este un releu care culege năzuinţele noastre şi le transmite către cer. Cei car îşi pierd încrederea în Dumnezeu și persista în greșeală  , se exclud singuri. Dumnezeu nu îi ţine legaţi cu forţa de el, el le-a dat o şansă , şansa de a își ajuta semenul, în momentul în care el uita menirea lui şi se îndreaptă spre material în loc să urmeze calea spirituală ,vor  pierde şi  vor pierde cea ce este mai sfânt... HARUL DIVIN.

Ne referim la faptul că e construiesc biserici dar nu ne uităm în noi atunci când cu ipocrizie ducem mortul la groapă (cel apropiat nouă) . Așteptăm ca preotul să vină şi să spună slujba de înmormântare. Mai apoi construim locuri de veci din marmură care mai de care mai sclipitoare , care mai de care mai scumpe decât a vecinului. Mai apoi facem case şi vile cu etaje şi supra etaje  ne luăm lucruri fără folos casa arătam mai presus unul faţă de celălalt Ne lăudăm cu avuţia noastră , spiritul nostru mare de ajutor care este de faţadă. Mergem la biserică în spiritul modei şi bârfim tot ce se poate bârfi. Iar mai apoi spunem cu jumătate de gură că suntem credincioşi. Deci înainte de a arunca cu piatra în slujitorii domnului uitaţi-vă în sufletul vostru iar mai apoi aruncaţi cu piatra.

Vorbim de obiceiuri şi de moaşte... Ohh da păi în acelaşi timp nu uităm de zilele onomastice şi trimitem urări peste urări în zilele sfinţilor. Le trimitem fără să ştim ce a făcut acel sfânt, le trimitem doar pentru că este o zi în care putem face o chermeză sau putem să ne evidenţiem , iar noi tot  oamenii. Vine pastele şi crăciunul, tăiem miei şi facem prăjituri, facem post şi spunem că e bine, aşa facem cură de slăbire. Ne pregătim de sărbătoare şi chefuim. Mai important e iepuraşul decât mesajul acestor zile. Mergem la pupat moaşte... şi multe alte obiceiuri pe care uitam cu desăvârşire că unele le-am făcut noi iar altele le-am denaturat prin acţiunile noastre.

Ne place arta ne place pictură şi sculptură. Mergem la muzee să arătăm cât de intelectuali suntem. Mai mergem şi în biserici şi ne înclinăm la sculpturi şi picturi. Uităm că cestea sunt făcute pentru a arăta frumuseţea s a arăta pilde şi mesajul Domnului. Acestea nu sunt pentru a ne închina la ele, acestea nu sunt pentru a ne ruga la ele. Noi trebuie să ne rugăm la Dumnezeu. Iar în biserica când mergem mai multe suflete unite în rugă şi credinţă pentru a ne arata calea... este bucurie pentru Domnul. Desigur rugăciunea noastră trebuie să fie continuată şi în casa noastră, ea trebuie făcută din suflet şi umil .

Se spune de asemenea că biserica şi credinţa se opun progresului.. De ce domnilor ? ; unde este acea opunere în voinţa domnului, în voinţa lui de aduce viaţa mai bună dar decentă ?  Opunerea la progres au făcuto însăşi noi , noi  oamenii prin războaiele care le poartă unii cu alţii prin cheltuieli ce le fac în scopul de a devenii mai tari unul faţă de celălalt. Ei distrug prin sărăcire şi dezbinare. Ne folosesc setea de ură, invidia şi dorinţa noastră de a arăta că suntem mai presus unul faţă de celălalt , doar pentru că unii sunt mai capabili în manipulare, doar pentru că unii sunt mai avuţi prin minciuna şi înşelătorie.

Voi mai scrie despre asta deocamdată doar atât...

Un lucru vă pot spune... Fără credinţă, biserica şi apropiere de Dumnezeu, cu apropiere de faţadă ,  nu vom ajunge nicăieri ! Fie că suntem ortodocşi, catolici, reformaţi ... nu uitaţi :  Dumnezeu este unul şi Biblia este una... cea ce leagă dogmele este credinţa noastră şi această carte .



Iată discuția cu pricina ( puteți face comentarii aici sau apăsând comentarii la aceasta discuție ) : 

Postare by Koles Attila.

Read More

Vladimir Ghika. „marele vagabond apostolic”.

Apostolul puşcăriaşilor

După instaurarea regimului comunist, Monseniorul Vladimir Ghika a ajuns deţinut politic. Întemniţat pentru credinţă, el a continuat să îi readucă la Cristos pe colegii săi de suferinţă. Unul dintre aceştia este părintele Matei Boilă, preot greco-catolic şi nepot al lui Iuliu Maniu. Părintele Matei Boilă l-a cunoscut în închisoare pe Monsenior. Iată cum descrie, pe inliniedreapta.ro, întâlnirea cu el. Întâlnirea mea, la uşa celulei 9 Jilava cu Monseniorul Ghika a fost evenimentul, pot spune acum cu siguranţă, cel mai luminos din viaţa mea. M-am prezentat. Monseniorul Ghika, cu memoria lui prodigioasă, mi-a spus: “Eşti fratele lui Nena şi Nelu şi prietenul atâtor credincioşi ai mei. Am să te binecuvântez.” Eu, cu teribilismul tinereţii, i-am spus: “Trebuie să fiu sincer şi să vă spun că eu nu merit să fiu binecuvântat pentru că nu mai fac parte acum din Biserică.”
El s-a uitat atunci la mine cu o privire încărcată de dragoste sfântă, pe care nu o pot uita cât timp mai trăiesc şi mi-a spus: “Eu ştiu mai bine decât tine: tu eşti al lui Cristos.” Şi m-a binecuvântat”, descrie părintele Matei Boilă momentul care i-a schimbat radical viaţa.

"

O singură ambiție este legitimă: aceea de a fi mai buni.

Dumnezeu veghează, Dumnezeu veghează. Este marele veghetor al tuturor nopţilor - nopţi ce sunt pentru el nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile naturii umane, nopţile răului al cărui întuneric coboară în orice moment asupra omenirii îndurerate. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează? Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită.

Singurătatea ar fi mai suportabilă dacă n-am fi atât de jalnic însoţiţi de noi înşine.

E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale.

Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.

A face pe altul să sufere este poate cea mai insuportabilă suferinţă.

Trecutul e o taină, prezentul un secret, viitorul o enigmă şi toate acestea rămân înlănţuite.

Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.

Suntem învăţaţi să trăim în "a face". Ar trebui să învăţăm cu precădere să trăim în "a fi".

Nu valorăm numai prin ceea ce suntem sau devenim, ci şi prin descoperirea a ceea ce însemnăm.

Vanitatea e o mitocănie de netăgăduit; nu există nobleţe a cărei calitate să n-o stigmatizeze.

Viaţa e frumoasă prin ceea ce este, mai frumoasă încă prin ceea ce ascunde şi mult mai frumoasă încă prin ceea ce dobândeşte.

Fericirea e ceva ce omul caută pentru sine şi nu găseşte decât în celălalt.

Există un om mai sărac decât cel îngâmfat?

A avea pentru sine sau a fi pentru El? Aceste două întrebări puse retoric şi atât de tranşant cuprind în sine şi definiţiile a două atitudini de viaţă diametral opuse.

Nu există noroi care să poată astupa strălucirea iubirii.

Nu scăpa din vedere că eşti pus la încercare să faci binele când îţi stă în putinţă, şi să nu faci răul atunci când eşti tentat să-l faci.

Ne tragem în linie directă din bucuria lui Dumnezeu.

Universul are forma sufletului, mai mult chiar decât are sufletul forma Universului.

Asemănătoare unei injurii care nu mai înseamnă nimic - dacă odinioară însemnase totuşi ceva - toleranţa, prin definiţie, este o insultă adusă realităţii, precum şi o depreciere adusă inteligenţei. Departe de a fi o virtute, ea nu consfinţeşte decât indiferenţa şi neputinţa.

"

                                                                                                             Vladimir Ghika.


Vladimir Ghica, scris uneori Ghika, (n. 25 decembrie 1873, Constantinopol - d. 16 mai 1954, Jilava, București) a fost un prinț, diplomat, scriitor, om de caritate, preot român, nepotul lui Grigore Alexandru Ghica, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir Ghica a fost Ioan Grigore Ghica, diplomat, ministru de externe si al apărării alRomâniei. Fratele său a fost Dimitrie I. Ghica. Monseniorul Vladimir Ghica va fi beatificat la 31 august 2013.^[1]

S-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istanbul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghica Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghica (general de divizie, ministru plenipotențiar) și al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franței).

A avut patru frați și o soră: Grigore - ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe și Ella - morți și ei de tineri, și Dimitrie (1875-1967).

A fost botezat și miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte atașată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotențiar al României înImperiul Otoman. În anul 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse, și va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce privește educația și practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Științe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept.

Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde își va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „și mai ortodox” face profesiunea de credință catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunțe la idee, măcar pentru o perioadă, și să se dedice apostolatului ca laic. Și-a desfășurat activitatea extraordinară în toată lumea, la București, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, papa Papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.

Întors în țară, se dedică operelor de caritate și deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la București, pune bazele marelui spital și sanatoriu Sf. Vincențiu de Paul, înființând astfel primul spital gratuit din România și prima ambulanță, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.

Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 și se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.

În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoșii din ospiciul din Roma, de răniții de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturalețe surprinzătoare.

Documentul oficial prin care Sfântului Scaun îl numeşte pe Vladimir Ghika, Protonotar Apostolic

În 7 octombrie 1923 este sfințit preot la Paris de Cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului; își va desfășura ministerul sacerdotal în Franța până în 1939^[2]. Sfântul Scaun i-a acordat la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra și în ritul bizantin. Prințul Ghica a devenint astfel primul preot român biritual din Vechiul Regat.

I se încredințează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă și periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruiește, schimbând din temelii spiritul cartierului.^{[necesită citare]} În 1930, când se îmbolnăvește, este retras și este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.

În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraților și Surorilor Sf. Ioan și cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei în acest scop (cu secole în urmă fusese o mănăstire); din motive financiare se va vinde și membrii se vor dispersa.

La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnități ecleziastice. O primește totuși, făcând observația că „nimic nu se va schimba în felul meu de viață, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”

La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al Doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci și bolnavi, să-i poată ajuta și încuraja, rămânând pentru același motiv în București când vor începe bombardamentele aliate.

După venirea la putere a comuniștilor refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleași motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus.

A fost „preot, confesor, director spiritual, conferențiar, om de știință, diplomat, activitatea lui desfășurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, șefi de state, politicieni, filozofi, artiști, scriitori, teologi, până la anarhiști, ocultiști, homosexuali și prostituate.”

Vladimir Ghika cu prilejul deplasărilor prin Asia în drum spre Congresul Euharistic Mondial de la Sidney

A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depășind granițele confesionale și spiritul timpului, fiind un adevărat 

• 1878-1893 - școala din Toulouse (Franța)
• 1893-1895 - Urmează la Paris Facultatea de Științe Politice; frecventează, de asemenea cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept; se îmbolnăvește și se întoarce în România, unde timp de doi ani (1895-1898) își va continua studiile în mod privat
• 1898-1905 - Urmeză Facultatea de filosofie-teologie a dominicanilor în Roma (Angelicum) și obține licența în filozofie și doctoratul în teologie
• 1904-1906 - la Salonic continuă cu studii de filosofie și teologie

• Sfânta Fecioară și Sfântul Sacrament. Discursul rostit de mons. Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney, Australia (traducere)
• Femeia adulteră. Mister evanghelic cuprinzand un prolog, un act, un epilog. Pieasă teatrală (traducere de Al. Lascarov-Moldovan în 1938.)
• Gânduri pentru zilele ce vin (traducere de Doina Cornea), Editura Dacia, Cluj, 1995, ISBN 973-35-0486-6.
• Convorbiri spirituale, traducere de Gheorghe Lascu și Viorica Lascu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, ISBN 973-35-0486-6
• Interludiile din Talloires (traducere)
• Ultimele mărturii, Vladimir Ghika; prefață de Yvonne Estienne (traducere de Doina Cornea), Editura Dacia, Cluj, 1997
• Fragmente postume. Texte inedite din arhiva Institutului „Vladimir Ghika” (traducere de Doina Cornea după documente nepublicate), Editura Dacia, Cluj, 2003

Monseniorul Vladimir Ghica a fost propus spre beatificare. Propunerea, pornită din partea Arhidiecezei București, se întemeiază pe un dosar ce cuprinde biografia acestuia, urmând a fi examinat de Congregația pentru Cauza Sfinților de la Vatican.^[3]

Miercuri, 27 martie 2013, papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan [...] ucis dinură față de credință [...], la 16 mai 1954”^[4]. Miercuri, 8 mai 2013, s-a anunțat că Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, ce va fi săvârșită la Romexpo, de la ora 11. Sfânta Liturghie va fi prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. După beatificare, comemorarea sa liturgică va fi la 16 mai, data martirajului său.^[1]

Read More

Taierea Capului sf.Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul Domnului !

Astazi este zi de post negru ,cei care din binecuvântate pricini nu pot tine, sa fie cumpătați la mâncare de post și băutura... si mai ales în comportament . Sa nu uite căci astăzi serbam Tăierea Capului sf.Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul Domnului !

"

Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul  Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou,  in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.

Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.

Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

"

sursa : CALENDAR ORTODOX --- SFINTII ZILEI

Read More